A Dog Purpose regizat de Lasse Hallström, un film pentru toate vârstele - de Michaela Platon

Nimeni nu poate să spună că exista ceva mai sincer şi mai adevărat ca o codiţă prietenoasă care te salută, te bucură şi te înduioşează de fiecare dată în acelaşi fel. Iar dintre toate animalele pe care omul le adună pe lângă casa lui, câinele este cel mai iubitor şi mai bun prieten, cu atât mai mult cu cât în copilărie este companionul cel mai vesel şi mai dornic de joacă. Tocmai pe asta s-a bazat şi Lasse Hallström când a ales să regizeze acest scenariu înduioşător ce valorifică romanul scriitorului W. Bruce Cameron, şi să facă un film pentru toate vârstele şi pentru toti cei capabili de iubire şi empatie pentru caţei.  Iar filmul cu care el recidivează  (căci a făcut şi My Life As a Dog şi Hachiko) îi reuşeşte pe deplin şi ne aduce acea energie benignă de care avem atâta nevoie ca să contracarăm agresiunea vieţii cotidiene. Căci peisajele bucolice şi viaţa trăită frumos  şi mai ales iubirea pe care ţi-o poate da un caţel, cuceresc  şi emoţionează, iar Lasse alege să nareze filmul la persoana I, şi să ne prezinte aventuri ale unor vieţi succesive ale unui patruped canin, care, filosofând se tot întreabă care e scopul lui pe lume. Iar dacă  mai adăugăm panseurilor lui zglobii şi pline de umor şi urmărirea “personajului” pe parcursul unei adevărate metempsihoze canine, punem un final motivaţional şi într-un fel special “happy”, căpătăm dimensiunea globală a acestui film frumos şi stenic, de la care e posibil să me alegem şi cu ceva lacrimi pe obraz.

Povestea simplă este excelent pusă în fapt de actorii codiţaţi, care le dau “replici” pline de talent profesioniştilor, foarte bine distribuiţi şi ei. În rolul protagonistului la vârsta maturităţii m-am bucurat să-l revăd pe Dennis Quaid, un actor cu mare potenţial care –cred eu- încă ar mai avea lucruri de “spus” dacă ar fi valorificat corespunzător într-un rol care să îl provoace şi să-l pună în valoare. El mai are două ipostaze – copil şi adolescent, pe care le interpreteaza Bryce Gheisar şi J.K. Apa, vocea lui Bailey- câinele primordial, ca şi a reîncarnărilor lui sub formă de Buddy, Tino şi Ellie aparţinându-i lui Josh Gad.

O mai vedem în rolul adolescentei Hannah, care este cealaltă jumătate a cuplului de protagonişti, pe Britt Robertson, la fel de proaspătă şi de fermecătoare ca în Tomorrowland, filmul care a făcut-o cu adevărat vizibilă în industrie, între timp bifând partituri şi în The Longest Ride şi Mothers’s Day.

Dincolo de imaginea frumoasă semnată de Terry Stacey şi coloana sonoră ce acompaniază inspirat, filmul ne readuce în memorie trăirile autentice ale copilăriei şi adolescenţei, bucuria împărtăşirii primei iubiri, totul din perspectiva aceluiaşi patruped care se reîncarnează ca să îşi afle scopul vietii. Ceea ce se şi întâmplă, nu fără durere, nu fără pierderi şi renunţări, nu fără situaţii dramatice ce schimbă destine. Iar lecţia majoră pe care ne-o serveşte este că …prima dragoste rămâne unică şi pentru câini, nu doar pentru oameni!

Şi deşi organizaţiile pt protecţia animalelor s-au grăbit să boicoteze filmul pe baza unor înregistrări de pe youtube, îmi vine greu să cred că în pelicula asta au fost abuzaţi sau maltrataţi câini. Aşa că vă sfătuiesc să vedeţi A Dog’s Purpose şi să lăsaţi să vă ghideze sufletul vostru care nu se poate să nu vibreze odată cu povestea înduioşătoare, reală şi frumoasă pe care doar cine a avut vreodată câine o poate înţelege pe de-antregul. Personal am lăcrimat cu gândul la felul în care Zu a mea mi-a înseninat viaţa timp de 18 ani, şi nu am putut să nu mă gândesc că fără ea nimic nu ar mai fi fost la fel!

Regia: Lasse Hallström

Scenariul:Cathryn Michon, W.Bruce Cameron

Distributia:  Dennis Quaid, Britt Robertson, Loggan Miller, Josh Gad, J.K.Apa, Bryce Gheysar, Juliet Rylance, Peggy Lipton

Credit foto Cinemagia