Maria Balabaș, realizator Radio România Cultural: “Să fac radio a însemnat un vis în care m-am îndrăgostit, m-am înfuriat, m-am simțit trădată, epuizată, reîndrăgostită și tot așa” 
19 July 2021
Povestiri din studioul artelor Sâmbătă 24 Iulie 2021 ora 21,00 Realizator Magdalena Tara Invitat special Prof. Dr. Stephan Poen – ediţie aniversară
24 July 2021

Ana Maria Ciobanu, realizatoarea podcastului “Satul Mădălinei”, difuzat de Radio România Cultural: “Avem nevoie să fim ascultați și acceptați, dincolo de nevoile materiale, și de a fi sprijiniți fără să fim judecați”

Povestea Mădălinei, o tânără de 18 ani care cerșește la metrou cu un nou-născut în brațe și pe care o mână de oameni cu suflet bun încearcă să o ajute, va fi spusă săptămâna aceasta, la „Podcasturile Radio România Cultural”. Sub titlul “Satul Mădălinei”, acest podcast despre sărăcie, dragoste și altruism va fi prezentat de realizatoarea lui, Ana Maria Ciobanu, în cinci episoade, de luni până vineri, de la ora 16:00.

Ana Maria Ciobanu este jurnalist și s-a documentat pentru acest subiect o perioadă îndelungată, pe parcursul căreia a devenit mămică a doi copii. Este reporter din anul 2009, iar din 2011, încearcă să facă auzite prin scrierile sale și alte povești despre sărăcie, violență în familie și inegalitate.

Cum a realizat podcastul “Satul Mădălinei” și de ce e important pentru ea ca acesta să fie ascultat și la Radio România Cultural, detalii din culisele poveștii, dar și ce face acum Mădălina și cum i s-a schimbat viața, despre cât de complicat a devenit să fii altruist în România zilelor noastre, dar și multe alte lucruri interesante despre ea și meseria pe care o face povestește, în cele de mai jos, Ana Maria Ciobanu:

Ești realizatoarea podcastului Satul Mădălinei”, o poveste despre dragoste, sărăcie și altruism în cinci episoade, care se va difuza săptămâna aceasta, la Radio România Cultural, în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 16:00. Despre ce vorbește concret Satul Mădălinei?

“Satul Mădălinei” este o poveste despre sărăcie și dorința umană de a te implica și de a ajuta. Totul pornește cu întâlnirea de la metrou dintre o mamă tânără care cerșea cu bebelușul în brațe și Mirela Oprea, expert în protecția copilului. Mirela vrea să înțeleagă dacă mama din fața ei este exploatată, de ce scapă printre degetele sistemului de protecție socială, dacă poate face ceva pentru a schimba această situația. Treptat, își mobilizează prietenii să contribuie cu bani, timp și sfaturi la sprijinirea acestui caz. De cealaltă parte, Mădălina este scindată între atenția și ajutorul nesperat primite și realitatea vieții de zi cu zi care îi este profund afectată de sărăcia transgenerațională în care s-a născut.

 

Ce vor cuprinde cele cinci episoade care se vor auzi la Radio România Cultural?

               Cele cinci episoade cuprind fragmente din primele patru episoade ale seriei care ating momentul inițial al întâlnirii Mădălinei cu donatorii, poveste ei dinainte să-i cunoască, povestea donatorilor și a intențiilor lor și analiza sistemului de protecție socială care dă greș în acest caz.

 

 

Prin ce te-a impresionat Mădălina, atunci când ai cunoscut-o? Cum este ea acum?

               Mădălina este o mamă foarte bună, sensibilă și complet dedicată copiilor lor. Întreaga ei viață este despre a le crea șanse mai bune și a-i desprinde de greutățile pe care ea le-a trăit. M-a impresionat prin inteligența cu care își explică alegerile și viața de zi cu zi, felul în care observă și înțelege tot ce o înconjoară, abilitatea cu care se descurcă în orice situație. E un om care ar fi putut realiza mult mai multe, dacă școala nu ar fi abandonat-o și dacă societatea nu ar fi împins-o mereu la margine; și e conștientă de asta.

În prezent, Mădălina vrea să ia distanță de această poveste dureroasă și de ajutorul primit, chiar dacă încă are nevoie de sprijin pentru a finaliza bucătăria și baia din locuința ridicată de donatori. Are nevoie să preia controlul propriei povești și să decidă ea dacă și cum să fie sprijinită.

 

 

De radio mă leagă o puternică legătură emoțională, era cel mai bun prieten al străbunicii mele care, în ultimii ani de viață, își pierduse vederea

 

Povestea ei și a oamenilor care au pus umărul să o ajute a fost spusă de tine în anul 2015. Podcastul a fost realizat doi ani mai târziu. Ce s-a întâmplat între timp? Ce face acum Mădălina? Cum s-a schimbat viața ei?

Într-adevăr, am cunoscut-o pe Mădălina în 2015 când am scris un reportaj care lansa întrebarea: „Poate o mână de oameni să scoată o mamă tânără din sărăcie?”. Articolul de atunci se termina cu speranță, pentru că donatorii începuseră construcția unei case pentru Mădălina și familia ei. Mi-am promis că voi continua să urmăresc evoluția și voi spune povestea mai departe. Pe măsură ce lucrurile s-au complicat, am încercat să rămân aproape – pe cât mi-a permis bebelușul nou-născut pe care îl aveam acasă. Împreună cu editorul Cristian Lupșa am decis să încercăm varianta de serie audio pentru o voce autentică a personajelor și a ajuta ascultătorii să se apropie mult mai intim de nuanțele sărăciei.

 

Cum ai primit propunerea Radio România Cultural de a difuza Satul Mădălinei, povestea audio pe care ai realizat-o și al cărei narator ești?

M-am bucurat foarte mult pentru șansa de a aduce la radio această poveste pentru că orice producător de conținut își dorește să ajungă la un public cât mai variat, în colțuri cât mai diferite ale țării, iar radioul este o platformă unificatoare. Podcasturile sunt încă foarte la început în România și rămân o platformă accesibilă doar celor familiarizați cu tehnologia, ceea ce poate limita accesul. Sunt foarte curioasă ce reacții va trezi în ascultători și m-ar bucura tare mult să le citesc impresiile.

 

Cum ți-ai dori să primească publicul Radio România Cultural povestea Mădălinei? Cât de important crezi că este să se audă povestea ei și aici?

De radio mă leagă o puternică legătură emoțională, pentru că era cel mai bun prieten al străbunicii mele care, în ultimii ani de viață, își pierduse vederea, dar rămânea astfel conectată la lume prin vocile care i se dezvăluiau la aparatul mic. Mi-aș fi dorit tare mult să pot să-i fac bucuria de a mă asculta în acest mediu care i-a dinamizat ultimii ani de viață și a făcut-o să se simtă mai puțin singură. Cred că relația noastră cu radioul e una foarte specială care va rezista oricărui test al timpului.

 

Încă din 2011, povestești în materialele, reportajele tale despre sărăcie, violență în familie și inegalitate. Ce te-a atras spre subiecte de acest gen?

Din păcate, societatea noastră este profund încărcată de inegalitate, iar asta are un impact asupra fiecăruia dintre noi, indiferent că îl conștientizăm sau nu. Mi-am dorit mereu să pot să spun povești adevărate despre cine suntem, care sunt obstacolele cu care ne confruntăm, ce ne apropie și cum ar putea aceste narațiuni să ne aducă mai degrabă împreună, nu să ne dezbine.

Am fost martor al violenței în familie sau în cuplu deseori. Mi-am dorit să înțeleg, în primul rând la nivel personal, ce efect are această realitate asupra stimei de sine și a comportamentelor noastre. Mi-am dorit și să normalizez o conversație despre un subiect care este adesea ținut ascuns și considerat rușinos, deși ne definește atât de tare.

Sărăcia mi s-a părut elefantul din cameră, despre care credem că știm foarte multe și pe care, de fapt, îl înțelegem prea puțin. Cred că rolul jurnaliștilor este și de a da voce celor care nu au acces la microfon, celor pe care nu suntem obișnuiți să-i ascultăm. Avem nevoie de vocea celor vulnerabili pentru a ne putea gândi la soluții, pentru a schimba mentalități și prejudecăți.

Cred că punctul meu de intrare în aceste povești este nedreptatea. Empatizez, mă înfurii și mă consum, apoi respir și caut abordarea prin care aș putea spune aceste povești în așa fel încât să fim dispuși să le citim sau să le ascultăm.

 

Nu aveam încredere nici în scriitura mea, pentru că era virusată de expresiile frumoase învățate la școală

 

Au existat și alte povești impresionante despre care ai scris și despre care ai vrea să-ți amintești acum, în câteva rânduri?

Cred că perioada cea mai epuizantă emoțional a fost cea din primul an după incendiul de la Colectiv, când am reconstituit împreună cu colegii mei noaptea de 30 octombrie 2015, apoi am continuat să spunem povești despre supraviețuitori sau victime. Îl port cu mine pe Nelu Tilie despre care mi-am dorit să scriu pentru că reprezenta o perioadă contemporană cu tinerețea și libertatea părinților mei, fusese ziarist și era un om care respira și trăia prin muzică. Mi-aș fi dorit foarte mult să-l întâlnesc și scriind despre el a devenit parte din viața mea. E extrem de bizar sentimentul de a îndrăgi pe cineva atât de mult, fără să-l fi cunoscut de fapt, dar jurnalismul și poveștile adevărate ne pot aduce gradul acesta de intimitate.

De asemenea, voi fi recunoscătoare întotdeauna unei povești pe care am scris-o în 2011 despre Tamango, pentru că eram încă un reporter începător și am primit căldură și acceptare în familia lor și mi-au deschis de fapt curiozitatea și dorința de a explora. Textul se numește „Împăratul Văii Plopilor” și îl găsiți pe dor.ro.

 

Când ai știut că vrei să fii reporter și care a fost primul reportaj pe care l-ai făcut?

În 2008, eram studentă în anul II la Facultatea de Comunicare și duceam cu mine tristețea de a fi picat examenul de admitere la UNATC. Întrebându-mă ce aș putea face de fapt în viață, m-am înscris la un curs de jurnalism narativ la Centrul pentru Jurnalism Independent pe care îl preda Cristian Lupșa, editorul revistei DoR care avea să apară un an mai târziu.

Nu știam că există acest tip de jurnalism care te poate duce în casele și viețile oamenilor și-ți poate da șansa de a vedea, pentru o perioadă, cum e să fii altcineva. Am citit mult jurnalism american și am discutat tehnic despre cum este făcut și mi-am dorit de atunci să pot fi într-o zi un astfel de reporter, dar aveam enorm de multe îndoieli. Mi se părea că nu voi câștiga niciodată încrederea cuiva suficient cât să pot să ajung pe canapeaua lor și să povestim pe marginea fotografiilor de familie. Nu aveam încredere nici în scriitura mea, pentru că era virusată de expresiile frumoase învățate la școală, de multe puncte de suspensie cu care mă obișnuisem în jurnalul pe care îl țineam sau de limbajul tern din facultate. De la acest curs la care a încolțit visul, mi-a luat un an să propun o idee de poveste unui editor.

Primul reportaj a fost unul care m-a dus într-o zonă de confort pentru că am scris portretul unei fetițe de opt ani pentru revista Tabu. Se numește „Joacă de copii” și a fost un teren de o reală bucurie, pentru că am putut să petrec o lună aproape zi de zi alături de Maria – în parc, la Palatul Copiilor, acasă – ca să înțeleg cum arată cotidianul unui copil obișnuit al anului 2009: https://www.tabu.ro/joac-de-copii/

 

Ai început interviurile cu Mădălina și satul donatorilor cu puțin timp înainte să afli că vei avea o fetiță. Cum a fost pentru tine munca la acest subiect, în toată perioada cât ai fost însărcinată și apoi, după ce ai devenit mămică?

Cât eram însărcinată din fericire m-am simțit foarte bine și am avut parte de mult sprijin și bunăvoință oriunde am fost pe teren. După naștere am fost scindată între curiozitatea și dorința de a spune povestea mai departe și vinovăția de a mă desprinde de fetița mea. Practic am adus pe lume doi copii pe parcursul acestei documentări și în 2017, după lansare, mi-am luat o pauză ca să fiu lângă băiețelul nou-născut și să procesez un pic cei doi ani anteriori.

 

 

Mi-aș dori să mai apară și astăzi oameni care să creadă în Mădălina și să o ajute fără să aștepte ceva în schimb, să o controleze sau să o judece

 

Au existat întâmplări neprevăzute de care ai avut parte, pe parcursul realizării acestui material? Cum te-ai descurcat? J Dar de surprize neașteptat de plăcute, ai avut parte?

Am luat-o, de exemplu, pe fiica mea la o întâlnire cu donatorii și Mădălina, iar altă dată îmi amintesc că am invitat oameni acasă la mine pentru interviurile la podcast și le-am făcut în timp ce ea dormea. Au fost momente în care am mers pe jos între sate sau am pierdut microbuze și am văzut, împreună cu Mădălina, cât de scumpă e naveta când apelezi la localnicii care te duc contra-cost câțiva kilometri.

Surprizele au fost de fiecare dată când cineva care a citit sau a ascultat a vrut să facă ceva pozitiv pentru Mădălina sau copii. Au fost oameni care i-au oferit burse lunare, care au donat alimente sau haine sau care doar au ascultat-o și au petrecut timp. Îmi doream să se întâmple asta, dar nu știam dacă va fi așa. Rolul meu se rezumă la a spune o poveste, nu pot să mă implic în a-i schimba cursul, deci tot ce puteam era să sper că va exista o mobilizare și, mai ales, că nu va fi efemeră. Mi-aș dori să mai apară și astăzi oameni cu forțe noi și resurse care să creadă în Mădălina și să facă asta din dorința de a o ajuta, fără să aștepte ceva în schimb, fără să o controleze sau să o judece.  

 

Ce te-a surprins să descoperi, la Mădălina sau la ceilalți oameni implicați în poveste, pe parcursul realizării acestui material?

M-a surprins cât de greu este emoțional să fii alături de cineva vulnerabil, cât de inconfortabilă este situația pentru cel sprijinit și cât de rară și efemeră este o conexiune care pornește de la egal la egal, cu inimile deschise de ambele părți. Așteptăm deseori ca cei pe care-i sprijinim să fie un fel de sfinți care să nu ne dezamăgească, uitând că sunt și ei oameni cu traume și trăiri felurite; așa cum, absolut explicabil, credem că resursele celorlalți sunt nelimitate și, în momentul în care nu ne mai pot susține, o fac din rea-voință, nu din oboseală sau momente dificile financiar.

Descoperirea care ar trebui să fie evidentă este că nu putem să lăsăm protecția socială în mâinile unor filantropi care își doresc să contribuie. Nu va funcționa fără o strategie coerentă a statului care să asigure real un minim de demnitate fiecărui cetățean. Bunele intenții și energia unor donatori sunt probabil scânteile esențiale pentru reușită, dar scânteile nu ard la foc mocnit, iar lupta cu sărăcia este una pe termen foarte lung, anevoioasă și are nevoie de specialiști care înțeleg asta și nu se descurajează.

 

Primul meu job a fost acela de clovn. Mi-a adus foarte multă bucurie acea perioadă

 

Citeam undeva că atunci când ai timp, dar și posibilitatea să lași cu cineva de încredere copiii, îți place să te cațări pe munte sau să fii pasager pe motor spre o plajă pustie. Ce alte astfel de bucurii ai? J

Multă vreme am fost alergătoare și eram foarte pasionată de cursele lungi, dar o recentă hernie de disc mi-a răpit această bucurie. Mă rezum la trasee montane ocazionale, bicicletă pe drumul spre redacție și spinning, ca să depun totuși un efort consistent. Îmi place să explorez și să descopăr locuri și oameni noi. Și mă bucură întotdeauna concertele.

 

Cum ești tu, Ana Maria Ciobanu cea de toate zilele?

Un carusel emoțional J) Fericită când am un interviu bun, confuză când nu știu încă ce poveste spun, recunoscătoare când poveștile mele produc un soi de bine emoțional sau concret. Cred că alerg destul de mult printre rolurile de reporter, colegă, mamă, soție, fiică, nepoată, soră. Încerc să le echilibrez pe toate și să mă împac că nu vor sta niciodată într-o balanță perfectă. Mă încarc din conversații, ascultând poveștile altora și bucurându-mă de joaca copiilor mei. Și cred că păstrez în mine o doză destul de adolescentină care încă visează la următorul drum la mare, la următoarea călătorie din care voi învăța ceva despre lume sau/și despre mine.

 

Primul tău job a fost acela de clovn. Cum ai ales acest job și unde anume îți făceai treaba? Cum a fost această experiență pentru tine?

Eram clasa a IX-a și visam să fiu actriță de teatru. Am început o colaborare cu o revistă pentru copii care se numea Lilliput și scriam povești pentru ei. La evenimentele revistei am început să citesc poveștile la microfon sau să fac mici jocuri cu copiii și a apărut oportunitatea de a mă costuma și a prezenta aceste momente. În vara dintre clasa a X-a și a XI-a, am mers la multe zile de naștere, nunți și botezuri sau locuri de joacă împreună cu un clovn de la care am învățat să modelez animale din baloane, să pictez pe față sau să fac mici trucuri de magie.

Mi-a adus foarte multă bucurie acea perioadă pentru că m-a legat iremediabil de copilul din mine și i-a dat spațiu să se desfășoare mai mult decât ar fi firesc. Așa că am rămas și astăzi cu pițigăială și copilăreală care sunt de mare ajutor în joaca cu copiii mei.

 

 

Pe măsură ce crește accesul la internet, oamenii din sat descoperă povestea Mădălinei și o judecă, ceea ce e extrem de neplăcut

 

Revenind la Mădălina. Mai țineți legătura? Reușești să ții, de cele mai multe ori, legătura cu subiecții poveștilor tale?

Da, în general țin legătura pentru că lucrurile pe care ni le împărtășim pe parcursul a multe luni de documentare ne leagă uneori. Jurnalismul mi-a adus și prieteni, cum e Alex Luchici, despre care am scris în 2013, cu care mă văd foarte rar, dar e întotdeauna o mare bucurie; sau cum e Aurica, soția lui Tamango, pe care aș putea să o numesc mama sau mătușa mea de împrumut.

Mădălinei încerc să-i dau spațiu în acest moment, pentru că este într-o etapă în care încearcă să se separe de perioada din viața ei pe care am documentat-o în podcast. Pe măsură ce crește accesul la internet, oamenii din sat descoperă povestea și o judecă, ceea ce e extrem de neplăcut. De aceea am și anonimizat copiii în versiunile scrise ale materialelor, pentru că demnitatea ei și a familiei este importantă și ultimul lucru pe care și-l doresc este să fie judecați, după ce că au o viață încă foarte grea.

Sper că știe că are în mine un partener care o va asculta oricând simte nevoia, și fără să pornesc reportofonul sau să scot carnețelul. Așa cum și eu știu că o astfel de documentare întinsă pe ani poate fi epuizantă, îți poate face bine în momentele de criză sau de singurătate, iar în cele de echilibru ți-ai dori mai degrabă să nu te cunoască cineva atât de detaliat.

 

               Privind în urmă, ce poți spune că ai învățat din povestea de viață a Mădălinei? Ce ar trebui să ne dea nouă de gândit, odată ce-i vom afla povestea?

Că avem nevoie să fim ascultați și acceptați, dincolo de nevoile materiale, de a fi sprijiniți fără să fim judecați. Că nu poți să sprijini pe cineva cu probleme deosebit de complexe, fără să-l tratezi uman și cu demnitate așa cum ai face-o cu familia sau cu prietenii tăi și că, dacă scapi din vedere aceste lucruri esențiale, relația va fi dezechilibrată din perspectiva puterii și se va degrada.

 

Cât de complicat a devenit să fii altruist, în România zilelor noastre?

Cred că este foarte complicat, în lipsa unei strategii de suport și a unor servicii sociale funcționale pentru cetățenii vulnerabili; pentru că te simți neputincios și singur în fața unor probleme pe care nu ai cum să le navighezi.

 

Despre ce anume ți-ar plăcea să scrii într-un viitor nu foarte îndepărtat? Sau să povestești într-un podcast? J

Lucrez acum la o poveste complicată despre impactul celor 500 de ani de sclavie a romilor în Țările Române. Îmi doresc să dau voce comunității rome – de la artiști și cercetători, la tineri și oameni de rând -, ca să exploreze acest trecut și impactul asupra identității și stimei de sine și ca să fim cu toții conștienți de cât de înrădăcinate sunt de fapt stereotipurile și ce muncă lungă avem de făcut ca să le chestionăm și să ne debarasăm de ele.

 

Revenind la podcastul Satul Mădălinei”. De ce să-l ascultăm, la Radio România Cultural? 

Mi-ar plăcea să-l ascultați, ca să înțelegeți că realitatea sărăciei cu care se confruntă Mădălina e una extrem de răspândită și de stigmatizată și că nu putem progresa ca societate lăsând constant în urmă generații la rând, că avem nevoie de specialiști în asistență socială și de școli care să nu renunțe la copii, ca să prevenim trauma imposibil de reparat doar cu bunele intenții filantropice.