Storymania- Sibiu, capitală culturală europeană
17 January 2017
Tezaurul de la Tărtăria – Expozitia de la Muzeul national de Istorie a României (partea I)
17 January 2017

Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: Drumul spre Marea Unire. România în iarna 1916- 1917

marti 17 ianuarie 2017, ora 21.10

Redactor Dan Manolache

Drumul spre Marea Unire. Romania in iarna 1916- 1917. Invitat prof.univ. dr. Petre Otu, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară.

              Emisiunea din aceasta seara face parte din seria celor pe care le consacram participarii Romaniei la Primul Razboi Mondial, participare incheiata cu implinirea idealului national. Urmarim evenimentele militare, politice, diplomatice, situatia sociala din tara noastra la un secol de la pruducerea lor. Iata un succinct tablou al situatiei Romaniei in iarna 1916- 1917.

           Înfrângerea militară şi retragerea trupelor române pe teritoriul Moldovei a pus autorităţilor, aflate şi ele în refugiu, probleme aproape insurmontabile. Aproximativ un milion şi jumătate de români, militari şi civili, între care peste 20.000 de răniţi aveau nevoie de adăpost, mâncare şi tratament. Totul în condiţiile unei ierni foarte grele (temperaturi până la -40°C) ce paralizase circulaţia pe drumuri şi căile ferate, şi a izbucnirii unor puternice epidemii de febră recurentă şi tifos exantematic.  Referindu-ne la situaţia sa militară şi la colaborarea cu armata vom spune ca rolul ei devenea, în noile condiţii, esenţial.

           Astfel, cu excepţia Armatei a II-a române care îşi păstrase în mare parte capacitatea de luptă şi căreia i se încredinţase un sector de apărare, pe restul frontului românesc se instalau divizii ruseşti. Într-un timp foarte scurt, în Moldova s-a revărsat torentul armatelor ruse, aproximativ un milion de oameni. „Val nesecat  de lăcuste fără aripi”, consemna Ministrul Franţei în România, uimit şi el ca şi populaţia Iaşilor de aspectul trupelor ţarului care se îndreptau către front. Numai jumătate dintre soldaţi erau înarmaţi, ceilalţi aveau doar bâte şi urmau să preia armamentul celor ce vor fi  scoşi din luptă. Ofiţerii îşi urmau unităţile în automobile luxoase, alături de neveste sau amante, aprovizionaţi din belşug cu şampanie şi delicatese. Concluzia diplomatului francez era extrem de dură: „această armată din 1917, nu era decât o hoardă”.

          Sosirea masivă a acestei armate ruse în Moldova aducea aşadar şi foarte multă îngrijorare. În decembrie 1916 primul ministru Ion I.C.Brătianu, dând dovadă de un remarcabil simţ  de anticipare, se confesa contelui de Saint-Aulaire: „În Rusia descompunerea armatei se transmite întregii ţări. Revoluţia este inevitabilă: Or, revoluţia în Rusia va fi cazanul vrăjitoarelor sau cutia Pandorei cu toate relele, dar fără ca speranţa să se afle la fund”.

         Realizarea unei adevărate camaraderii între ofiţerii români şi ruşi, fără de care conceperea şi realizarea unor acţiuni comune era foarte greu de imaginat, se dovedea a fi extrem de dificilă. Ofiţerii ruşi îi priveau pe români cu superioritate, şi în aceste condiţii raporturile de colaborare se stabileau anevoios. Ministrul rus la Bucureşti A.A.Mossolov nota bunăoară că în rândul ofiţerilor ruşi se manifesta „o anumită stare de condescendenţă în raporturile cu tovarăşii de arme români pe care-i tratau drept nişte novici… A trebuit chiar să se atragă atenţia conducătorilor militari ai trupelor noastre care soseau în România asupra acestei neînţelegeri, pentru ca ei să facă totul şi  s-o medieze”.

          Situaţia nu putea fi însă remediată pentru că această atitudine a ofiţerilor ruşi îşi avea originea în modul în care era privită armata română de către Cartierul General Rus şi de către comandamentul trupelor ruseşti din Moldova. Se susţinea ideea că prezenţa trupelor româneşti în vecinătatea imediată a frontului ar încurca mişcările armatei ruse. Se invoca de asemenea şi pericolul contaminării armatelor ruse cu defetismul care i-ar domina pe români după  înfrângerile suferite în toamna lui 1916.

        Soluţia pe care o vedeau ruşii era una total inacceptabilă pentru Regele şi guvernul României: evacuarea trupelor româneşti, a instructorilor francezi şi chiar a instituţiilor statului în Rusia. S-au depus eforturi foarte mari ca această variantă să fie acceptată, deşi, recunoştea Mossolov, „Era cât se poate de limpede şi de firesc, în acelaşi timp, că nici Regele nici Regina nici Brătianu nu vroiau să admită ca România să devină un stat fără teritoriu” [28].

        Cu toată opoziţia exprimată de români, pregătirile au continuat şi au căpătat amploare. La Iaşi  au început să sosească funcţionari ai diferitelor ministere ruseşti pentru a evalua la faţa locului situaţia existentă şi pentru a găsi cele mai bune soluţii ca evacuarea să se realizeze cât mai eficient. Din însemnările Ministrului Rusiei în România aflăm că stadiul pregătirilor era supervizat chiar de Ţar. „ Mi se puneau tot felul de întrebări – detaliază Mossolov – despre instituţiile ce urmau să fie evacuate, despre măsurile ce trebuiau luate pentru transportarea corpului diplomatic. Se iniţiau diferite proiecte pentru dislocarea serviciilor publice…

         Toate problemele în legătură cu evacuarea erau studiate cu atenţie chiar de Împărat: acestea îi erau  prezentate, după ce le raportam eu de la Iaşi, chiar de preşedintele Consiliului… Se hotărâse ca la dispoziţia evacuaţilor români să fie puse oraşele Nicolaev şi Kerson cu zonele  înconjurătoare respective”.

          În tot acest timp continuau presiunile ruseşti în vederea obţinerii acordului Regelui Ferdinand şi al guvernului pentru evacuare. Cel mai insistent se dovedea a fi generalul Zaharov, care îi spunea regelui că soldaţii români „vor trăi acolo mai bine, fără să stânjenească prin prezenţa lor în Moldova mişcările armatelor ruseşti”.

          Cu toate acestea, demersurile ruseşti la care se adăugau într-o oarecare măsură şi cele ale aliaţilor occidentali, au fost respinse. Francezii au fost primii care au bănuit că în spatele insistenţelor aparent binevoitoare ale ruşilor se ascund alte scopuri. Contele de Saint-Aulaire considera că prin evacuarea armatei române şi a instituţiilor statului român, pe care Zaharov o cerea „pe un ton când ameninţător când viclean”, ruşii doreau să-şi creeze câmp liber în România iar prin plecarea Misiunii franceze să îndepărteze „martorii supărători”. Generalul Berthelot mergea mai departe, consemnând la 4/17 ianuarie 1917: „Mi-a încolţit vaga idee că gândul ascuns al camarilei ruseşti este de a lăsa să fie bătută sau a îndepărta armata română, ca după victoria Aliaţilor să pozeze în eliberatori şi să reclame ca preţ, nici mai mult nici mai puţin decât Moldova”.

            Aşa se explică sprijinul pe care aceşti doi înalţi reprezentanţi ai Franţei l-au acordat Regelui şi guvernului român în a respinge cu fermitate propunerile ruseşti. Prezent la Conferinţa desfăşurată la Petrograd (19 ian./1 febr. – 7/20 febr.1917) primul ministru Ion I.C. Brătianu a constatat cât de neînsemnat este frontul românesc pentru conducătorii militari şi politici ai Rusiei.

             Se considera că necesităţile strategice pot oricând dicta o repliere pe Prut sau chiar pe Nistru. De fapt, aşa cum sintetiza Maurice Paléolgue, România se găsea practic „în stare de vasalitate faţă de inamicul său ereditar, căci era practic ocupată de armata rusă, la discreţia administraţiei ruse şi dependentă de politica sa”.

 În aceste condiţii se punea cu atât mai serios problema refacerii armatei române pentru ca România să fie capabilă să-şi apere singură frontiera.

De o mare importanţă s-a dovedit a fi ajutorul Franţei dat prin intermediul Misiunii Militare conduse de generalul Henri Matias Berthelot, sosită în ţară pe 3/16 oct.1916, cât şi prin sprijinul acordat armatei române pe tot parcursul participării sale la război.

Obiectivele Misiunii Militare franceze fuseseră stabilite încă de la sosire acesteia:

„1. De a dota toate unităţile armatei române conform necesităţilor, ca  material de război, muniţie şi îmbrăcăminte.

2. De a organiza aceste unităţi după modelul francez.

3. De a elabora programe de instrucţie.

4. In cazul operaţiunilor ofensive  sau defensive să facă planurile de operaţii care odată studiate de statul major francez să fie propuse Marelui Cartier General Român care le acceptă sau le respinge. Este obligatoriu ca ele să fie acceptate fără a încerca să fie impuse cu autoritate. Unele servicii cum ar fi cele de artilerie grea, aviaţie, automobile sunt comandate direct de francezi. De asemenea, şcolile de specialitate…”

             Mai ales după înfrângerile din toamna lui 1916 şi atitudinea ruşilor, atingerea lor era de un interes vital pentru România. Competenţa militară, energia şi perseverenţa generalului Berthelot au făcut ca, în ciuda dificultăţilor ele să fie îndeplinite. O misiune militară care ajunge în vara lui 1917 la aproximativ 1.600 de persoane (specialişti în armament, instructori şi aviatori, mecanici de avioane şi auto, doctori, infirmiere, ingineri), dintre care 400 ofiţeri, a reuşit să ajute armata noastră să ajungă la nivelul de pregătiri şi dotare al adversarilor. În ceea ce priveşte dotarea armatei române cu armament modern, ajutorul francez a fost de asemenea extrem de însemnat. În perioada aprilie 1916 – decembrie 1917, în România au sosit din Franţa „119.341 t de material militar din care 286 piese de artilerie de diverse calibre şi 3.302.000 proiectile” [36]. Lista ar putea continua cuprinzând: avioane (100); mitraliere, puşti (413.000), pistoale, cartuşe (394.000.000) etc. „Numai un amor propriu rău înţeles a împins pe unii să tăgăduiască meritul care revine în această miraculoasă refacerea Misiunii franceze… Francezii ne-au arătat drumul, pe acest drum ai noştri au mers cu capul sus la izbândă”.

              Într-adevăr, uriaşul efort al României şi ajutorul eficient al aliaţilor, în special al Franţei, au făcut ca în primăvara lui 1917, o armată română refăcută să fie gata să se lupte de la egal la egal cu duşmanii. Ea se compunea din 15 divizii de infanterie, 2 de cavalerie, 15 regimente de artilerie de câmp, 4 regimente de artilerie grea şi 12 escadrile de aviaţie. Totalul forţelor se ridica la 400.000 de militari dintr-un total de 700.000 de militari ai întregii armate.

             Reuşita acţiunilor ei depindea însă în mod decisiv de colaborarea cu armatele ruse, ori în Rusia la 18 februarie / 3 martie 1917 începuse Revoluţia.