Unicatele din Sala de recepție a Castelului Cantacuzino de la Bușteni
6 January 2017
Curs de limba italiană – LA BEFANA
6 January 2017

Baritonul DAVID OHANESIAN (6 ian 1927 – 30 sept 2007)

Venirea lui Placido Domingo în neuitatul concert de la Sala Palatului, din anul 1994, se datorează şi lui David Ohanesian. Sunt convinsă că vorbele calde pe care acest mare artist român le-a adresat aceluia pe care, cu drag îl numea „dolcezza”, au contribuit la decizia finală a celebrului tenor. De altfel, îmbrăţişarea caldă cu care s-au regăsit la aeroport, ne-a convins de faptul că prietenia ce-i lega încă din timpul spectacolelor de la Hamburg, era încă vie.

Înaintea acestui moment mă întâlnisem de câteva ori cu David Ohanesian la Operă şi în locuinţa sa din Băneasa (strada Câmpiniţa nr. 13), o casă primitoare 6şi luminoasă, în care te întâmpina cu zâmbet şi cu… „ceva bun de mâncare”, soţia sa, Doriţa. Era partenera sa de viaţă încă din anul 1966; o femeie înţelegătoare, care a fost „paratrăznet” (în zilele tensionate de spectacol), cel mai exigent critic, omul calm şi echilibrat (în durabilitatea unei căsnicii) şi „leoaică” (în apărarea intereselor artistice ale soţului), cum el însuşi afirma în cartea-interviu Patima muzicii, editată împreună cu muzicologul Iosif Sava, la Editura Muzicală, în anul 1986.

Majoritatea contactelor mele cu David Ohanesian au avut loc (mai ales) în preajma Festivalurilor Enescu şi se concentrau pe interpretarea rolului Oedipe. Era indisolubil legat de muzica lui Enescu, transformând acest erou, în rolul vieţii. Deşi a construit şi alte creaţii de referinţă în patrimoniul liricii româneşti: Pană Lesnea Rusalim de Paul Constantinescu, Ion Vodă , Dragoş (Răscoala) de Gheorghe Dumitrescu, Marin Pescarul de Marţian Negrea, Prometeu de Doru Popovici, Cancelarul (Bălcescu ) de Cornel Trăilescu, nimic nu se compara cu interpretarea plină de dramatism a eroului enescian.

 

Ce v-a ajutat în construirea acestei interpretări de o unică forţă de vibraţie?2

Eu sunt discipolul unor titani ai artei cântului: Dimitrie Popovici-Bayreuth, Aurel Costescu-Duca, Nicu Apostolescu, Şerban Tassian, de la care am învăţat să iubesc frumosul, să fiu un cultivator de sunete trecute prin suflet şi raţiune. În acelaşi timp, am căutat adevărul în istorie, literatură, natură şi – mai ales –  în muzică, m-am îmbătat de binefecătoarea lui „răcoare” şi am încercat să-l redau, la rându-mi, spectatorilor. Nu am fost o perfecţiune, dar am fost o flacără care a ars torid, încercând să dovedesc cât de mult îmi iubesc meseria şi nobila ei misiune. Pe Oedipe l-am interpretat cu aceeaşi dăruire la: Bucureşti (peste 100 de spectacole), Paris, Atena, Sofia, Wiessbaden, Moscova, Stockholm, Berlin şi Lausanne.

A fost un secret al acestei contopiri de un covârşitor contur artistic?

Rolul mi-a oferit o paletă maximă de posibilităţi. Nu ştiu dacă le-am epuizat pe toate!… Sunt convins însă că, pe viitor, el ar arăta şi mai tulburător, poate mai aproape de ceea ce şi-ar fi dorit marele nostru muzician. Mi-au folosit imens însă, indicaţiile dirijorului Constantin Silvestri, cu care am făcut premiera din 1958, discuţiile cu regizorul Jean Rânzescu, sfaturile actorului George Vraca şi ale cântăreţilor Şerban Tassian şi Nicolae Secăreanu. În plus, picioarele mele au călcat pe drumul pe care, altădată, în Grecia, a trecut Oedipe… Sufletul meu a acumulat, deci, toată spiritualitatea naturii şi a oamenilor acelor locuri.(Interviu pentru Radio, anul 1976)
5Arcul carierei scenice a lui David Ohanesian s-a desfăşurat între anii 1950 (când a debutat în opera Paiaţe de Leoncavallo la Cluj-Napoca) şi 1977 (când cere să fie pensionat de la Opera Română din Bucureşti). Timp de 27 de stagiuni, în 2000 de apariţii  în ţară şi străinătate, abordează peste 40 dintre cele mai grele roluri de bariton cu posibilităţi lirice, spinte şi dramatice: Amonasro (Aida), Iago (Otello), De Luna (Trubadurul), Germont (Traviata), Monforte (Vecerniile siciliene), Renato (Bal mascat), Rigoletto şi Monterone (Rigoletto) de Verdi, Marcello (Boema), Scarpia (Tosca) de Puccini, Valentin şi Mefisto (Faust) de Gounod, Tonio şi Silvio (Paiaţe )de Leoncavallo, Alfio (Cavalleria rusticana) de Mascagni, Figaro (Bărbierul din Sevilla) de Rossini, Escamillo (Carmen) de Bizet, Enrico (Lucia di Lammermoor) de Donizetti, Kaspar (Freischutz) de Weber, Mazeppa, Evgheni Oneghin de Ceaikovski), Gerard (Andrea Chenier ) de Giordano, Igor şi Galiţki (Cneazul Igor) de Borodin, Telramund (Lohengrin), Olandezul zburător, Wolfram (Tannhauser ) de Wagner,  un marinar (Billy Bud) de Britten, Comisarul pieţii (Amintiri din casa morţilor ) de Janacek, Marele Preot (Samson şi Dalila) de Saint-Saens, Aleko de Rahmaninov,  Stareţul (Logodnă la mănăstire) de Prokofiev, Ianuş ( Halka) de Moniuszko şi altele.

Anul 1967 a fost un an important pentru David Ohanesian. In  rândurile publicului de la spectacolul cu opera Lohengrin la Bucureşti, se afla şi Directorul Operei din Hamburg, vestitul manager Rolf Lieberman. Din distribuţie, cel care i-a atras cel mai mult atenţia a fost posesorul acelei voci „negre”, cu nume armenesc. Îl invită să debuteze la teatrul său, după câteva luni, în acelaşi rol, în limba germană, alături de Placido Domingo, Arlene Saunders şi Hans Sotin. Aşa începe o colaborare de lungă durată, cu câte 60-80 de spectacole pe an, cu sute de drumuri între Hamburg şi Bucureşti, cu multe succese, cu parteneri de prim rang: Luciano Pavarotti (Rigoletto), Placido Domingo (Carmen, Tosca, Vecerniile siciliene, Cavalleria rusticana, Paiaţe), Montserrat Cabale şi Raina Kabaivanska (Tosca), Martina Arroyo, Giacomo Arragal şi alţii. Cunoaşte şi arta unor vestiţi dirijori internaţionali: Nello Santi, Leopold Ludwig, Zubin Mehta, Marek Janovski, pe care îi aşează alături de maeştrii români mult apreciaţi de el: Constantin Silvestri, Jean Bobescu, Petre Sbârcea, Egizzio Massini, Mircea Popa, Ion Baciu, Mihai Brediceanu, Constantin Bugeanu.

David Ohanesian a mai întreprins turnee, singur sau împreună cu colectivul bucureştean şi în alte ţări ale lumii: Cehoslovacia, Rusia, Bulgaria, Belgia, Franţa, Irlanda, Ungaria, Polonia, etc.

 

 Trăiţi în şi pentru muzică. Sunteţi un mare admirator al vocilor frumoase. Ce  alte hobby-uri mai aveţi?3

Când am timp, îmi place să mă ocup de grădină, să fac fel de fel de lucruri din  fier forjat, să citesc, să studiez documente istorice, să călătoresc, iar despre  pasiunea mea pentru covoare, vaze de preţ şi obiecte de valoare, deja se ştie.

Ce aţi detestat cel mai mult în viaţă?
… riscul, improvizaţia, diletantismul, lipsa de eficienţă, sarcinile asumate cu superficialitate, lipsa de respect pentru valoare. In acelaşi timp, trebuie să ne ştim menirea. Eu am venit pe lume  să cânt, să mă desăvârşesc ca interpret. N-aş fi putut fi profesor, dar, pentru preluarea lui Oedipe, casa mea va fi deschisă oricărui tânăr care crede că are ceva de învăţat de la mine.

Există pentru David Ohanesian un concept fundamental?

Cred că pentru mine, nevoia fundamentală a fost aceea de timp, timp de muncă, de gândire, de stabilire a acţiunilor viitoare şi timp să răspund încrederii profesorilor, prietenilor, admiratorilor şi, mai ales, publicului.(interviu pentru TVR, anul 2001)

 

4David Ohanesian s-a născut la 6 ianuarie 1927, în cartierul Giuleşti, dintr-un tată venit din Turcia (negustor cu o mică prăvălioară de cafea) şi o mamă armeancă „românizată”. A avut o soră mai mare şi a urmat Şcoala Comercială Petru Rareş din Chibrit. De aceea, după bacalauret, câţiva ani a fost contabil şi corist la Ansamblul CFR. In 1948 se înscrie la Conservatorul Astra, la clasa profesorului Aurel Costescu-Duca, devenind unul dintre exponenţii triumviratului de aur al baritonilor români, alături de Nicolae Herlea şi Octav Enigărescu. Un an mai târziu, făcea parte şi din Corul Radio. La numai 23 de ani, acceptă solicitarea Operei Române din Cluj-Napoca de a deveni solist, ceea ce impune trecerea sa ca student în anul al III-lea acolo, la cursurile tenorului Dinu Bădescu. In anul 1958, la sugestia regizorului Panait Victor-Cottescu vine la Bucureşti pentru Oedipe.

Numai un… nebun care putuse învăţa la Cluj rolul Mazeppa în doar 18  zile putea să se apropie de o partitură atât de grea ca Oedipe!, afirma Cottescu.

De-a lungul timpului, David Ohanesian s-a impus între soliştii români de primă linie, prin culoarea armonicelor timbrale de bronz întunecat, prin volum, prin incisivitatea rostirii discursului sonor, prin harul actoricesc, prin forţa unui temperament clocotitor, demonstrat pe scenă, dar şi în afara ei. De la înălţimea carierei pe care a făcut-o, uneori adevărul său despre un om sau o interpretare era destul de tăios, de aceea poate, mulţi îl ocoleau, iar el te accepta greu în cercul lui de prieteni.

…Sunt un subiectiv, dar dominat de luciditate şi, mai presus de toate, de o sinceritate care, pe lângă mulţimea duşmăniilor pe care mi le-am adus în rândul muzicienilor, va rămâne benefică pentru melomanii dornici să se ridice deasupra subiectivismului cu care operează artiştii, recunoaşte în dialogul cu Iosif Sava, în  cartea Patima muzicii.

Oricum ar fi fost omul, prin tot ceea ce a făcut pe scenă, dar mai ales, prin acel colosal  şi încă inegalabil Oedipe, interpretul David Ohanesian şi-a înscris numele în nemurire.

A plecat spre Olimpul cântăreţilor la 30 septembrie 2007.

 

Luminiţa Constantinescu