Cristian Bleotu: “Nevastă-mea zice că sunt cam tiran, fetele mele că sunt mult prea exigent, mama că merg prea rar pe la Drăgăşani”

Cristian Bleotu, realizatorul emisiunii Acolade, de la Radio România Cultural, a ajuns la radio întâmplător. Și a rămas aici, de 22 de ani. Pasionat de literatură și sport, crede că s-ar fi descurcat însă foarte bine și ca dascăl, antrenor de fotbal ori antreprenor. Iubește muntele și opera lui Sadoveanu, să schieze și să înoate în apa calmă și fără alge a mării. Despre cele mai fascinante personalități culturale pe care le-a cunoscut, cărți și scriitori, despre radio, drumeții, pasiuni și... defecte povestește, în cele ce urmează, Cristian Bleotu:

Ce se întâmplă, “între” Acolade, în fiecare seară de miercuri, de la ora 21:10, la Radio România Cultural?

O întâlnire de graţie. Aşa îmi place să cred şi aceasta e trăirea mea atunci când pregătesc emisiunea şi când mă aflu în cabina de emisie în faţa microfonului. Concret, prin emisiunea Acolade, Radio România Cultural mijloceşte o întâlnire săptămânală, de 50 de minute, a ascultătorilor interesaţi preponderent de fenomenul cultural, literar românesc cu cei implicaţi în desfăşurarea lui: scriitori, critici, istorici, teoreticieni literari, eseişti şi publicişti. Formatul Acoladelor a fost astfel gândit încât să poată reuni discursul specific al fiecăruia dintre cei mai sus enumeraţi (prin intermediul uneia din rubricile: Radiografii, Amfitrion, Forum, Revista revistelor), cu discursul lingvistic, etimologic (prin Essentialia) şi cu cele trei premii de fidelitate pentru ascultătorii care ne sună ori ne scriu pentru a răspunde la întrebările Concursului din finalul emisiunii.

Care sunt cele mai fascinante personalități culturale pe care le-ați cunoscut, prin intermediul acestei emisiuni?

Toate personalităţile culturale sunt fascinante. Când le citeşti opera, fascinaţia poate să ţâşnească graţie ideaţiei originale, stilului literar inconfundabil, noutăţii de viziune etc. Când sunt invitate la diverse manifestări pentru a se adresa nemijlocit unui public, această fascinaţie se mai estompează la anumite personalităţi şi sporeşte din zone nebănuite, la altele. Tocmai întrucât ai această dublă experienţă, livrescă şi publică, în proximitatea personalităţilor respective, tu ca jurnalist ar fi bine să ai o strategie a dialogului pe care i-l propui invitatului. Asta pentru a reuşi să declanşezi stimulii care fac fascinate acele personalităţi, iară nu inhibitorii. E una dintre căile sigure pentru reuşită, zic eu.

Ca să dau totuşi câteva nume de personalităţi fascinante pe care, probabil, nu le-aş fi putut cunoaşte şi personal altfel decât graţie emisiunilor realizate la radio, aş începe cu Adrian Marino, cuceritor şi în cărţile sale, dar şi în interviurile (puţine) pe care le-a acordat, Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Irina Mavrodin, Victor Ivanovici, Matei Vişniec, Ioan Stanomir, Luigi Bambulea.

Cum sunt în viața de toate zilele personalitățile din literatură pe care le-ați cunoscut?

Şi personalităţile acestea sunt de fapt tot oameni, deopotrivă obişnuiţi şi cu totul neobişnuiţi. E bine să îi iei aşa cum sunt. Cu cei de care te apropii mai mult poţi discuta câte-n lună şi în stele, în repetate rânduri şi la un nivel elevat. Cu personalităţile mai dificile sau chiar antipatice prefer să dialoghez în perimetrul sigur al profesiei mele şi al preocupărilor lor culturale, literare.

Dintr-o glumă, am decis să vin la radio. Unde sunt şi astăzi după 22 de ani

Cum ați ajuns la Radio?

Aş spune că întâmplător. Şi ar fi adevărat dacă nu aş fi eu însumi convins acum că lucrurile nu stau deloc aşa. Chiar în anul absolvirii Literelor bucureştene, în 1993, Inspectoratul a scos la concurs mai multe posturi de profesor de limba şi literatura română în liceu. Mă atrăgea cariera didactică, fusesem sfătuit de către profesorul de pedagogie să o urmez neapărat şi chiar mă simţeam bine pregătit. Deci am participat şi astfel am ocupat postul de profesor titular la Liceul energetic din Bucureşti. Cam după cinci ani de catedră (în care profesional vorbind, personalitatea mea s-a dezvoltat armonios), am simţit că încep să bat pasul pe loc şi că am urgent nevoie de o schimbare substanţială. Am bătut la uşa facultăţilor de profil bucureştene şi mi s-a dat de înţeles că da, se va putea, dar abia peste unul-doi ani se vor scoate la concurs câteva posturi de asistent. Însă întâmplarea a făcut să mă întâlnesc chiar în acele zile de frământare decizională cu fostul meu coleg de facultate şi de echipă de fotbal, Eugen Lucan. Revăzându-ne noi după mulţi ani, ne-am întrebat firesc şi ce profesăm fiecare. Eugen mi-a spus că lucrează la Radio, eu i-am zis că predau literatură la un liceu. Fiecare a exclamat despre profesia celuilalt: ”A, ce frumos! ” Eugen însă a adăugat, glumind cumva pe seama alergăturii de rigoare pe care o presupune munca de jurnalist cultural: ”Ce-ar fi să facem schimb. Tu să vii la Radio şi eu la catedră ?” Şi, uite-aşa, dintr-o glumă care a căzut exact când mă muncea mai tare gândul unei schimbări profesionale, am decis să vin la radio. Unde sunt şi astăzi după 22 de ani.

Ce v-a determinat să-l alegeți?

Aveam nevoie de o schimbare, cum spuneam. Iar pentru mine a fost o întâlnire fericită cu noutatea, cu prospeţimea jurnalismului, cu această actualitate culturală dinamică, mereu în schimbare, pe care eşti chemat să o transmiţi ascultătorilor de radio. Cel mai mult îmi place schimbul alert de idei şi informaţii culturale care te înconjoară permanent ca jurnalist. Nu uit să adaug faptul că am intuit şansa extraordinară de a profesa în cadrul unei instituţii prestigioase, la un post de radio eminamente cultural. Cel mai bun, credeţi-mă. Toate acestea şi, desigur, multe altele au contat enorm şi m-au făcut să uit dragostea pentru catedră şi aspiraţia mea către învăţământul superior.

Care a fost prima emisiune pe care ați realizat-o?

Despre prima emisiune nu îmi mai aduc aminte decât emoţia incredibilă de dinaintea intrării în direct şi liniştea inexplicabilă de după ce s-a aprins becul roşu în emisie. Exact ca la un meci de fotbal. După ce fluieră arbitrul, ai uitat de toate emoţiile şi evoluezi mai bine sau mai prost, dar cu zero emoţii. Însă îmi aduc bine aminte de prima rubrică pentru radioprogramul Tentaţii culturale. Făcusem teren, înregistrasem, fonotecasem cum putusem eu mai bine banda de magnetofon (cu foarfeca era pe atunci), ascultasem totul de nu ştiu câte ori, în sfârşit, eram sigur că va fi difuzată. Urc din cabina 7 şi îi spun încrezător lui Carmen Săndulescu : „Gata, am terminat. Sper să-ţi placă.” Ne-am mai luat cu vorba, i-am urat succes şi am plecat. A doua zi ascult Tentaţiile cap-coadă, două ore. Rubrica mea nu a fost difuzată. Îți dai seama, am fost convins atunci că voi fi făcut o greşeală imensă. Dar care, că nu puteam să o dibui. Mă duc la Carmen în birou, care se uită la mine întrebător, eu mă uit la ea spăşit. „Salut!”, zic eu cu jumătate de gură. ”Bună!”, îmi răspunde ea înțepat. Inspir adânc și întreb: ”Carmen, ce n-a mers la rubrica mea?” Şi îmi răspunde contrariată: „Păi unde ai lăsat banda, Cristi, că am căutat-o în neştire pe birou şi n-am dat de ea.” Atunci mi-am revenit, am înțeles că nu putusem da drumul din mână primei mele benzi, o ținusem strâns cine ştie cât, probabil o băgasem în rucsac cu gândul la cum va fi și dacă va fi difuzată. Şi uite aşa, prima mea rubrică a intrat abia a doua zi la Nicoleta Dandu, căreia i-a plăcut şi chiar m-a felicitat.

Îmi place să lucrez în echipă, dar nu în orice componenţă

La “Acolade” faceți echipă cu Oana Georgiana Enăchescu, practic realizați amândoi această emisiune. Cum ați ajuns să lucrați împreună?

E o poveste mai lungă ce se deapănă pe parcursul a trei episoade. Întâia oară am colaborat cu Oana la Tentaţii culturale, un radioprogram cultural inclus în grila Canalului Radio România Cultural de Ana Maria Sireteanu, în anul 1996. Eu am intrat în echipa Tentaţiilor chiar la debutul în Radio, în octombrie 1998, evident ca reporter de teren, apoi ca moderator. Oana a fost cooptată ceva mai târziu, fiind deja formată în colectivul celor de la Redacţia Literatură, Arte, Ştiinţă. La Tentații era o cutumă să ne ascultăm unii pe alţii, exista chiar o emulaţie între noi, care e cel mai bun moderator, redactor de rubrică. Îmi aduc aminte că nu arareori ne tachinam, apropo de moderatorul care a avut cei mai mulţi ascultători sau a realizat cea mai interesantă rubrică. Ei bine, ascultându-ne încrucişat am ajuns atât să furăm meserie unii de la alţii, cât şi să ştim câte parale face fiecare dintre noi. În acest colectiv excepțional am cunoscut-o pe Oana, ca meseriaşă a rubricilor consacrate domeniului lingvistic, etimologic şi cu o bună prestaţie la microfonul Tentaţiilor culturale, ca moderatoare. Ţin foarte mult să evidenţiez chiar aici amănuntul esenţial că, în formarea mea ca jurnalist de radio, lucrul în echipa Tentaţiilor a fost fundamental. Şi le datorez enorm colegilor mei de microfon: Răzvan Dolea, Carmen Săndulescu, Attila Vizauer și Nicoleta Dandu, de asemenea colegilor de la Redacţia muzicală, alături de care m-am adresat ascultătorilor noștri între anii 1998 şi 2005. Nu în ultimul rând îi port recunoştinţă regretatei Ana Maria Sireteanu, care a crezut în mine ca jurnalist cultural de radio.

A doua colaborare, indirectă, a fost mediată de emisiunea Revista literară radio, pentru pregătirea căreia esenţială era munca de teren prilejuită de diversele manifestări literare: festivaluri, simpozioane, colocvii, seminarii, mese rotunde etc. Ne întâlneam permanent acolo, iar schimbul alert de informaţii, opinii, convingeri ce avea loc de fiecare dată mă stimula intelectual şi a avut o pondere decisivă în iniţierea celei de-a treia colaborări cu Oana, cea de la Acolade. În primăvara lui 2015, când i-am prezentat actualului manager al postului Radio România Cultural proiectul unei noi emisiuni, Acolade, i-am propus ca în cuprinsul ei şi Oana să aibă o rubrică dedicată problemelor de limbă, exprimare, etimologie. Propunerea a fost bine primită, la fel şi prezentarea în direct a emisiunii. De aici nu a mai fost decât un pas până la ideea de a face pereche la microfon, întrucât două voci, masculină şi feminină, pe lângă că sunt distincte, vor aduce un spor eufonic Acoladelor. Iar plusurile culturale ale fiecăruia nu fac altceva decât să sporească bogăţia, deci atractivitatea emisiunii. Iată povestea colaborării mele cu Oana Georgiana Enăchescu.

Este singurul proiect făcut împreună cu Oana?

În urmă cu trei ani am mai propus un proiect editorial, Confluenţe, tot o emisiune preponderent literară, de realizat tot în echipă. De data aceasta într-un format de trei rubrici, Scriitori la microfon, Meridiane literare şi Dialogul ideilor, cu tot atâţia realizatori, tocmai întrucât și Eugen Lucan mai era implicat în alte proiecte editoriale. Şi de data aceasta Radu Croitoru a agreat ideea, schiţa de proiect şi, la prezentarea detaliată a formatului noii emisiuni, a inclus-o în grila de programe. Am fost atât de entuziaşti, încât în prima lună de difuzare a Confluenţelor am intrat toţi trei în direct, ceea am realizat repede că nu era profi. Aşa că am hotărât ca fiecare dintre noi să realizeze lunar doar o rubrică din cele trei şi apoi să se facă schimbul. La fel şi la prezentarea în direct: unul singur pe post, prin rotație. Această succesiune la microfon şi la realizarea rubricilor a creat o emulaţie şi o lărgire a posibilităţilor emisiunii. Pentru că fiecare dintre noi are o experienţă radiofonică unică, abilităţi distincte, anumite teritorii literare, culturale mai bine stăpânite.

Deci da, îmi place să lucrez în echipă, dar nu în orice componenţă. Ci doar în cele care mă stimulează, în sânul cărora îmi simt apreciată munca şi îmi sunt îngăduite scăderile fireşti. Unde pot admira eu însumi calităţile coechipierilor şi accepta la rândul meu scăderile lor fireşti. Ascultaţi deci Confluenţele noastre în fiecare seară de luni, de la 20.00 la 21.00, doar la Radio România Cultural.

Nevastă-mea zice că sunt cam tiran, fetele mele că sunt mult prea exigent

Ați studiat literatura. Care este scriitorul preferat din literatura română? Dar din cea universală?

Mihail Sadoveanu, la care admir arta sa literară pură, născută din stilul inconfundabil în care ne prezintă ficţional lumea, oamenii, locurile, viaţa, natura, obiceiurile, datinile, limbajul şi conduita semenilor noştri. Dar şi destinul lui Mihail Sadoveanu ar trebui să fie pilduitor pentru noi toţi, în sensul (pozitiv) că singur şi-a descoperit talentul literar, a înţeles devreme că e nevoie de muncă asiduă şi exigentă pentru a-l păstra viu, că după o reuşită artistică trebuie să te străduieşti să-i urmeze o alta. Iar în sens negativ, destinul său vădeşte că cedările, laşităţile, interesele egoiste te pot ruina deîndată sau mai apoi ca om, ca profesionist.

Din literatura universală, preferatul meu e Jorge Luis Borges, atât prozatorul, dar mai ales eseistul, pentru fiecare idee argumentată măiastru, pentru incursiunile sale culturale, literare fabuloase şi pentru că mi l-a revelat ca nimeni altul pe Shakespeare.

Dar cartea pe care ați reciti-o, oricând, cu plăcere?

Integrala operei poetice argheziene.

Ce citiți, în momentul ăsta?

Recitesc Camus, un alt scriitor care îmi place nespus.

Cum sunteți, în viața de toate zilele, dincolo de emisiuni și de radio?

Nevastă-mea zice că sunt cam tiran, fetele mele că sunt mult prea exigent, mama că merg prea rar pe la Drăgăşani, colegii de echipă că nu le pasez suficient, prietenii de drumeţie că scot sufletul din ei, Oana că fac prea mari rubricile mele, Eugen că de ce nu l-am întrebat pe scriitorul cutare şi nu mai ştiu ce chestie, Gabriel de la Gura Şuţii că de ce ascult mereu numai muzică de-aia. Sper că tuturor acestora şi altora le sunt din când în când şi simpatic. Am destule defecte, recunosc.

Ce vă relaxează?

Schiul, muzica bună, o întâlnire de suflet cu un prieten, vinul de buturugă, înotul în apa calmă şi fără alge a mării, un film documentar interesant, o piesă de teatru bine montată, o călătorie culturală prin ţară sau prin străinătate.

Care e cea mai mare realizare profesională de până acum?

Teza de doctorat: Personajul sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică, coordonată de domnul profesor Nicolae Manolescu şi susținută « Cum laude » în anul 2006. Mă bucur acum că am urmat sfatul profesorilor mei de la Litere de a continua după licenţă marile proiecte de studiu, pentru a-mi desăvârși pregătirea profesională. De asemenea, mă bucur acum că am dat crezare opiniilor câtorva critici literari care m-au îndemnat să public această teză.

Care sunt pasiunile dumneavoastră?

Sunt pasionat de lectura cărţilor esenţiale şi regret că într-o viaţă de om putem acoperi atât de puţin din ceea ce cunoaşterea umană a tezaurizat de-a lungul mileniilor. Plec cu nerăbdare la munte, pe care-l iubesc ca pe-o ibovnică. Fac sport, pentru că altfel m-aş ofili la trup şi m-aş îngreuna la minte.

Aș fi putut fi dascăl sau antrenor de fotbal. Posibil să fi reuşit şi ca antreprenor

Dacă nu ați fi ales radioul, ce altă meserie credeți că vi s-ar fi potrivit?

Sigur dascăl, pentru că am verificat-o; sigur antrenor de fotbal, pentru că iubesc de mic jocul ăsta complicat şi spectaculos deopotrivă şi care doar pentru ignoranţi e doar o pierdere de timp; posibil să fi reuşit şi ca antreprenor, dar nu aici în ţară, unde la fiecare pas încă dai de birocraţie, corupţie, indiferenţă. Cultural stăm binişor, dar dacă radiografiem alte teritorii, de la politică la educaţie, trecând prin economie, mediu, sănătate ne cam ia durerea de cap. Avem însă potenţial, asta e o realitate şi de la ea trebuie să repornim când ne încearcă dezamăgirea.

De ce să ascultăm Acolade? Ce am pierde, dacă n-am face-o?

Cu toții avem nevoie de certitudini. În ce privește jurnalismul, Radioul public e o instituție care își face bine treaba gazetărească. Cum Acoladele și Confluențele sunt produse editoriale Radio România, iată premisa necesară, dar nu și suficientă a apropierii ascultătorilor de cele două emisiuni pe care le realizez.

Iar suficient pentru ca întâlnirea de grație pe care o nădăjduiesc eu să se petreacă ar fi ca toți cei care au ascultat o dată aceste emisiuni să își dorească să le urmărească și săptămâna viitoare. Din fericire, avem feedback-ul că așa se petrec lucrurile. Important ar fi deci ca tot mai mulți dintre cei preocupați de lumea și viața noastră culturală să afle și de existența Radio România Cultural pentru a ne trece pragul. Cu siguranță nu îi vom dezamăgi. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Din varii motive aceștia nu sunt foarte mulți. Și asta întrucât în România numărul consumatorilor de cultură nu a fost și nici nu dă semne că va fi vreodată unul cu peste cinci zerouri, prima cifră fiind una mică. De la această realitate (tristă) trebuie pornit, ca să nu punem presiune inutilă nici pe realizatori, nici pe managerii culturali.

Ce câștigați dacă ascultați Acoladele și Confluențele? Doi prieteni devotați, educați, punctuali, agreabili (sperăm noi) și care la nevoie (culturală) se cunosc. Ce pierdeți? Sigur pierdeți funeraliile vreunui celebru interlop, vă asumați să ratați hăhăiala fără noimă ori certurile mondene, cu trena lor de cuvinte deocheate. De asemenea, veți rata minutele acelea lungi de publicitate, fără de care azi nu mai putem face nicio o alegere cumsecade, nu-i așa? Din fericire, societatea de azi încă n-a ajuns în punctul de a alege urmuzian: ”Pelicanul sau babița?”

Emisiunea Acolade se difuzează în fiecare miercuri, de la ora 21:10, la Radio România Cultural.