„Anii noștri de glorie”/ „Gli anni più belli”, un film amuzant și sincer despre prietenie și iubire, vine din 6 august în cinematografe
2 August 2021
IN LUNA AUGUST, TEATRUL DE COMEDIE DESCHIDE STAGIUNEA 61
4 August 2021

Dansatorul Sergei Polunin vorbește despre dans, film și iubire

Sergei Polunin, 2016, Credit: Johan Persson

Primul lucru pe care i l-am spus când ne-am întâlnit la Muzeul de Artă din Cluj Napoca a fost: Pari normal, nu zbori sau mai știu eu ce? A început să râdă, era după o ședință foto foarte lungă, după un alt interviu lung și oricum după două zile extrem de pline. Deși prezent în urmă cu câțiva ani la TIFF printr-un film în care juca, Sergei Polunin, celebrul dansator de origine ucrainiană a fost, în persoană, abia la ediția din acest an, a 20-a, unde a prezentat un spectacol, a participat la proiecția documentarului despre și cu el, Dancer (r. Steven Cantor, 2016) și a ținut un master class pentru dansatori și coregrafi. Un dansator cu o condiție fizică extraordinară, care se păstrează idolul a mii de oameni din întreaga lume, dar care și reușește să arunce gaz pe foc în locuri la fel de importante din lume, precum Opera din Paris sau Royal Ballet din Londra, care au rupt colaborarea cu el din cauza unor declarații controversate sau a simpatiilor declarate pentru Putin, a atitudinii misogine și homofobe. Sergei Polunin a vorbit cu Elena Vlădăreanu pentru Radio România Cultural despre cum a început să joace în filme, despre accesibilitatea baletului clasic și despre singurul mesaj pe care a vrut să-l transmită vreodată, acela de iubire.

 

Pentru că înainte de a te vedea în persoană, la Cluj, te-am văzut acum câțiva ani într-un film (The White Crow, r. Ralph Fiennes, 2018) tot aici, la TIFF, mă gândeam să începem exact cu asta, să ne spui câteva vorbe despre experiența ta în cinema.

Iubesc filmele încă de când eram mic. Era întotdeauna un film la 8.00 și unul la 11.00. Cred că privitul filmelor te formează într-un fel:  îți alegi eroii, crești și îți alegi alți eroi, diferiți față de primii. În plus, filmele sunt minunate pentru că îți oferă informații rapide, dar profunde. Când sunt întrebat ce altceva mi-ar fi plăcut să fac în afară de dans, răspunsul meu este că mi-ar fi plăcut să fac filme.  Îmi și doream foarte mult să joc într-un film, dar pentru 4, 5 ani poate nu am făcut nimic în acest sens. Doar îmi doream să joc în filme. Dar nu am studiat nimic, nu am mers la castinguri, nimic, doar îmi doream. Când însă documentarul Dancer a apărut, cei de Twenty Century Fox l-au văzut și le-a plăcut cum arăt, așa că m-au invitat să fac Orient Express și Red Sparrow, și cam așa a început. Deci prima mea experiență a fost un du-te vino, Red Sparrow l-am filmat în Rusia, iar Orient Express, cam în același timp, în Londra, așa că alergam de la un platou de filmare la altul. Asta a fost prima mea experiență, habar nu aveam ce înseamnă să faci film, nu aveam niciun fel de background. Ce făcusem mult înainte fuseseră ședințe foto și cumva am văzut această experiență ca un prim pas către actoria de film. Pentru că și acolo, directorul artistic îți propune să devii cineva, deci să joci un rol. Apoi când am filmat documentarul, erau foarte multe camere tot timpul în jurul meu, așa că eram cumva obișnuit cu prezența lor, deci și asta mi-a fost de ajutor. Următorul lucru însă a fost să fiu în tren cu acești actori uriași, cum e William Defoe, să stau în fața lui, să-l privesc în ochi și să urmăresc ce face. Mai erau apoi aceste actrițe legendare, precum Judi Dench și Penelope Cruz, iar eu a trebuit să mă adaptez foarte repede nivelului lor. Nu știam mare lucru, doar că trebuie să mă adaptez și să învăț de la ei.

Toate personajele tale știau să danseze sau erau dansatori?

La început, asta mă făcea să am încredere în mine. Chiar și personajul din Orient Express fusese dansator, așa că mi-am spus ok, ăsta sunt eu, într-o altă ipostază, știu să dansez, apoi au fost niște lupte, cu care m-am simțit foarte ok, pentru că e vorba de mișcările corpului. Da, am făcut filme care aveau legătură cu dansul, am făcut gen 4, 5 filme într-un singur an și toate aveau legătură cu dansul. Deja îmi spuneam ok, nu o să fac probabil niciodată un film care să nu aibă legătură cu dansul, dar atunci am intrat în proiectul Simple Passion. Până atunci, ți-am zis, nici nu mă puteam gândi că o să joc vreodată și altceva, dar îmi doream să rup acest cerc vicios și voiam să îmi scot și din cap această convingere, că nu voi avea decât roluri de dansator sau fost dansator. Dar Danielle Arbid, regizoarea, a fost tot timpul lângă mine și m-a ajutat foarte mult și ăsta a fost primul meu rol principal.

Dar pentru un film precum Dancer, care se bazează pe munca ta de dansator, cum te pregătești? Vorbim de medii diferite, dans vs. film și îmi imaginez că trebuie să îți gândești  performance-urile ținând cont de specificul fiecărui mediu.

Eu lucrez întotdeauna cu un coregraf. Coregraful dezvoltă de regulă conceptul și povestea, iar tu, ca dansator, începi, treptat, să descoperi acele elemente care ți se potrivesc și totodată să găsești și sensul a ceea ce faci. Apoi mergi pe scenă și descoperi alte lucruri, pe care le duci mai departe în spectacol. Nu aș putea spune că lucrez prea mult singur, nu-mi plac temele pentru acasă, sigur, există o perioadă de repetiții, dar totul de fapt se întâmplă pe scenă, în fața publicului. Când însă am filmat documentarul, nu a fost cel mai plăcut lucru din lume, pentru că a fost invaziv, a fost o anumită presiune pe mine, dar atunci când dansez, dansez pentru oameni. Chiar și când un show este filmat, e important să fie public în sală și cele mai bune spectacole le-am dat în fața unui public.

Performance-urile tale sunt foarte fizice, foarte sportive, atletice dacă vrei. Întotdeauna au fost așa?

Înainte de a face dans, am făcut gimnastică și eram foarte atent la fizic atunci, eram foarte atletic, iar dansul e doar o diferită modalitatea de a lucra cu masa musculară, presupunere alongații și contracții, ceea ce duce la formarea unei puternice mase musculare, ești într-o anumită măsură atlet și trebuie să te privești ca atare, dansul presupune și anumite posturi extreme, salturi, sărituri, așa că da, mă gândesc la dans ca la o formă de sport și un dansator trebuie să aibă grijă de corpul lui, așa cum o face un sportiv și are nevoie de același tip de susținere.

În show-ul tău prezentat la Cluj, una dintre temele pe care o abordezi este dizabilitatea. Cum reflectă asta interesul tău față de mișcare ținând cont că mulți dintre noi încă mai credem că dansul le este rezervat celor talentați?

Cred că în primul rând baletul nu este chiar atât de inaccesibil și nici nu te vătămează dacă îl faci cum trebuie. De exemplu, baletul clasic e foarte lejer pentru mine. Poți să-l faci indiferent dacă ești foarte tânăr sau foarte bătrân. Nu trebuie să fii perfect, dar poți lucra. E foarte dificil să începi, dar cu cât muncești mai mult cu atât devine mai ușor. Chiar și pentru mine, dacă trece o vreme fără să dansez, e foarte dificil să revin, dar odată ce ajungi la o anumită condiție fizică, e ușor. Dansul îți îmbunătățește starea de spirit, corpul e într-o formă bună și așa cum am spus-o cu multe ocazii, baletul este foarte bun pentru corp și este un bun punct de plecare, chiar și pentru dansul modern. Poți să faci balet ca exercițiu, pentru că îți dă niște direcții bune și niște reguli, pe care apoi le poți încălca. Baletul nu e chiar atât de complicat cum se crede. Dimpotrivă. Te ajută să faci masă musculară, corpul îți este într-o formă excelentă,  poți să-l faci la orice vârstă, la 8 ani ca și la 60.

Întotdeauna m-am gândit la dans ca la o artă foarte politică, pentru că e o artă pe care o faci cu corpul. Așa că ce e cu toate aceste tatuaje, cum ar trebui să le ”citim”?

Pentru început, mi s-a părut a fi un bun loc pentru mesajul meu, care era iubire pentru toată lumea și că schimbarea se poate face numai cu bună credință. Indiferent de nație și de religie, trebuie să-l privești pe celălalt cu iubire și doar așa vei avea parte de un dialog constructiv. Pentru că prin ură și cu negativism nu creezi nimic pozitiv. Dimpotrivă, dai lumii mult mai multă negativitate. Sigur, suntem de diferite confesiuni religioase, avem viziuni politice diferite, avem diferite culori ale pielii, dar indiferent de toate aceste diferențe trebuie să-l tratezi pe celălalt cu iubire. Asta creează o bună comunicare între oameni. Dansul e bun la asta pentru că e un limbaj universal, nu are bariere, la performance-uri pot veni oameni din diferite zone. Dar alți oameni au interpretat extrem de negativ tatuajele pe care mi le-am făcut. Oameni au zis că e nu știu ce semn nazist, dar de fapt soarele celtic este cel mai puternic simbol al iubirii pe care l-a avut vreodată omenirea.  Reprezintă soarele și apa, îl purtau femeile însărcinate și războinicii, e un simbol care a existat în cultura indiană, în cultura rusă, în cultura mayașă, peste tot în lume a existat un astfel de simbol, până când au venit unii și l-au distrus. Dar nu e vina simbolului, el reprezintă binele. În primul rând, mă protejează pe mine, în al doilea rând cred că e important să-i recuperăm sensul, care timp de sute de ani a reprezentat ideea de bine și care a dispărut. Nu a contat o istorie de câteva sute de ani când acesta a fost simbolul binelui, atunci când a venit cineva și l-a distrus, a rămas distrus. E ceea ce mă preocupă, să arăt moduri diferite de gândire.

 

(captură foto din documentarul Dancer)