Tronul regilor României – expus la Muzeul Național de Artă al României, după mai bine de 70 de ani
7 May 2021
DOCUMENTAR: Ziua Regalității. Semnificațiile zilei de 10 mai
10 May 2021

Dialoguri senine în timpuri înnegurate – cu Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu

De ce este nevoie de dialog într-o epocă marcată parcă de monologul depresiv al autoizolării în faţa ravagiilor produse de pandemia de Covid-19? La ce bun conversaţia liberă despre momente istorice triste şi cui foloseşte evocarea unor episoade devastatoare pentru civilizaţia omenească?

Simplu: toate aceste tribulaţii, rememorări şi fandări mnezice sînt de folos minţii exersate cultural. Erudiţia, pasiunea intelectuală, exercitarea critică şi apetitul pentru curiozitatea aplicată sînt stimulente vitale pentru omul a cărui libertate lăuntrică primeşte o mare provocare din partea timpului prezent.

Pentru a veni în întîmpinarea acestui sănătos orizont de aşteptare al publicului care frecventează tradiţional lungimile de undă ale Radioului Cultural, dar şi al publicui mai tînăr, care năzuieşte să iasă cumva din corsetul necesar dar monoton al actualităţii pandemice,  realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu au convenit să dialogheze pe diverse teme legate de epidemiile care au lovit umanitatea de-a lungul veacurilor, ei poposind însă şi în alte arealuri culturale, cum sînt literatura, ştiinţa şi artele, fără a neglija aspectele economice, politice, militare, morale şi religioase.

Pe scurt, ei invită pe ascultători la scrutarea istoriei în clipele sale înnegurate, tocmai pentru a învăţa prin intermediul acestui exerciţiu mnezic acele atitudini pozitive, vitale supravieţuirii spirituale. Şi pentru a nu risca să repetăm greşelile trecutului…

Episodul 1

Primul război biologic din istorie ‒ asedierea cetăţii Caffa de către tătari (1347)

Genovezii, mari colonizatori şi comercianţi, stăpînind cetatea Caffa de la Marea Neagră, s-au văzut asediaţi de Hoarda de Aur tătărească, ale cărei interese economice le ameninţau.

A urmat o perioadă de lupte încîlcite, asediul făcîndu-se cu dificultate, căci zidurile erau puternice şi apărătorii motivaţi. În armata atacatoare şi-a făcut apariţia infestarea cu bacteria ciumei, aşa numita Yersinia pestis sau Moartea neagră.

Drept urmare, ciuma este adusă de tătarii veniți din Asia Centrală, originea acestei bacterii fiind se pare tot din această zonă. Asediatorii tătari au văzut că au soldați care mor de ciumă și, ca să-şi demoralizeze inamicul, au inventat o nouă armă, una despre care astăzi am spune că a fost una de natură „biologică”. Ei aruncau cadavrele celor morți în interiorul cetății, peste ziduri, folosind un sistem de catapulte de asediu.

Tătarii au mai făcut şi altceva: pentru că aveau animale de hrană, precum porcii care însoțeau armata, aceştia asigurînd logistică alimentară de asediu, ei au catapultat şi carcasele porcilor morți în cetate.Şi aşa, în mod natural, genovezii s-au infectat cu bacteria respectivă.

Retrăgîndu-se, genovezii din cetatea Caffa au ajuns mai întîi în sudul Italiei, la Messina, apoi acasă, la Genova. În mod tragic, dacă este să realizăm o paralelă cu prezentul, epidemia invadează fulminant tot nordul Italiei, focar de unde epidemia migrează în Franța, în zonele germanice, ajunge în Anglia și reușeşte să invadeze și nordul Europei, generînd o statistică îngrozitoare, pentru că se speculează, în absența unor date statistice foarte clare, că aproximativ un sfert până la o treime și chiar poate jumătate din populația Europei a fost decimată de infamul flagel.

 

Episodul 2

Călătorie prin memorie ‒ de la ciuma lui Pericle la ciuma lui Caragea

Dacă tot sîntem nevoiţi să stăm în case pentru a ne apăra sănătatea şi viaţa, dacă tot ne vedem obligaţi să respectăm izolarea la domiciliu astfel încît să diminuăm impactul pandemiei de Covid-19, neputînd astfel să călătorim aşa cum ne-am dori, probabil că o alternativă salutară poate fi oferită de voiajul imaginar, de transgresarea mentală a limitelor de spaţiu şi timp. De aceea, vă invităm la o incursiune în Atena veacului lui Pericle, la vreme de asediu, cînd perla Aticei era înconjurată de trupele Spartei, iar molima făcea ravagii în rîndul asediaţilor.

Ne aflăm în anul 430 î.Hr., cînd în ciuda flotei sale navale extrem de puternice, Atena este înfrîntă în luptele terestre de concursul a doi factori: epidemia de ciumă, una fatală cetăţii democratice, şi forţa infanteriei spartane, temuţii hopliţi. Inclusiv genialul strateg şi om politic Pericle avea să fie răpus de molimă în 429 î.Hr.

Dar oare a fost ciumă? Fără buboane, fără expiaţie rapidă, în maximum trei zile de la infectare, incubarea durînd între nouă şi unsprezece zile, după cum consemnează Tucidide? Să fi fost oare holeră? Dar holera colorează violaceu epiderma şi dă o stare îngrozitoare de oboseală trupului, făcîndu-l să se simtă extenuat… Or, nici vorbă de aceste simptome. De aceea, cel mai probabil, epidemia care a lovit populaţia ateniană sub asediu timp de 40 de zile, fără a-i afecta pe spartani, a fost una de pojar extrem de virulent.

După călătoria în Atena lui Pericle, întoarcerea în patrie este un ritual mnezic necesar, mai cu seamă că am avut şi noi în epoca premodernă episoadele noastre epidemice. Bunăoară, în memoria limbii române a rămas vie formula „precum ciuma lui Caragea”. Într-adevăr, între 1812 şi 1813 epidemia de ciumă avea să lovească Bucureştii exact în timpul domniei lui Ioan Vodă Caragea, generînd aproximativ 90 000 de decese, cu o rată de aproape 300 de victime pe zi, statistică ucigătoare, ce avea practic să înjumătăţească populaţia oraşului.

Cum au făcut faţă aşezămintele spitaliceşti din Capitală teribilei molime? Unde erau îngropaţi cei răpuşi de ciumă? Cum s-a dezvoltat o ghildă, cea a cioclilor, şi cine erau aceştia? Cît de mult a afectat epidemia armonia liniştitului tîrg al lui Bucur? Iată tot atîtea întrebări aflate în căutarea unor răspunsuri, pe care cei doi realizatori le evocă.

Episodul 3

De la pandemie la globalism ‒ Epoca lui Alexandru cel Mare sau prima expansiune globală din istorie

Chiar şi în vremuri de restrişte, aşa cum sînt timpurile pe care le trăim astăzi, cînd virusul regal zguduie umanitatea şi cutremură economia mondială, dînd lovituri fără precedent modului nostru de trai, puţină seninătate nu strică, ba e chiar bine venită, avînd un efect sanitar şi salutar deopotrivă. Dar o atitudine senină bine asezonată cu o gîndire critică şi istorică flexibilă, deschisă comparaţiilor şi relativizărilor relevante. De aceea, realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu intră din nou în dialog, luînd ca pretext al călătoriei lor istorice complexul veac al IV-lea î. Hr. O epocă în care geniul lui Alexandru al Macedoniei, supranumit ulterior cel Mare, domină lumea cunoscută, iar armatele sale, deloc numeroase dar excepţional de bine organizate şi cu un moral de oţel, cuceresc bune părţi din Europa, Africa şi Asia. Pupil al filosofului stagirit, Alexandru aduce cu sine o gîndire strategică şi tactică extraordinară, una care-l ajută să biruie forţe armate cu mult superioare. El se inspiră din organizarea asiatică de tip imperial, reorganizează cu rigoarea greacă teritoriile ocupate, militează pentru familiile mixte, respectă religiile populaţiilor cucerite şi nu ezită să se autosanctifice.

Deşi a murit foarte tînăr, prin diadohii şi regatele elenistice, Alexandru şi-a sădit testamentul istoric, civilizînd conform paradigmei eline un spaţiu colosal de mare. Persia, Levant, Egipt, Anatolia şi Babilonia devin focare de civilizaţie şi cultură greacă, înglobînd şi elemente ale culturii şi moravurilor locale. În ciuda divergenţelor, rivalităţilor şi războaielor de succesiune, diadohii, de la Antipater la Ptolemeu, de la Seleucus la Perddicas şi de la Lysimachos la Demetrius, au contribuit la acest tip de expansiune înglobantă, una care disipează idei şi valori eline, dar integrează în paradigma europeană şi acele principii şi cutume orientale sau africane.

Dialogul între Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu are deci ca ţintă să sugereze un fond anticipativ, un precedent istoric ilustru al globalizării de astăzi, nefiind însă un moment unic al procesului de mondializare, ci doar cel dintîi semnificativ. Unul care poartă neîndoielnic pecetea geniului alexandrin.

Episodul 4

Imperiul roman ‒ primul proiect globalist din istorie

Prieteni, în ciuda timpurile dure şi triste pe care le trăim în prezent, cînd pandemia Covid-19 zguduie umanitatea şi decimează economia planetei, afectînd dramatic modul nostru de viaţă şi aruncînd în aer obiceiurile, ritualurile şi preferinţele noastre sociale, seninătatea morală nu şi-a pierdut deloc din însemnătate. Dimpotrivă, exerciţiul minţii critice şi distanţarea analitică, rememorarea istorică şi evadarea în orizonturi intelectuale sanitare constituie o provocare de cea mai înaltă actualitate.

Plecînd de la această empirică observaţie, graţie radioulului cultural, Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu vă propun să călătorim mental în epoca Imperiului Roman. Premiza fundamentală pentru un asemenea voiaj? Faptul că statul roman, născut dintr-o ambiţie mitologică a puţin numeroasei populaţii latine, a cunoscut mai întîi forma regalităţii ca organizare politică, s-a dezvoltat în cadrul unui tipar republican, pentru a „exploda” ulterior ca imperiu. Un imperiu de o vastitate incredibilă, făcut posibil datorită geniului politic, diplomatic şi militar al liderilor, dar şi datorită devoţiunii, inventivităţii şi inteligenţei arhitecţilor, inginerilor şi meşteşugarilor latini. Un imperiu care s-a întins în întreaga Italie, în peninsula balcanică, în Galia şi Hispania, a cucerit insulele britanice, nordul Africii şi a pătruns destul de adînc în nesfîrşirea asiatică. Cum de a fost posibilă o astfel de expansiune? Care au fost premizele sale?

Însă aşa cum observa altădată istoricul englez Edward Gibbon, Imperiul Roman s-a prăbuşit atunci cînd a permis înlocuirea panteonului său politeist cu primatul unei religii monoteiste. Nu a fost mithraismul, nu a fost iudasimul, ci creştinismul cel care, dintr-o sectă orientală persecutată, s-a transformat într-o religie tolerată oficial şi apoi în credinţa identificată cu însăşi statalitatea latină. Fireşte, pe lîngă aportul disolutiv creştin, au acţionat şi alţi factori ce au condus la radicalizarea procesului de declin al Imperiului Roman: decăderea moravurilor societale, înlocuirea cu barbari a efectivelor militare, trecerea de la forţa infanteriei latine la promovarea unei cavalerii mercenare germanice, slăbirea aparatului administrativ central, împuţinarea populaţiei italice, depopularea urbană şi refugiul cetăţenilor la ţară şi incapacitatea funcţionărimii de mai colecta taxele şi impozitele imperiale.

Aceasta este povestea începtului, dezvoltării şi a decăderii primului proiect globalist pe care l-a cunoscut civilizaţia omenească. O poveste pilduitoare, mai ales în zilele noastre.

 

Episodul 5

Vechi formule de globalism ‒ Cruciadele şi predecesoarele lor, expansiunea vikingă şi cucerirea maură a Spaniei

Fără îndoială că pandemia noului coronavirus este unul dintre efectele globalizării. De ce stau astfel lucrurile nu mai trebuie demonstrat. În fond, este logic: globalizarea nu poate avea doar consecinţe pozitive. Pe lîngă profitul financiar şi economic, pe lîngă dezvoltarea turismului, a sportului şi a culturii, îşi fac loc şi terorismul, şi foametea, şi pandemiile. Prin urmare, globalismul este un fenomen impur, cu numeroase faţete. Dar el nu s-a născut astăzi, cum am încercat să rememorăm şi în urma cu cîteva episoade ale dialogului dintre Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu. El are predecesori iluştri. De pildă, campaniile de cucerire ale lui Alexandru Macedon, expansiunea Imperiului Roman, creştinarea Europei etc.

În acest episod al dialogului dintre cei doi realizatori radio vă propunem să ne concentrăm atenţia asupra altor epoci istorice, unele care fac atingere directă globalizării. În primul rînd ne referim la fenomenul cruciat care, manifestat în opt episoade, între 1096 şi 1270, a însemnat o extindere militară, economică şi religioasă a Europei catolice în Orientul apropiat, nordul Africii şi Imperiul Bizantin. Pornită ca justificare religioasă a recucerii locurilor sfinte, în primul rînd a Ierusalimului, întîia cruciadă, la fel ca şi următoarele, a avut şi pricini economice, politice şi sociale. Orientul fascina, constituind în epocă o zonă mai dezvoltată economic şi cultural, iar progresul demografic, întărirea puterii seniorilor locali şi limitarea economică reprezentau pericole la adresa regalităţii apusene europene şi a papalităţii. De aici şi nevoia unei deturnări a acestor forţe spre un alt sistem religios şi cultural: Islamul.

Dar cruciadele nu ar fi fost posibile fără alte antecedente istorice, pretabile şi ele unui globalism mai restrîns, însă deosebit de semnificativ: cucerirea maură a Spaniei şi expansiunea vikingă. Aproape concomitente, deşi desfăşurate diferit şi cu argumente destul de puţin coincidente, şi islamizarea peninsulei iberice, şi raidurile scandinave asupra vestului continental, insulelor britanice şi a rasăritului îndepărtat al Europei au fost factori care au premers şi prilejuit cruciadele.

Dacă invadarea maură a Spaniei a însemnat un aport de civilizaţie, cultură şi tehnologie, dar şi o administraţie în bună măsură tolerantă în plan religios, în schimb revărsările vikinge au fost violente şi distrugătoare. Totuşi, barbarii din Nord au practicat şi un comerţ înfloritor, au dezvoltat incredibil de mult tehnica navigaţiei, descoperind şi colonizînd Islanda, Groenlanda şi ţărmul nord-estic al continentului american, au întemeiat state (regate în Anglia şi Scoţia, statul kievean, strămoş al Rusiei, şi ducatul Normandiei, care va cuceri Anglia saxonă la 1066) şi au lăsat moştenire culturii europene nu doar complexa mitologie valhalică, dar şi saga islandeză, de fapt genul precursor al romanului occidental.

Episodul 6

Epidemia ca armă biologică ‒ Lumea nouă şi conchistadorii

Ca orice eveniment istoric, globalizarea aduce şi bune, şi rele. Ceea ce pentru unii actori ai scenei istorice înseamnă progres, înavuţire şi dominare, pentru alţii reprezintă un eşec, o înfrîngere, un dezastru. Nu diferit stau lucrurile şi în ceea ce priveşte descoperirea şi cucerirea Americilor de către conchistadorii spanioli.

Dar pînă ca Lumea nouă să fie descoperită de caravelele regale, o altă naţiune europeană avea să-şi trimită corăbiile la capătul lumii. Graţie lui Dom Henrique Navigatorul, fratele regelui, şi visurilor sale îndrăzneţe, navigatorii portughezi, în frunte cu Bartolomeu Diaz, Vasco da Gama şi Fernando Magellan, au navigat atît spre Asia, ocolind Africa şi descoperind India, China şi Japonia, dar au traversat şi Atlanticul pentru a găsi o cale mai scurtă de ieşire în Pacific, prin strîmtoarea Magellan, practic un nou spre Indii. Însă curajul portughezilor nu ar fi fost posibil fără incursiunea pe uscat, pe vechiul Drum al mătăsii, realizat cu două veacuri înainte de italianul Marco Polo. Graţie veneţianului, Asia i-a fascinat pe europeni, iar aceştia au căutat o cale de a veni în contact cu mirajul şi bogăţiile exotice din Orientul îndepărtat.

Însă dacă marile regate şi imperii asiatice au rezistat de bine de rău expansiunii occidentale de pînă la Imperiul colonial britanic, în schimb statul aztec şi cel incaş, ale căror populaţii nu atinseseră sistematic treapta tehnologiei fierului, în ciuda unor construcţii, a unei agriculturi şi a unei astrologii remarcabile, au cedat rapid în faţa temerităţii şi vicleniei conchistadorilor conduşi de Hernan Cortes şi Francisco Pizzaro. Net covîrşiţi numeric, spaniolii au profitat de un triplu context favorabil: credinţa indigenilor într-o apocalipsă divină, tehnologia armelor de foc a călăreţilor cu piele albă şi mai ales doi agenţi biologici letali: salmonella şi vărsatul de vânt. Milioane de băştinaşi, atît în Mexic, cît şi în Peru, s-au stins, căci populaţiile locale nu aveau anticorpi contra unor asemenea molime. Cronicari din epocă susţineau că depopularea celor două mari state precolumbiene a atins cote greu imaginabile, la o 130 de ani după Columb dispărînd cca. 90% dintre indigeni.

Episodul 7

Primul globalism spiritual mondial: Socrate, Confucius, Buddha

Globalizarea, oricît ar suna de bizar, nu este un proiect modern, cu-atît mai mult o invenţie a postmodernităţii. La drept vorbind, episoade ale globalismului istoric, chiar şi fără substratul unei proiecţii deliberate, au existat, oferind un temei spiritual şi un tîlc orientativ lumii antice şi medievale. Ceea ce arată o dată în plus, dacă mai era nevoie, că originalitatea şi creativitatea umană nu cunosc frontiere fizice şi geografice, difuzarea valorilor fiind mai curînd o necesitate spirituală decît rezultatul unei comenzi politice.

De aceea, am ales astăzi, prieteni ai radioului cultural, să aducem în dezbatere o primă secvenţă a unui proiect globalist care a marcat Antichitatea, consecinţele sale fiind extrem de vizibile şi în zilele noastre. Este vorba despre sincronismul a trei epoci care s-au consumat istoric într-o perioadă relativ scurtă, de circa 250 de ani, epoci dominate de statura a trei gigantici gînditori: Socrate (470-399 î.Hr.), Confucius (552-479 î.Hr.) şi Buddha Shakyamuni (560-480 î.Hr.). Despărţiţi geografic, decalaţi temporal, fără să ştie nimic unul de celălalt, şi Socrate, şi Confucius, şi Buddha au ilustrat un model spiritual cu incidenţe profunde asupra mentalităţii, comportamentului şi manierei de acţiune a unor mase umane impresionante. Şi, în ciuda diferenţelor de gîndire, expresie şi sensibilitate religioasă, cele trei personalităţi au vădit afinităţi structurale, travaliul lor concretizîndu-se cu precădere într-o paradigmă etică solidară şi perpetuabilă. Comunitatea de viziune vine din unitatea naturii umane, dincolo de specificul cultural, diferenţele individuale şi habitusul etnic.

Socrate determină concentrarea reflecţiei asupra insului uman, dincolo de explicaţiile de ordin fizic ale primilor filosofi elini. Reflecţia ca reflecţie, conştiinţa gîndirii care se ia pe sine ca obiect, găsirea adevărului în sine însuşi şi coincidenţa dintre bine şi adevăr, iată în ce constă originalitatea elaborărilor socratice. De unde şi miza morală a cunoaşterii, la nivel individual şi comunitar.

La rîndul său, Confucius propune o schemă explicativă şi un îndreptar de acţiune etică. Cerul, împăratul, mandarinii şi bărbaţii-capi de familie, iată arhitectura unui cosmos imuabil, care se reflectă şi în ordinea prestabilită şi ritualică a instituţiilor statale, familiale, morale. Filosofia practică a confucianismului a devenit fundamentul milenar şi ideologic al statului chinez, din vremea maestrului şi pînă astăzi, comunismul fiind la rigoare expresia unui confucianism foarte puţin alterat.

Prinţul hindus Gautama Siddhartha, descoperind slăbiciunea fizică, boala şi moartea, în speţă impermanenţa, nonsinele şi durerea, află că prin meditaţie poate depăşi condiţionarea existenţei şi expierea samsarică, printr-o pregătire radicală pentru marea eliberare ‒ accederea în nirvana. Iluminarea ultimă (Buddha vine de la bodhi, iluminatul) nu e altceva decît atingerea moralei supreme, prin descătuşarea potenţialului spiritual pe care orice om îl deţine.

Ca urmare, acest prim episod globalist de ordin spiritual are ca fundament căutarea de ordin etic şi cognitiv, ca singure trăsături perene ale condiţiei umane.

Episodul 8

Monoteismul – succesul unui proiect religios global (iudaism, creştinism, islamism)

Fără globalizare nu am fi vorbit astăzi despre pandemia generată de noul coronavirus. Fără frontierele deschise şi volatilitatea măsurilor de viză internaţională, covid-19 ar fi rămas o ciudăţenie locală, despre care am fi aflat din surse la a doua mînă. De aceea, este deosebit de important să încercăm să înţelegem de ce o asemenea perspectivă globalistă, care domină gîndirea politică şi geostratetică de bune decenii, a condus atît la progrese şi realizări economico-culturale remarcabile, cît şi la dezastre involuntare. O privire asupra momentelor istorice în care proiectele globale au reuşit să se impună devine necesară. Este şi motivul pentru care realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu vă invită, prieteni ai radioului cultural public, la un nou voiaj prin istorie şi geografie.

În acest al optulea episod al periplului lor anamnezic, cei doi îşi propun să zăbovească în Orientul Mijlociu, mai precis în Palestina de ieri, în Israelul de azi şi în toată zona populată cu state islamice, pentru a desluşi condiţiile de posibilitate, originea, evoluţia şi succesul celor trei mari monoteisme care au trecut testul istoriei: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Cum s-a trecut de la un panteon de figuri divine la o singură divinitate, care au fost personajele ce au instituit monoteismul ca idee religioasă, care au fost consecinţele politice şi militare ale naşterii celor trei monoteisme şi de ce chiar şi astăzi condiţia Ierusalimului este una care poate determina pacea sau războiul la nivel planetar?

Iudaismul se naşte datorită geniului lui Moise, cel care salvează neamul lui Israel din captivitatea egipteană, trecînd Marea Roşie şi dăruind discipolilor săi Tablele Legii, respectiv cele zece porunci ale contractului dintre Dumnezeu şi israeliţi, practic decalogul moralei omenirii civilizate, după care ne ghidăm şi astăzi comportamentul şi opţiunile comunitare. Iudaismul nu are o evoluţie misionară, deşi încercările nu lipsesc cu totul. Unicitatea Poporului Ales şi caracterul închis al religiei mozaice nu se pretează unui universalism cuceritor. Un defect? Deloc, în măsura în care două dintre cele mai mari imperii din istorie, cel roman şi cel britanic, nu pot cîştiga lupta politică, deşi pe teren cîştigă militar, cu răzvrătiţii iudaici.

Al doilea monoteism născut în Orientul Mijlociu, tot la Ierusalim, este cel creştin. Iniţial sectă mozaică, creştinismul datorează lui Iisus Hristos deschiderea universalistă bizuită pe dragostea faţă de aproape. Mai mult, datorită conciliului de la Ierusalim, dimensiunea misionară a creştinismului devine fapt imperativ, căci apostolii propagă în toate zările Imperiului Roman adevărului noului Mesia. Mai mult, creştinismul, deşi integrează Vechiul Testament iudaic în corpusul biblic, vine cu originalitatea Noului Testament, una care promovează imaginea unui Dumnezeu blînd, bun şi iertător. În plus, taina şi minunea Învierii, forţa modelului Victimei sfinte ce s-a sacrificat pentru omenire, sînt argumente care reflectă forţa de difuziune a noului monoteism.

În sfîrşit, ultimul monoteism, cel islamic, creşte şi el pe trunchiul iudeo-creştin. Analfabetul Mohammed, cel care trăieşte revelaţia în nopţile petrecute în deşert, comunică triburilor anarhice şi adversare de arabi mesajul unui Dumnezeu spiritual, unul care le va solidariza şi determina să materializeze un proiect politico-militar excepţional. Într-un timp record, de nici un veac, moştenirea Profetului va cuprinde toată zona arabă şi nord-africană, Asia centrală, Spania şi Sicilia, ameninţînd Europa, inimă a creştinismului. Forţa misionară a islamismului este dovedită şi astăzi, căci există peste 1,6 miliarde de mahomedani, reprezentînd aproximativ 22,5% din total, Islamul fiind religia cu cea mai semnificativă creştere a numărului de aderenţi din ultima jumătate de veac.

Episodul 9

Epoca napoleoniană – fundamentul globalismului Uniunii Europene

Uniunea Europeană, aşa cum o ştiam astăzi, nu s-a născut din nimic. Dincolo de nevoia de tip economic, financiar şi comercial, a existat şi un temei politic, unul cu rădăcini explicite în istoria continentului european. Imperiul Roman, Imperiul carolingian fondat de Charlemagne, iată coordonate exemplare pentru acest tip de globalism paneuropean. Fără asemenea precedente globaliste, Uniunea din prezent nu ar fi avut reperele necesare.

Unul dintre momentele decisive ale proiectului unional european l-a reprezentat, în epoca modernă, episodul napoleonian. Şi e de mare mirare cum o perioadă foarte scurtă, cea cuprinsă între asediul Toulonului )1793) şi înfrîngerea de la Waterloo (1815), a oferit modelul actualului proiect politic. Mai puţin de un sfert de veac, dar influenţa momentului Bonaparte asupra evoluţiilor politice şi geostrategice europene continuă să se manifeste inclusiv astăzi.

Cum a fost posibil ca un mic-burghez din Ajaccio, Corsica, să devină omul care a făcut gloria Franţei şi a transformat Hexagonul într-o putere mondială? Ca orice personalitate de anvergură istorică, Napoleon a avut geniu. Matematician de forţă şi cititor asiduu al marilor texte de strategie militară (recitea cu tocul în mînă De bello gallico al lui Iuliu Cezar), Napoleon s-a împărtăşit de la sursă în ceea ce priveşte tactica militară, bizuindu-se imens pe forţa de şoc a artileriei, armă în care el strălucea. Curajos, dar nu imprudent, strateg profund, dar nu aventurist, psiholog şi manipulator, cel care avea să devină un fel de self made emperor nu a pierdut niciodată din vedere calitatea umană a colaboratorilor săi. Fapt istoric documentabil, cînd Împăratul şi-a văzut rărită crema generalilor, mizînd pe mediocrul Grouchy, el a pierdut bătălia decisivă la Waterloo în faţa lui Wellington şi Blücher.

Adept al doctrinei cezarismului, Napoleon a stors la maximum seva naţiunii franceze, deja subţiată ca urmare a nesfîrşitelor războaie civile născute de Revoluţia din 1789. Doar aşa a izbutit să cucerească Europa şi Nordul Africii, instituind blocada navală contra Angliei. Numai tradiţia şi valoarea flotei britanice aveau să-l oprească pe micuţul corsican de la invadarea Albionului. Însă sfîrşitul epocii lui Bonaparte nu avea să survină la Waterloo, ci în nesfîrşirea îngheţată a Rusiei. Marea Armată, de circa un milion de soldaţi, avea să fie distrusă nu de către Kutuzov, ci de iarna rusească. Doar 30 000 de militari aveau să supravieţuiască campaniei contra ţarului Alexandru. Cele 100 de zile nu vor fi decît preludiul unui final previzibil. Franţa nu mai avea resurse masculine, aspect reflectat de prestaţia jalnică a armatei franceze în cele două războaie mondiale.

Dar moştenirea napoleoniană nu a coincis doar cu secătuirea naţiunii franceze, care în epoca Împăratului a cunoscut cea mai înaltă glorie, dar şi cea mai aspră prăbuşire. Napoleon a reformat majoritatea domeniilor statului. Fie doar şi pentru Codul Civil ar trebui să-i fim astăzi recunoscători corsicanului. Cultura, arta, presa, jurisprudenţa, economia, serviciile secrete, toate au fost revoluţionate în vremea Împăratului. Fără experimentul Napoleon, inclusiv Uniunea Europeană s-ar fi văzut văduvită de cel mai elocvent model de globalizare.

Episodul 10

Vîrsta arhitecturii gotice – un paneuropenism glorios

Unirea naţiunilor europene nu este un proiect modern, ci unul mult mai vechi. Dacă după unificarea sub sceptrul Romei a părut că Europa decade, oraşele fiind părăsite sub loviturile triburilor germanice, renaşterea carolingiană a fost primul pas către o refacere a structurilor politice reconfigurate, iar alianţa dintre regalitate şi catolicism a gestionat fructuos noile realităţi. Reflectarea artistică a noului tip de progres instituţional a fost arhitectura epocii romanice, cu prelungirea sa răsăriteană, stilul bizantin. Însă ceea ce a urmat ca prelungire a stilului romanic a depăşit orice imaginaţie posibilă. Goticul, cu toate nuanţele şi fazele sale, reconstituie fidel o anumită patimă religioasă, o generoasă credinţă în puterea omului de a fi supus raţional Domnului şi mai ales o clară vocaţie mistică de a transcende timpul şi de a reconfigura spaţiul.

Ca orice curent artistic major, perioada gotică s-a întemeiat pe o viziune teologică şi filosofică. Ideologul ei primar pare să fi fost abatele Suger de la Saint-Denis, cel care a desenat cu propria-i mînă faţada bazilicii a cărei navă avea să fie ridicată sute de ani mai tîrziu. Dar adevăratul şi impresionantul teoretician al noului stil va fi Sfîntul Thoma din Aquino, un călugăr dominican îndrăgostit de Aristotel şi care dorea să alieze conceptual creştinismul cu doctrina Stagiritului. Pentru Thoma, Dumnezeu nu e altceva decît primum movens aristotelic, iar creaţia a tot ce este e un proces continuu, fără sincope, pentru că reflectă voinţa şi desăvîrşirea divină. Ascensiunea spre cer a catedralei gotice, apariţia ogivei, a arcului butant şi a rozetei, ca elemente definitorii, sînt glorificate printr-o iluminare vrăjită, vitraliul ce filtrează lumina solară şi o transformă în materie sensibilă şi îndumnezeită. Ascensionalitea şi iradierea diafană par a fi coordonatele acelor imense şi suple clădiri ce-l glorificau pe Dumnezeu.

Risipite peste tot în Europa, din Portugalia pînă în Ţările Române, catedralele şi bazilicile gotice reflectă nu numai o ideologie a puterii şi a credinţei, ci şi o anumită treaptă de bunăstare generală. Oraşele au contribuit şi ele la înălţarea catedralelor, la fel ca monarhii şi abaţiile. În plus, există chiar şi un gotic laic, dacă e să ne amintim de Veneţia cu al său Palat al Dogilor şi cu Casa de Aur.

Notre-Dame de Paris, Catedrala din Chartres, cea din Amiens şi Strasbourg ‒ în Franţa. Domul din Koeln, Catedralele din Naumburg şi Bamberg ‒ în Germania. În Anglia, catedralele din Canterbury, Salisbury şi Lincoln. În Spania, catedralele din Toledo şi Burgos. În Italia, fireşte, Domul din Milano. La noi, Sfînta Maria din Sibiu, Sfîntul Mihail din Cluj şi Biserica Neagră din Braşov. Iată tot atîtea repere ale unei vîrste arhitecturale care a marcat conştiinţa unei apartenenţe comune la aceleaşi valori, principii şi tradiţii europene, cele creştine.

Episodul 11

Renaşterea, clipa de glorie a culturii paneuropene

Psihologul Abraham Maslow a avansat o teorie foarte elaborată cu privire la o posibilă ierarhizare a nevoilor omeneşti. Corpul geometric al piramidei întruchipa pentru savant cea mai potrivită imagine a acestei rînduieli a necesităţilor umane. Dacă în vîrf erau plasate nevoile referitoare la creaţiile spirituale, în schimb baza piramidei era structurată plecînd de la cele mai elementare nevoi, acelea care implicau supravieţuirea fizică. Nevoile primare şi instinctuale, dacă erau asigurate, pe temeiul lor se putea crea şi visa, proiecta şi transcende condiţionarea biologică, atavismul supravieţuirii ca atare. Libertatea spirituală era, prin urmare, nu una absolută, evanescentă şi transcendentă, ci ea devenea posibilă dacă zestrea instinctuală era asigurată. Pe scurt, omul face artă sau filosofie sau ştiinţă în măsura în care nu e ameninţat de nimic, avînd asigurat un minimum al nevoilor de trai.

Această teorie maslowiană se aplică fără rest fenomenului cultural reprezentat de Epoca Renaşterii europene. De ce? Pentru că creaţiile de geniu în arhitectură, pictură, sculptură, literatură, ştiinţă şi filosofie îşi fac apariţia în mediile urbane supradezvoltate ale Italiei. Fără o putere regală şi centralizată, naţiunea italiană prezenta o varietate volatilă de oraşe independente politic şi administrativ, unele extrem de potente economic şi comercial. Florenţa, Bari, Milano, Torino, Veneţia, Pisa, Perugia au ştiut să prospere, ridicînd spectaculos nivelul de trai al locuitorilor. Pe cale de consecinţă, fiind asigurate nevoile elementare ale populaţiei, a fost creată o marjă de libertate ce a stimulat creaţia de tip spiritual. Concentrarea incredibilă de creativitate specifică acelor oraşe italiene demonstrează rolul esenţial jucat de instituţia mecenatului.

Paradoxul determină că deşi răgazul de pace între concurentele oraşe-republici italiene a fost mereu unul foarte scurt, în ciuda acestei dificultăţi reale prosperitatea nu a fost ameninţată, iar sponsorizările generoase pentru artişti şi literaţi au rămas funcţionale pînă la capăt. De pildă, familia De Medici a stipendiat şi protejat la Florenţa genii precum Da Vinci, Michelangelo şi Rafael. Fireşte, comanditarii căutau adesea să impună liniamente, tematici şi coordonate stilistice artiştilor, dar aceştia puteau negocia sau chiar înşela marja de libertate impusă pentru a-şi concretiza viziunea. Aşa s-au născut capodoperele lor, frecvent inspirate de tradiţia greco-latină, peste care au aşezat, printr-o interpretare liberă, mituri, personaje şi episoade biblice.

Gînditorii Renaşterii au aşezat în centrul reflecţiei lor omul, preluînd şi şlefuind antropocentrismul socratic, inclusiv în planul conceperii relaţiilor contractuale dintre stat şi cetăţean. De la Machiavelli la Erasmus, trecînd prin Academia florentină a lui Della Mirandola şi Poliziano, şi pînă la primii empirişti britanici, o pleiadă de filosofi au reflectat asupra temeiurilor morale ale fiinţei create de Dumnezeu şi asupra inteligenţei autonome a acesteia.

Răspîndită în grade diferite peste tot în Europa, din Italia lui Da Vinci şi Machiavelli şi pînă în Anglia lui Shakeaspeare ori Spania lui Cervantes, fără să uităm de Ţările Române (Nicolaus Olahus şi Şcoala de broderie de la Putna), Renaşterea a însemnat cel mai fecund moment al culturii europene din toate timpurile. Un aspect pe care nu avem motive să-l uităm întru profitul unor mode intelectuale extrem de relative şi care domină postmodernismul nostru cvasidelirant.

Episodul 12

Revoluţia industrială sau forjarea imperiului britanic mondial

Imperiul Britanic a fost prima entitate statală din istorie care a experimentat germenii Revoluţiei industriale. Rezultatele şi succesele acestui proces aveau să stea ca temei pentru proiecte globaliste generoase, chiar dacă substratul unora dintre acestea avea în vedere violenţa, sclavia şi raptul. Ca orice imperiu, şi în virtutea statutului său de cel mai mare şi puternic imperiu din istorie, Marea Britanie avea să-şi extindă dominaţia pe mai multe continente, reuşind să rămînă flexibilă şi să reziste chiar şi atunci cînd primea lovituri aparent letale ‒ să ne gîndim doar la Revoluţia americană, în urma căreia cele 13 foste colonii engleze aveau să-şi capete prin luptă condiţia de state libere. Miza a fost, fireşte, dobîndirea unor resurse naturale esenţiale pentru dezvoltarea industriilor şi maturizarea altor ramuri economice. Atragerea forţei de muncă ieftine şi obţinerea unor profituri rapide cu un minimum de capital. Nu în ultimul rînd, eliberarea unor fonduri importante destinate cercetării ştiinţifice, explorării teritoriilor geografice exotice şi studierii unor populaţii necunoscute.

Deşi se părea că francezii furaseră startul prin inventarea de către Denis Papin în 1698 a cazanului cu aburi sub presiune, totuşi regimul feudalist şi monarhia absolutistă din Hexagon, ca şi bizuirea economiei pe o agricultură slab dezvoltată, se vor dovedi factori de blocare a oricărei perspective moderniste. De aceea, englezii au profitat şi, mai pragmatici, ori poate mai familiarizaţi cu un anumit orizont libertar încă de la Magna Charta Libertatum, se vor dovedi mai creativi şi mai rapizi în a descoperi şi promova elementele Revoluţiei industriale. În 1712 britanicul Thomas Newcomen inventează motorul cu aburi dotat cu piston și cilindru, dar abia peste 72 de ani, în 1784, compatriotul său James Watt construieşte primul model al motorului cu aburi performant. Drumul era astfel deschis, iar industria textilă avea să fie pilonul noilor ramuri industriale.

Trecerea de la manufactura de sorginte medievală la fabrica similimodernă se face în ritm accelerat. Ţăranii şi fermierii devin muncitori, calea ferată modifică peisajul idilic al Veselei Anglii, iar oraşele încep marşul forţat spre o industrializare care va transforma Imperiul britanic în cel mai puternic stat al lumii. Manchester şi Liverpool devin oraşele emblematice pentru noua vîrstă civilizaţională. Doar că nu era nimic estetic în înfăţişarea acestor false El Dorado-uri. O poluare îngrozitoare, exploatarea cumplită a muncitorilor, a femeilor şi copiilor, înăbuşirea violentă a grevelor şi revoltelor configurează tabloul în care au apărut teoriile luptei de clasă şi comunismului (să nu uităm că tatăl lui Engels deţinea obiective industriale la Manchester). În coloniile Imperiului în care soarele nu apune niciodată exploatarea era încă şi mai sîngeroasă.

Ca replică la aceste efecte secundare dezumanizante ale Revoluţiei industriale se coagulează o mişcare artistică şi ideologică de rezistenţă. Este vorba despre Confreria prerafaelită, în cadrul căreia scriitorul şi esteticianul John Ruskin joacă un rol de prim rang. Acesta va promova un comportament radical, înfiinţînd un falanster pe un teren cumpărat din banii săi pentru a stopa construirea unei porţiuni de cale ferată pe o cîmpie engleză. Ruskin şi apropiaţii săi (William Turner, William Morris, Walter Pater, Robert Browning, Oscar Wilde şi Dante Gabriel Rossetti etc.) vor propăvădui reîntoarcere la natură, la simplitate, inocenţă şi puritate, discursul lor avînd nedisimulate accente de melancolie medievală, o vîrstă puternic idealizată. Tot acum se naşte şi sensibilitatea gotică, cu corolarul ei, romanul istoric romantic, gen în care strălucesc Walther Scott, Byron, surorile Brontë, Mary Shelley, Percy Shelley, Coleridge, Wordsworth, Keats, iar peste Atlantic, Edgar Allan Poe şi Emerson.

Episodul 13

 

Revoluţia franceză sau cutremurarea fundamentelor tradiţionale în cultura europeană

Fenomenul Revoluţiei franceze de la 1789 a însemnat nu doar naşterea unui nou proiect globalist, bizuit pe cu totul alte coordonate politice, economice, judiciare şi culturale, ci şi o fractură radicală în ceea ce priveşte tradiţia religioasă şi viziunea spirituală asupra lumii. Eveniment obiectiv şi procesual, această amplă mişcare socială a avut cauze adînci şi structurale. Nicăieri în Europa timpului nu erau atît de profunde discrepanţele politice, sociale şi economice între diferitele clase şi categorii ale naţiunii. Aristocraţia şi clerul, cu toate că reprezentau un procent infim din totalitatea populaţiei franceze, îşi tăiau partea leului din tot ceea ce se producea şi însemna avuţie. Garantul acestor injustiţii sociale era însuşi tipul de monarhie, cea absolutistă. Ludovic al XVI-lea, fără să fie un suveran hain şi sadic, avea limite serioase de interacţiune şi înţelegere socială, limite generate chiar de statutul ideii de regalitate în Franţa. Faptul că seceta bîntuia de cîţiva ani, secînd recoltele, a agravat cumplit lucrurile în fatidicul an 1789.

Revoluţia a început ca o revoltă condusă de intelectuali, unde altundeva decît la Paris, care a devenit şi a rămas oraşul insurecţiilor prin excelenţă, inclusiv astăzi (să ne amintim doar de epoca lui mai 1968).

Dar căderea Bastiliei are nu o valoare practică sau strategică, însă una simbolică. Garnizoana era rărită, tunurile nu puteau lovi mulţimea de jos, iar deţinuţii nu depăşeau cifra de 20. Prăbuşirea unui simbol a coincis însă cu naşterea unui mit: împilarea de veacuri se vedea răzbunată retroactiv. Apoi, bulgărele furiei populare avea să se rostogolească, măturînd totul în cale ‒ tradiţii, instituţii, persoane. Biserici, catedrale şi abaţii pustiite, castele incendiate, opere de artă distruse, oameni asasinaţi, memoria colectivă ştearsă. Decapitarea cuplului regal, cu totul gratuită de altminteri, a dat mulţimii acel obol de sînge şi simbolistică de care are nevoie orice revoluţie.

Interesant de remarcat că toţi cei trei lideri marcanţi ai Revoluţiei franceze, adică Robespierre, Marat şi Danton, aveau să piară absorbiţi de malaxorul mişcării chiar de ei create. Teroarea se va transforma, probabil, în cel mai negru episod al istoriei franceze, un interval cînd omuciderea devenise arma înfăpturii unei justiţii şi oarbe, şi strîmbe. Abia Napoleon, şi el un fruct al Revoluţiei, căci din mic-burghez corsican să devii împărat şi stăpîn al Europei e o performanţă imposibilă în condiţii non-revoluţionare, va pune capăt dezordinilor cumplite produse de haosul revoluţionar ‒ şi asta în 1799. Fireşte, nu toată populaţia Franţei era animată de spiritul efervescent şi adesea asasin al revoluţiei, în ţara profundă, mai cu seamă în Vendeeea, insurgenţa, bazată pe tradiţia catolică şi pe fidelitatea faţă de regalitate, fiind şi ea extrem de virulentă.

Dacă iniţial unele capete încoronate ale Europei au privit cu bucurie dezmăţul galic, căci o mare putere imploda, ulterior, pe măsură ce veştile legate de atrocităţi şi apoi de decapitarea suveranilor ajungeau în toate colţurile continentului, teama s-a lăţit pretutindeni. Revoluţia nu afecta doar Franţa, ci ameninţa să molipsească mulţimile flămînde de pe bătrînul continent. Monarhii s-au aliat pentru a opri noul flagel socio-politic, dar victoriile armatelor franceze de desculţi au salvat naţiunea şi revoluţia. Din tulburarea acelor vremuri avea să se nască Bonaparte.

După 1789 nimic nu a mai fost ca înainte. Laicitatea, despărţirea statului de Biserică, învăţămîntul materialist, industria, imperialismul, colonialismul, dar şi drepturile omului, libertăţile civice, codurile juridice, avîntul ştiinţelor, literaturii, muzicii şi artelor plastice, toate au fost influenţate şi chiar generate de Revoluţia franceză.

 

Episodul 14

Revoluţia rusă din octombrie ca proiect globalist eşuat

Despre Revoluţia bolşevică din 1917 s-au scris biblioteci întregi. Dincolo de documentele de arhivă şi de studiile istorice aplicate abundă o mitologie spectaculoasă. Şi oricît de sensibili am fi astăzi, dacă rememorăm devastarea produsă de experimentul lagărului socialist, devastare prilejuită în primul rînd de fundamentul ideologic şi de planurile liderilor sovietici, nu mai puţin adevărat e şi faptul că succesul acestei ample mişcări politice şi sociale a fost consemnat nu doar ca unul intempestiv şi foarte localizat temporal, ci ca apogeul unei succesiuni de mişcări acumulînd un imens fond energetic. Octombrie 2017 nu ar ar fi fost posibil fără Revoluţia burghezo-democratică din primăvara lui 2017, iar aceasta nu ar fi avut şanse de izbîndă fără momentul 1905, cînd armata ţaristă a pierdut războiul contra Japoniei imperiale, iar încrederea clasei de mijloc şi a muncitorimii în dinastia Romanov s-a prăbuşit.

Contrar analizei făcute de Karl Marx, revoluţia proletariatului nu a izbucnit şi nu a avut succes în ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere capitalist şi industrial-financiar. Nu în Anglia, nu în Germania avea să aibă sorţi de izbîndă mişcarea de revoltă a proletariatului, ţărănimii şi lumpenilor, ci într-una dintre cele mai puţin dezvoltate state din Europa: Imperiul ţarist. Paradoxul acesta are însă o explicaţie destul de evidentă ‒ Primul război mondial. Plus eficienţa de-a dreptul demonică a serviciilor secrete germane.

Izbucnită din sufocarea teritorială şi din nevoia de reîmpărţire a teritoriilor-surse de materii prime, prima conflagraţie mondială a fost gata să fie cîştigată de Germania wilhelmiană. Anul 2018 ne arată o armată germană cu moral solid, bine pregătită şi mai ales întărită de aportul armatelor din sud-estul european, eliberate de sarcini întrucît în condiţiile în care Revoluţia bolşevică izbucnise şi haosul cuprinsese trupele ţariste, Tratatul de pace de la Brest-Litovsk consfiinţise ieşirea acestei Mari puteri din război. (Pentru România, consecinţele au fost funeste: în primul rînd, frontul ţinut de ruşi s-a prăbuşit, iar guvernul român şi Casa regală s-au refugiat la Iaşi, părăsind capitala în faţa germanilor, austriecilor, turcilor şi bulgarilor; apoi, pericolul bolşevizării ţării a devenit o realitate, după modelul maghiar, austriac şi chiar german.) Dacă nu ar fi izbucnit pandemia de gripă spaniolă, posibilă datorită venirii armatei americane în Europa, şi care a făcut ravagii în rîndurile trupelor germane, nu se ştie care ar fi fost rezultatul final.

Pentru a reuşi destabilizarea statului rus, serviciile secrete germane au mizat pe sponsorizarea, pregătirea şi protejarea lui Lenin, aflat în exil în Elveţia. Adus în secret în Rusia cu un tren blindat, acesta şi-a făcut lucrarea propagandistică, mobilizînd masele şi reuşind să-i aducă la putere pe bolşevici, apoi să cîştige războiul civil. Consecinţa? Ieşirea Rusiei din război, decongestionarea frontului de sud-est, şanse mari ca Germania să se impună pe frontul din vest. Calculul german a fost corect pînă la un punct. A venit însă înfrîngerea militară şi apoi ameninţarea bolşevică din interior, chiar pe teritoriul german. Republica de la Weimar, prin social-democraţie, avea să salveze Germania, cel puţin pe moment.

Aşa s-a scris istoria Revoluţiei din octombrie. Proiect globalist avortat, clădit pe aspiraţii generoase dar lipsit de realism economic şi fundat pe un dispreţ suveran faţă de condiţia umană, experimentul care a cuprins cu forţa jumătate din lume îşi va da obştescul sfîrşit în 1989. Preţul plătit a fost imens, inclusiv al doilea Război mondial, declanşat, ce-i drept, de Germania nazistă, însă sub oblăduirea lui Stalin şi a Pactului Ribbentrop-Molotov.

 

Episodul 15

Civilizaţia celtică – între mit şi realitate

Neam indoeuropean, celţii au marcat istoria europeană fără să poată însă invoca supremaţia politică ori militară. Răspîndiţi din Iberia pînă în Anatolia, ei au lăsat urme de neşters în imaginarul religios colectiv, în tehnologia fierului, în arta prelucrării metalelor preţioase şi în tactica şarjei de cavalerie.

Existenţa galilor, conglomerat de triburi celte ocupînd actualul teritoriu al Franţei, a prilejuit lui Cezar scrierea unui tratat de istorie de o coerenţă fără cusur, De bello galico, model pînă şi astăzi despre cum se redactează un text de observaţie istorică. Iar acest lucru înseamnă că originalitatea civilizaţiei şi curajul militar celtic l-au impresionat pe marele lider roman. În ciuda unor evidenţe istorice, fie ele şi fragmentare, există şi în prezent cercetători foarte serioşi specializaţi în celtism care susţin irealitatea multor fenomene culturale atribuite diferitelor ramuri ale familiei celte. Unii istorici şi arheologi merg pînă acolo încît îl citează cu bizară voluptate pe marele scriitor britanic Tolkien, „părintele” Hobbitului şi al trilogiei Stăpînul inelelor, care spunea: „Lumea celtică este aidoma unui sac în care putem să îndesăm orice ne convine, pentru a extrage ce avem nevoie cînd împrejurarea o cere…”

O asemenea reticenţă, chiar dacă frecvent bizuită pe fapte certificabile şi pe analize ştiinţifice foarte serioase, e determinată de valul neobosit de mitologeme celtice născut în vremea romantismului (Walter Scott, Ossian Macpherson, Byron etc.) şi amplificat de însuşi Tolkien şi de reverberaţiile tîrzii coagulate în jurul fenomenelor de tip New Age, în genul Wicca, şi al unor personalităţi precum Aleister Crowley.

Cei doi realizatori, Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu, îşi propun să aducă în discuţie atît aspecte ce ţin de istoria strictă a popoarelor celtice, ale căror urme s-au descoperit inclusiv pe teritoriul Transilvaniei, cît şi acele perspective care au inspirat, graţie panteonului celtic şi tradiţiilor druidice, literatura de ficţiune, piesele de teatru şi ecranizările cinematografice care celebrează în prezent bogatul filon al imaginarului celtic.

 

Episodul 16

Cum s-a născut conceptul de Europa

Nu întotdeauna ceea ce pare evident este chiar o realitate la îndemînă, accesibilă fără efort şi lesne reprezentabilă. Doar prejudecata culturală şi reflexul necritic, uneori chiar confortul intelectual ne împiedică să întrevedem enorma dificultate a unor concepte, situaţii şi realităţi istorice. Cel mai adesea, ne-am obişnuit, datorită uzajului cotidian şi mărcii tradiţionaliste, să operăm cu idei ce par naturale, venind cumva în ordinea firescului în discurs şi imaginaţie. De pildă, mai bine de un mileniu oamenii au operat cu conceptul unui pămînt plat, corp ceresc în jurul căruia se învîrt toate celelalte planete, inclusiv soarele. A fost însă nevoie de curajul şi de inteligenţa sfredelitoare a unui Copernic şi a unui Galilei pentru ca o realitate considerată clasată şi evidentă să primească reprezentarea corectă, cea scandaloasă şi iniţial deloc aparentă.

Aşa stau lucrurile şi cu ideea de Europa. E de la sine înţeleasă existenţa bătrînului continent, a culturii europene, a identităţii europene. Cum să fie altfel? Şi aşa a fost dintotdeauna ‒ sîntem încredinţaţi de valabilitatea acestei afirmaţii. În realitate, lucrurile sînt extrem de complicate. Nu de la bun început locuitorii acestei peninsule a continentului asiatic (o putem lua şi astfel…) au gîndit în termeni solidari apartenenţa la un alt profil cultural şi de civilizaţie. Europa este o descoperire (sau o invenţie) de dată mult mai recentă. Referiri stinghere şi timide, sigur fragmentare sau doar metaforice vor fi făcut diferiţi autori antici şi medievali la un posibil profil european, dar a fost nevoie să aşteptăm pînă în anul 1458, cînd a apărut cartea scrisă de Suveranul pontif Pius al II-ea (cunoscut şi sub numele de Aeneas Silvius Piccolomini), intitulată simplu Europa. Pentru a marca şi mai clar diferenţele de esenţă şi structură, ca şi ireductibilitatea unei identităţi spirituale singulare, acest papă a publicat după trei ani, în 1461, o altă carte, intitulată Asia.

A trecut apoi mult timp pînă la apariţia unor studii solide pe această temă, considerată implicită în modernitate, dar care nu a beneficiat de abordări riguroase. Abia în 1928 Marc Bloch, unul dintre părinţii şcolii de gîndire istorică de la Annales, semna comunicarea intitulată Pentru o istorie comparată a societăţilor europene. Istoricul francez spunea fără echivoc: „Lumea europeană, în măsura în care este europeană, este o creaţie a Evului mediu…”. Celălalt corifeu al Analelor, Lucien Febvre, afirma şi el: „Europa a apărut atunci cînd Imperiul Roman s-a prăbuşit.”

Plecînd de la aceste realităţi şi interpretări, este evident că ideea de Europa nu este una care a răsărit de la sine spiritului omenesc. Ea, şi conceptul său, au apărut în urma unui îndelungat şi sincopat proces de lămurire lăuntrică a unei conştiinţe istorice nu suficient de matură la începuturile sale. Sigur, moştenirea geografică este o evidenţă. La fel şi moştenirea creştină (Biblia, cezarismul), la fel şi moştenirea greacă (filosofia, mitologia, teatrul, literatura, descoperirile geografice), la fel şi moştenirea romană (dreptul, urbanismul, administraţia şi politica). Însă a fost nevoie de o conştiinţă unificatoare, sintetizantă, ca toate aceste elemente, funcţionale, dar difuze, să fie ridicate la treapta de fundament pentru o civilizaţie şi o cultură care au modelat apoi lumea modernă ‒ şi pe cea de astăzi.

Despre aceste idei vor dezbate cei doi realizatori, Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu, în episodul 16 al Dialogurilor senine…, pornind de la studiul lui Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei.

Episodul 17

Inventarea Islamului, povestea unei expansiuni istorice

Progresul istoric consfiinţit prin naşterea monoteismului ţine de domeniul evidenţei. De la disensiuni şi incorenţă doctrinară la o viziune unitară care să impună, de la naraţiunea mitică la sistematizarea conceptuală, de la slaba ritualizare la constituirea instituţiilor care să sfideze timpul, prin toate acestea monoteismul a revoluţionat cultura mondială. Însă nu doar Mozaismul şi Creştinismul îşi pot revendica statutul de factor revoluţionar în domeniul religiei, politicii şi organizarii sociale, ci şi Islamul are îndreptăţirea să pretindă originalitatea şi forţa unei noi viziuni cu privire la umanitate. Ultim monoteism intrat pe scena istoriei, Islamul nu este deloc cel din urmă în planul conservării tradiţiilor şi mai ales în cel al unei răspîndiri mondiale fără precedent.

Apariţia şi expansiunea Islamului par să ţină de domeniul miraculosului. Într-adevăr, dacă e să ne gîndim la politeismul slab coagulat doctrinar şi instituţional, la dezorganizarea şi primitivismul tehnologic al triburilor arabe, la absenţa apetitului pentru edificare urbană şi la haosul politic al acestor comunităţi, atunci e aproape de neconceput felul în care un singur om, Profetul Mahomed, într-un interval de nici două decenii, iar apoi urmaşii săi direcţi, Abu Bakr şi Omar, în mai puţin de jumătate de veac, ajung să solidarizeze triburile arabe, să le confere o puternică identitate religioasă, să le poarte spre cucerire, distrugînd două mari imperii, cel Sassanid şi cel Bizantin, ocupînd nordul Africii, Orientul Apropiat, Asia Centrală şi debarcînd pentru o ocupaţie aproape totală în Spania, transformînd Marea Mediterană într-un lac lăuntric Islamului.

Fireşte, în istorie nu există miracole, ci perioade mai puţin cercetate şi înţelese. În realitate, arabii islamizaţi nu au venit nici cu o nouă tehnologie militară, nici cu o organizare strategică revoluţionară, nici măcar cu o viziune adminstrativă şi politică nouă. Cum de au înfăptuit atît de mult într-un interval atît de scurt? Prin forţa de nestăvilit pe care o insuflă tăria credinţei şi prin entuziasmul conferit de o identitate necutremurată. Poate, şi datorită toleranţei cu care au tratat populaţiile cucerite. Poate, prin înţelepciunea de a nu interveni în treburile pe care nu le înţelegeau, lăsînd gestionarea economiei şi finanţelor în mîinile localnicilor. Poate, prin faptul că nu au busculat credinţele neamurilor cucerite, tolerîndu-i pe creştini şi mazdeeni, pe sectari şi eretici, fără a impune o islamizare prin forţă. Din păcate, prin Ali, ginerele lui Mahomed, se produce o primă mare ruptură în soliditatea Islamului, iar politica înţelepciunii e înlocuită treptat de politica forţei. Însă prin aceasta Islamul nu pierde nimic din fascinaţia pe care o exercită ca fenomen istoric şi religios.

Episodul 18

Impunerea creştinismului sau despre cum a învins monoteismul credinţele sectare

În primul veac după Hristos mai nimic nu anunţa triumful acelei mărunte secte iudaice despre al cărei lider isvoarele istorice din epocă nu consemnează nimic relevant. De altfel, e arhicunoscută disputa extrem de dură între Biserica de la Ierusalim, cea condusă de Iacob şi de Petru, şi cea romană, călăuzită de Pavel, pe tema respectării întocmai a preceptelor din Tora, a circumciziei şi tradiţiei exclusiviste ebraice sau, după cum susţinea Saul din Tars, pe tema unei eliberări de sub apăsarea dogmei şi a promovării libertăţii de credinţă sub un unghi universalist.

Cel mai mare agent electoral al tuturor vremurilor, Sfîntul Pavel, după cum l-a denumit Emil Cioran, şi-a făcut foarte bine lucrarea de misionariat, călătorind peste tot în Imperiu şi ducînd la neamuri mesajul hristic. Nu i-a fost foarte uşor, căci în epocă era o mare concurenţă religioasă şi ideologică. De pildă, la Roma, Pavel s-a confruntat cu prozelitismul lui Simon Magul, un şarlatan persuasiv care satisfăcea nevoia de senzaţional a mulţimii. Sau a avut de dat lupte argumentative grele contra zoroastrismului, ştiut fiind faptul că leadershipul roman devenise extrem de permeabil în faţa numeroaselor secte orientale.

Penetrînd mai ales pătura socială formată din sclavi, sărăcimea urbană şi emigraţia orientală, convingînd mai cu seamă femeile romane din elită, creştinismul avea să se impună progresiv, în ciuda sau poate mai ales datorită persecuţiilor sistematice la care erau supuşi primii credincioşi ai noii secte desprinse din iudaism. Faptul că Nero a incendiat Roma acuzîndu-i pe creştini spune multe despre pericolul pe care-l reprezenta pentru establishmentul panteonului latin noul monoteism.

Creştinismul a avut apoi de luptat contra gnosticismului, un adversar ideologic foarte periculos, pentru că propovăduia cam aceleaşi teze, însă mai subtile şi mai radicale, riscînd să desfigureze prin nuanţele etice şi metafizice fundamentul doctrinar in statu nascendi al creştinismului. Faptul că Împăratul Constantin s-a botezat cu o zi înainte de a expia a consemnat transformarea noului monoteism în religie oficială a Imperiului, după ce revoluţionara sectă iudaică făcuse pasul de la condiţia de religie persecutată la cea de religie tolerată.

Episodul 19

Balcanii, între mit şi realitate istorică

Despre popoarele şi statele balcanice s-au spus vrute şi nevrute. Există o vastă bibliotecă de studii istorice, documente diplomatice, jurnale de călătorie, romane şi filme despre prezumata cruzime, barbarie şi decădere morală a acestei zone nefericite a continentului european. Viziunea occidentală asupra Balcanilor, spre deosebire de limbajul geografic şi diplomatic, nu a evoluat mai deloc de-a lungul veacurilor.

Dacă, de pildă, după 1877, s-a trecut de la folosirea conceptului de Turcie europeană la cel de Peninsulă Balcanică, în schimb conotaţia referinţelor la acest spaţiu a continuat să fie una de adâncă depreciere morală. Balcanii, indiferent că era vorba despre România, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria sau Albania, erau recepţionaţi ca un loc al dezolării politice, al primitivismului administrativ, al barbariei sociale şi al apetenţei pentru violenţă.

Din fericire, nu toţi istoricii apuseni au suferit de această cecitate deloc binevoitoare. De pildă, Mark Mazower, în solidul său studiu intitulat Balcanii. De la sfîrşitul Bizanţului pînă astăzi, argumentează eficient, pe baza documentelor, faptelor şi realităţilor istorice verificate, că fenomenul cruzimii nu a fost mai prezent în Balcani decât în alte spaţii de civilizaţie, mult mai „civilizate”. În Balcani nu a fost vreo Noapte a Sfântului Bartolomeu, nu a existat Inchiziţie, nu a fost practicată sclavia, nu au avut loc războaie de secesiune şi nici cruciade împotriva unor coreligionari sectanţi. Faptul că vreme de o jumătate de mileniu neamurile balcanice, de la Adriatica şi până la Marea Neagră, au fost sub stăpânire otomană, una tolerantă religios şi deloc distrugătoare economic, a conservat statu quo-ul între popoarele din zonă, care s-au tolerat realmente, cu mărunte incidente interetnice.

Abia epoca romantică – în care naţionalismul eroic, conştiinţa identitară şi independentismul statal, ca şi conştiinţa de clasă ori ideologiile militante, au fost factori de tensionare a raporturilor între neamurile locale – augmentează relaţiile beligerante din regiune. Concluzia lui Mazower sună fără echivoc: concomitent cu exportul de ideologie şi modele politice şi cu aportul tehnologic, elemente venite din Apus, a crescut şi apetenţa pentru o reglare violentă a conturilor între populaţiile şi comunităţile balcanice. Propaganda apuseană, motivată politic sau doar comercial (presa de scandal), a făcut restul, conturând o imagine spectaculoasă, dar în bună măsură falsă şi, evident, manipulatorie.

Episodul 20

Tranziţii istorice reuşite: de la autarhia medievală la capitalismul tehnologic

Evul mediu nu a fost, aşa cum multă vreme au considerat unii istorici, o perioadă întunecată, marcată de cruzime, barbarie şi regres instituţional. Potrivit reprezentanţilor Şcolii de la Annales, Evul de mijloc a însemnat o epocă de mari frămîntări, de evoluţii politice, de reaşezări instituţionale, de invenţii tehnice şi de o extrem de ridicată creativitate artistică. În ciuda cruciadelor, a nesfîrşitelor războaie civile, a masacrelor, a autodafeurilor inchizitoriale, a epidemiilor de ciumă, Evul mediu a însemnat practic naşterea Europei ca spaţiu de civilizaţie cu o identitate în mare măsură riguros trasată.

A fost nevoie de aşezarea energiilor monarhice germanice în matca dreptului roman pentru ca ideea de regalitate occidentală să se nască, un proces asemănător existînd, la altă scară, şi în Răsăritul european, unde latinitatea juridică în haină grecească a primit aportul civilizaţiei slave. Tendinţa de fărîmiţare politică şi economică, specifică domeniilor senioriale, a pierdut partida în concurenţa cu trendul către centralizarea puterii politice, deşi procesul nu a fost nici simplu, nici liniar, nici încununat imediat de succes. Dezvoltarea, mai ales în Franţa şi în Apus, a comunelor şi apoi a structurilor urbane, a dat avînt unei alianţe reciproc avantajoase între orăşenime şi puterea monarhică, în dauna mişcărilor centrifuge promovate de posesorii de fiefuri feudale. Aşa s-au născut regatele puternice ale Franţei şi Angliei, apoi ale Spaniei şi Portugaliei (cu bemolul reprezentat de Reconquista).

Despre instituţii, reforme, alianţe, case dinastice şi invenţii tehnice ne propunem să discutăm în acest al 20-lea episod al Dialogurilor senine în vremuri întunecate.

Episodul 21

Paradoxul nipon. De la închiderea medievală la globalismul tehnologic

Japonia este o ţară paradoxală, în care tradiţia milenară coexistă aparent netensionat cu cea mai înaltă tehnologie, iar modernitatea extremă se împleteşte armonios cu un cod ritualic încă impregnat de o autentică savoare medievală. De ce sunt japonezii atât de diferiţi? De ce naţiunea de la Soare-Răsare apare atît de insolită în peisajul modernităţii? Cum de a fost posibilă o asemenea excepţională dezvoltare economică într-o ţară foarte săracă în resurse naturale? De ce sunt japonezii atât de sănătoşi, fiind practic poporul cu cel mai mare număr de centenari din lume? Cum se explică tradiţia culturală atât de rafinată, pe fondul unor reacţii istorice de o cruzime înfiorătoare? 

Iată numeroase întrebări la care încercăm să răspundem în dialogul nostru pe care-l năzuim senin în vremuri întunecate… Japonia fascinează perpetuu. Orice discuţie pe seama civilizaţiei şi a mentalităţii nipone nu poate fi decât una exterioară. Limba, scrierea, modalitatea de gândire, arta, credinţele religioase, perioadele istorice, gastronomia, învăţământul, stilul de viaţă, toate acestea nu seamănă cu nimic din ceea ce defineşte orizontul occidental de aşteptare. De aici şi mereu surprinzătoarea capacitate niponă de a deştepta cea mai adâncă perplexitate în faţa dorinţei de cunoaştere ce-l poate anima pe un apusean, fie el european, american sau australian. 

Cultură tributară modelului maxim al zonei geografice, cel chinez, Japonia a ştiut, ieri, ca şi azi, să extragă din paradigma adoptată ceea ce putea să adapteze la propriul specific, pentru ca apoi să dezvolte, să amelioreze, să ducă la perfecţiune. În ciuda unei închideri şi reticenţe tradiţionale faţă de exterior, cumva contra conceptului de gaijin (străin), foarte operaţional în sânul societăţii nipone, inclusiv în prezent, japonezii au ştiut să-l observe pe alter, să desluşească mecanismele de funcţionare ale marilor puteri occidentale şi să extragă din asemenea modele acele aspecte ce puteau fi adaptate specificului local. În plus, surprinzătorii niponi, locuitori ai unei ţări aproape distruse după cel de-al Doliea război mondial, au găsit resursele morale de a renaşte, ajungând la un moment dat cea de-a doua mare putere economică a lumii, totul fiind posibil doar prin învăţare, muncă şi strategie corectă. 

În Japonia, concepţia potrivit căreia îţi poţi fura singur pălăria nu este una operaţională…

Episodul 22

Mari navigatori: vikingii, portughezii, spaniolii (prima parte)

Dorul de ducă ţine, fără doar şi poate, de însăşi condiţia omului. Curiozitatea, fascinaţia în faţa necunoscutului, dorinţa de a cunoaşte şi ceea ce este dincolo de ştiut şi vizibil, toate acestea definesc felul de a fi al omenirii.

Evident, setea de putere asupra celorlalţi, năzuinţa de înavuţire, gândul de a-i converti pe „sălbatici”, pofta de glorie şi de mărire socială, nimic din toate acestea nu a fost lăsat de izbelişte. Şi, natural, au fost decisive şi curajul, inteligenţa, temeritatea, năzuinţa de a ieşi din contingent. Aşa s-au născut exloratorii, marii călători, cei care au înfruntat teribilul imperativ hic sunt leones, descoperind o lume tot a oamenilor, doar că foarte diferită.

Plecând de la datele istorice, atât cât sunt cunoscute şi confirmate astăzi, ne propunem, prieteni, să mergem în cadrul dialogurilor noastre pe urmele acelor bravi navigatori care, din Antichitate şi până târziu în modernitate, au acoperit cu un conţinut cât mai precis hiaturile hărţilor lumii. De la elini, care au întemeiat colonii, acele oraşe-state care la rândul lor au pus bazele altor cetăţi greceşti pe malurile Mediteranei şi ale Mării Negre, până la vajnicii vikingi care, mari ingineri şi călători maritimi, aveau să descopere Islanda, Groenlanda şi Vinland, în Terra Nova canadiană (prin Leif Eriksson, fiul lui Erik cel Roşu) şi, nu în ultimul rând, până la conchistadorii lusitani armaţi şi încurajaţi de Dom Henric Navigatorul, fiul Filipei de Lancaster, cei care, de la Bartolomeu Diaz, Vasco da Gama la Fernao de Magalhaes, au descoperit pământuri noi, ocolind Africa, ajungând în China şi Japonia, dar şi în America de Sud (Brazilia), traversând prin celebra strâmtoare  a Atlanticul către Pacific (a lui Magellan).

Eroi, savanţi, visători, teologi, dascăli, asasini şi negustori, toţi aceştia au lărgit lumea omului, vărsând sânge şi aducând acasă sclavi, aur şi mirodenii, dar mai cu seamă o altă perspectivă asupra pământului şi omenirii. Începând cu ei, lumea nu a mai fost niciodată la fel.

Episodul 23

Mari navigatori: englezii şi olandezii (partea a doua)

Deşi naţiunile latine, catolice şi sudice au părut a fi furat startul în ceea ce priveşte explorarea noilor pământuri aflate departe de bătrânul continent – construindu-şi un adevărat imperiu maritim legitimat prin documente de însuşi Suveranul Pontif – englezii şi olandezi au recuperat rapid, temeinic şi spectaculos dezavantajul intrării mai tardive în această competiţie imperialisto-colonială.

Naţiuni maritime, englezii şi olandezii au construit nave şi flote competitive, flerul lor de oameni ai mării funcţionând mereu foarte bine. Iniţial, britanicii nu s-au ferit să jefuiască sistematic galioanele spaniole care veneau încărcate cu aurul incas şi aztec, stârnind furia Coroanei escuriale. Sir Francis Drake, sir Walther Raleigh, căpitanul Morgan şi mulţi alţii au piratat cât au putut, beneficiind şi de protecţia oficială a Glorianei, care uneori nu ezita să finanţeze, pe spezele coroanei, goeletele suple şi letale pentru spanioli şi portughezi. Olandezii, deşi marinari de război redutabili, au fost aplecaţi nu atât către actele piratereşti, ci mai curând către negoţ şi întemeierea de noi colonii (să nu uităm, spre pildă, că oraşul New York s-a numit iniţial Noul Amsterdam, iar Australia şi pământurile sudice au fost descoperite de Abel Tasman).

De ce Spania şi Portugalia nu au ştiut să profite de colosalele bogăţii jefuite de la amerindieni? De ce englezii şi olandezii s-au dovedit mai pragmatici, intrând în modernitate pe temeiul unui profit inteligent investit ca urmare a exploatării noilor colonii americane, asiatice şi africane? Răspunsul este simplu: şi englezii, şi olandezii, naţiuni protestante, au ştiu să determine coincidenţa între noile descoperiri geografice, exploatarea imenselor resurse naturale şi inventarea industriei. Toate aceste aspecte au lipsit masiv din raportarea naţiunilor latine şi catolice la modernitatea industrială şi capitalistă. Iar aceste realităţi determină consecinţe geopolitice inclusiv astăzi.

Episodul 24

Cum a luat naştere Europa naţiunilor?

Unitatea nu se naşte din neant, factorul comun nu este posibil în absenţa unor distincţii lăuntrice şi, în general, solidaritatea părţilor nu se face fără elementele care compun armonios (sau nu) suma proiectului globalist. De la aceste premise am plecat atunci când am reflectat împreună asupra contextului istoric european în care s-a născut ideea de naţiune. Şi am convenit că părintele modern al acestui proiect a fost cardinalul francez Richelieu, om politic şi om de stat care, în ciuda unei prese proaste făcute ulterior cu mijloacele marii literaturi de Alexandre Dumas, s-a dovedit un vizionar şi un politician animat nu doar de un patriotism real, ci şi călăuzit de un extraordinar instinct politic.

Naţiunea nu este un concept evident, nici o realitate care se impune sau se dezvăluie de la sine. Dacă este adevărat că masele fac istoria, după cum ne învaţă Marx, atunci la fel de just este să constatăm că fără conştiinţa apartenenţei la un spaţiu, la o limbă, la o istorie, la un set de valori, tradiţii şi principii comune, la o sumă de interese pe termen lung, nici o naţiune nu se coagulează în istorie. Desigur, am adus în discuţie şi contribuţia Şcolii Ardelene la conturarea conştiinţei naţionale în teritoriile în care populaţia vorbea limba română şi se împărtăşea din acelaşi tezaur de obiceiuri şi credinţe strămoşeşti.

Naţiunea nu este posibilă fără un învăţământ care să trezească această conştiinţă a comunităţii şi identităţii. Mai este oare învăţământul de astăzi apt să slujească idealul naţional? Care a fost impactul mişcării Flower-Power, al revoltelor studenţeşti din fierbintele mai 1968, asupra structurii şcolii tradiţionale în Europa? Se mai poate vorbi astăzi despre caracterul pozitiv al rebeliunii contra măsurii, ordinii şi autorităţii epistemice? Întrebări şi deschise, dar şi retorice…

Episodul 25

Cum a luat naştere Europa naţiunilor? (partea a doua)

Proiectele globaliste au, fără îndoială, partea lor de adevăr şi reprezintă de multe ori un indiscutabil factor al progresului. În acest sens, marele scriitor, filosof şi jurnalist francez Bernard-Henri Lévy spunea, cumva luîndu-se pe sine în deriziune: prin anii 1970 eram maoist şi credeam cu tărie că imperialismul economic şi politic face rău, distrugînd statele din Africa. Dar acum, la maturitate, sînt de părere că delocalizarea producţiei occidentale şi colonizarea corporatistă au efecte bune, căci împiedică războaiele tribale şi conflictele civile, stimulînd o anumită prosperitate economică în zonele gri ale Africii. Decît război, mai bine pace. Decît foamete, mai bine comerţ…

Gînditorul francez are ‒ şi nu are dreptate. Fireşte că, decît carnagiile teroriste, mai bine o piaţă consumeristă. Însă ce se întîmplă cu identitatea populaţiilor intrate sub relativul (şi frecvent falsul) condominion apusean reprezentat de pătrunderea companiilor multinaţionale? Mai întîi dispar resursele naturale, apoi vine rîndul stilului de viaţă, al valorilor, tradiţiilor şi ritualurilor, de găsit eventual într-un muzeu de antropologie, dar nu în viaţa reală…

Păstrînd proporţia, cam aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte Europa naţiunilor, ameninţată de o ideologie nefastă să se transforme într-o Europă indistinctă, amorfă, lipsită de relieful local. Fără identitate, fără culoarea locală, fără acele tradiţii care au ţinut viu sufletul unei naţii, ce sens mai face uniformizatorul canon unional? Poate că nu întîmplător Prinţul Charles al Marii Britanii s-a îndrăgostit de plaiurile transilvane, acolo unde găseşte ceea ce Merry England a pierdut demult: natură sălbatică, simplitate şi o viaţă proaspătă, necotropită de confortul plăsticos şi reducţionist al consumerismului occidental.

Despre aceste lucruri, ca şi despre alte cîteva aspecte, vom dezbare în acest al 25-lea episod al Dialogurilor senine

 

Episodul  26

Cruzime, violenţă, genocid în lumea modernă

Epoca luminilor a influenţat decisiv modernitatea, în măsura în care supremaţia raţiunii şi primatul cultivării omeniei omului au părut să fie garanţii ale progresului umanităţii civilizate. Că totul nu a fost decît o iluzie sau, mai exact, expresia frumoasă a unui deziderat ideal, mai curînd decît o realitate expres existentă ‒ aproape că nu mai trebuie demonstrat. Nici postmodernitatea, o perioadă destul de confuză încă, nu foarte riguros definită şi nici măcar încheiată, pe scurt, vîrsta supertehnologică, nu pare să fi adus mult visata supremaţie a raţiunii. Războaiele, conflictele civile, crimele în masă, genocidul (cel al nativilor americani, cel armean, Holocaustul, epurarea etnică din URSS şi din fosta Iugoslavie etc.) au însoţit ca rîia înălţătorul zbor al umanităţii spre treapta civilizaţiei năzuite. Un zbor sincopat, neinspirat, cu numeroase accidente de parcurs şi, dezamăgitor, unul încă neîncheiat. Poate chiar definitiv îmtrerupt…

O probă în acest sens este genocidul din Rwanda, consumat în doar zece săptămîni, între 7 aprilie şi jumătatea lunii iulie 1994. Etnia hutu, majoritară, a masacrat, frecvent doar cu maceta, căci gloanţele, nu-i aşa?, sînt scumpe şi preţioase, minoritatea tutsi, dar şi zeci de mii de hutu moderaţi sau care se „mezaliaseră” cu rău-famaţii tutsi, întemeind familii mixte. Deşi înrudiţi lingvistic şi etnic, hutu s-au duşmănit mai mereu cu tutsi, un rol crucial în escaladarea acestei antipatii tribale avîndu-l colonialiştii belgieni, cei care au exploatat şi administrat colonia africană. Profitînd de faptul că tutsi, mai avantajaţi antropologic decît veriii lor hutu, păreau mai permeabili la codul comportamental european şi deci mai integrabili în funcţiile administrative, belgienii i-au privilegiat politic decenii la rînd. Acest fapt nu avea să rămînă fără urmări, căci un adînc resentiment de grup se va acumula, tensionînd o societate tribală şi aşa divizată.

Totul a început cu doborîrea aeronavei prezidenţiale în apropiere de Kigali, capitala statului african. Deşi şeful statului era hutu, acesta nu dezvolta o politică foarte agresivă faţă de minoritatea tutsi. Era nevoie de un „impuls” sîngeros. Miliţiile hutu au acuzat minoritatea tutsi de atentat, deşi ulterior s-a dovedit că racheta sol-aer fusese lansată de pe poziţiile militanţilor majoritari. A urmat haosul, iar armata şi poliţia au pactizat cu rebelii paramilitari. Batalionul căştilor albastre, care îndeplinea o misiune ONU de păstrare a păcii, sub comanda generalului canadian Roméo Dalaire, slab înarmat şi mai ales fără ordine de la secretarul ONU, a asistat neputincios la dezlănţuirea iadului în Rwanda. Zeci de militari ONU au fost asasinaţi, iar Dalaire, deşi s-a zbătut, presînd o decizie şi cerînd disperat muniţie şi întăriri, a fost constant refuzat. Canadianul şi-a depăşit mandatul, apărînd localnici tutsi şi salvîndu-i, ceea ce a atras sancţiuni pe linie ierarhică. În zece săptămîni între 800000 şi un milion de oameni, bărbaţi, femei, bătrîni şi copii au fost masacraţi, violurile şi tortura fiind la ordinea zilei. Deprimat, traumatizat, după ce a revenit în Canada, generalul Dalaire a încercat să se sinucidă. A supravieţuit deoarece sîngele i s-a coagulat puternic, printr-un noroc.

Casa Albă nu a considerat necesar să intervină, deşi Rwanda se confrunta cu un evident dezastru umanitar. Preşedintele Clinton a avut alte priorităţi pe agenda sa.

Aşa se scrie istoria atunci cînd ipocrizia şi birocraţia subminează omenia oamenilor.

 

Episodul  27

Maradona: zeul care refuză să plece

Icoana lui Diego

Săvârşirea din viaţă pe 25 noiembrie a.c. a fotbalistului argentinian Diego Armando Maradona, la numai 60 de ani, nu reprezintă un fapt care priveşte doar istoria sportului. El Pibe d’Oro a fost un geniu fotbalistic a cărui personalitate a marcat veacul care a trecut şi va continua să le influenţeze pe cele care vor veni, în măsura în care omenirea nu se va dezinteresa de sportul-rege.

Într-un timp în care circul este oferit în loc de pâine celor (din ce în ce mai) mulţi, iar televiziunea şi internetul conlucrează din greu pentru ca atenţia mulţimilor (şi energia lor) să fie ocupată cu acest joc, în locul unor revoluţii şi necesare, şi sanitare, Zeul Bisericii Maradoniene nu va putea fi clintit din altarul său de pe gazonul Bombonierei. Precum ştim, capitalul mereu însetat să se umfle descoperă, printre copiii flămânzi şi zdrenţuiţi ai Americii Latine, pe viitori idoli ai mulţimilor. Pe viitorii campioni de legendă, care câştigă într-o zi mai mult decît însumează toate salariile mizere ale celor de pe strada noastră într-o viaţă. Să nu ne facem iluzii însă: milionarii ridicaţi din colb şi metamorfozaţi, datorită cutiei magice, în zei de circumstanţă nu sunt altceva decât nişte sclavi cu lanţuri de aur la mâini. Arta lor distrage atenţia omenirii de la ceea ce contează cu adevărat: libertate, masă, casă (apud Papa Francisc).

Dar cu colţosul născut în favela Villa Fiorito de la marginea Buenos Aires-ului capitalul s-a înşelat. Maradona a devenit zeu şi s-a încăpăţânat să rămână între divini. Partitura nu i-a fost scrisă de nimeni pentru că Butoiaşul atomic nu putea fi controlat. Fireşte, sunt jurnalişti români care îl consideră pe argentinian un produs al întunericului pentru că pescuia împreună cu Fidel sau pentru că îl respecta pe Hugo. Le recomand să citească mitul platonician al peşterii. Din raţiuni sanitare, creştineşti. Altfel, probabil că autenticele surse artistice ce-l pot înfăţişa pe Diego aşa cum a fost sunt Maradona by Kusturica şi Fotbalul, lumini şi umbre de Eduardo Galeano. Vorba aceea din bătrâni, decât să te duelezi cu slugile, mai bine o faci cu stăpânii…

Din toate aceste pricini, a-l evoca pe Diego Armando Maradona, zeu şi erou civilizator contemporan, înseamnă o datorie de onoare de la care nu ne puteam eschiva. Pentru ce ne-a dăruit Dieguito, îi suntem datori cu un dialog care să-l celebreze. De fapt, despre Maradona o vorbire la timpul trecut nu este posibilă. A-l evoca pe cel dăruit cu Mâna lui Dumnezeu înseamnă să facem apel la cel mai autentic prezent continuu. Hasta siempre, Diego!

Foto: legenda Diario uno

 

 

 

Episodul  28

Viena, de la Vindobona la capitala unui mare imperiu (prima parte)

Triburile celtice care au locuit teritoriul austriac au dat mare bătaie de cap legiunilor romane. Când Imperiul s-a impus, clădind un oraş important, Vindobona, practic aventura imperială abia începuse în spaţiul centrului european. După slavi şi avari, după episodul hunic, Viena este cucerită de triburile germanice şi va rămâne o cetate germanică. Charlemagne are nevoie de o structură statală de avanpost în faţa ungurilor, şi înfiinţează marca de Est, ulterior devenită ducat, în care vor domni, până în 1246, principii din casa de Babenberg. Ottokar al II-lea al Boemiei cucereşte ducatele Austriei, Carintiei şi Stiriei, dar este învins de Rudolf I al Germaniei, în 1278. Este momentul în care Habsburgii devin principii noului stat, până după Primul Război Mondial.

O istorie zbuciumată, care a cunoscut clipe de glorie şi de derută, de dominaţie şi de ruşine. O istorie în care sunt implicaţi, în diferite feluri şi măsuri, şi domnitori români din Transilvania şi Muntenia.

A fost oare Imperiul austriac şi, ulterior, cel dualist, austro-ungar, un element dictat de nevoia diplomatică de stabilitate în Europa Centrală, mai curând decât fructul unei evoluţii naturale? Despre aceste aspecte ale unei istorii îndelungate şi sinuoase vom discuta în acest episod cu numărul 28 al Dialogurile senine

 

Episodul  29

Viena, capitală a culturii, oraş al muzicii, literaturii şi artelor (a doua parte)

 „Deoarece monarhia austriacă abdicase de cîteva veacuri de la ambiţiile sale politice, rărindu-şi victoriile pe cîmpurile de bătălie, orgoliul patriotic se metamorfozase în imperioasa nevoie de a cuceri supremaţia astistică” ‒ afirma scriitorul austriac Stefan Zweig. Fin cunoscător al realităţilor din patria sa, Zweig pusese degetul pe rană, subliniind transferul de interes dinspre zona politico-militară spre cea artistică. Autorul Orelor astrale ale omenirii nu se sfia astfel să vorbească despre tendinţa unei supremaţii europene în materie de muzică, arte plastice, filosofie, ştiinţe şi literatură, tendinţă asumată de elitele austriece, mai ales cele vieneze.

Realitatea istorică pare să-l confirme cu vîrf şi îndesat pe artistul ce s-a sinucis în Brazilia. Muzical, Viena a fost fără îndoială capitala Europei pentru multă vreme. Glück, Haydn, Salieri, Vivaldi, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Liszt, Brahms, familia Strauss, Lehár, Stolz, Lanner, Bruckner, Mahler, Schönberg, Webern, Berg şi Křenek sînt doar numele care ne vin automat în memorie, dacă e să ne referim la pleiada de creatori de geniu care au activat la Viena. Faptul că genul liedului a primit o formulă locală, Wienerlied, la rigoare una populară (Volkslied), interpretată în dialectul local, spune multe.

Artele plastice, în special pictura şi sculptura, dar şi arhitectura, au înflorit şi ele laViena. Klimt, Kokoschka şi Schiele, în pictură, Hundertwasser în arhitectură, sînt doar cîteva repere. Ştiinţele, prin Freud, inventatorul psihanalizei, filosofia, prin Wittgenstein, Weininger, Carnap, Schlieck, Neurath, Gödel, Menger şi Popper, literatura, prin Schnitzler, Broch, Zweig, Musil şi Roth, au strălucit în capitala imperială a Austriei.

Despre toate acestea, dar şi despre diferite locuri, clădiri, parcuri şi străzi, pline de farmec şi încărcate de amintiri, unele relevante inclusiv pentru cultura română, vom vorbi în acest episod cu numărul 29.

 

Episodul  30

Mihai Viteazul ‒ un personaj de anvergură europeană

Unul dintre domnitorii pe care memoria colectivă îi reţine automat este, în istoria naţională, Mihai Viteazul. Deşi a domnit puţin, epoca sa a fost una tulburată de numeroase conflicte, acesta purtând multe lupte pentru a păstra independenţa Ţării Româneşti. În ciuda faptului că şi-a cumpărat domnia de la Înalta Poartă, nu a ezitat să-i ucidă pe creditorii levantini şi pe ostaşii garnizoanei otomane de la Bucureşti.

Victoria sa de la Călugăreni, obţinută în condiţii extrem de nefavorabile, căci armata turcă număra peste 100.000 de oşteni, în vreme ce oastea munteană conta pe 10.000 de soldaţi, la care se adaugă detaşamentul secuiesc, unul care nu depăşea 6.000 de oameni, este o capodoperă de tactică şi strategie militară, valorificând la maximum datele de teren şi vreme. Că acest succes doar i-a întârziat pe turci, este cu totul altceva. Fapt este că în ciuda retragerii în munţi a oştii domneşti, Ţara Românească nu a ajuns să fie transformată în paşalâc…

Dar Mihai Viteazul este preţios şi datorită faptului că a realizat prima Unire a Ţărilor Române. Deşi la noi există un curent istoric de dată recentă care contestă existenţa unui proiect conştient în spatele acestui eveniment, cu toate că unii istorici vorbesc despre pofta de senior medieval de a-şi extinde feuda ca motor al primei Uniri, preferând să utilizeze conceptul de „uniune personală” în dauna celui de Unire, totuşi datele istorice pledează împotrivă. Unitatea de limbă era o evidenţă chiar şi atunci şi pe ea a mizat şi domnul muntean. Apoi, zidirea la Alba Iulia a unei mitropolii ortodoxe reflectă conştientizarea unei nevoi istorice, aceea ca şi românii din această parte a ţării să beneficieze de un locaş de cult al lor de mare amploare.

Realizarea unei Românii Mari avant la lettre apare deci ca un miracol atins de efemeritate, căci această reuşită politică nu avea cum să reziste, în condiţiile în care Marile Puteri zonale, Sfântul Imperiu Romano-German, Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman se temeau că-şi vor pierde influenţa (şi resursele economice) în Transilvania, Moldova şi Muntenia.

Anvergura personalităţii lui Mihai Viteazul se reflectă şi în aderarea sa la Liga Sfântă, cea iniţiată sub pontificatul Papei Clement al VIII-lea, din care mai făceau parte statul papal, Sfântul Imperiu Romano-German, Spania, Mantova, Ferrara şi Toscana. Iar meritele sale de general au fost recunoscute când împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg a acceptat să-l sprijine contra lui Sigismund Bathory, care se înscăunase în Transilvania.

Din toate aceste elemente se conturează portretul unui excelent conducător militar, bun războinic, mare patriot şi un creştin dedicat, un politician de dimensiuni europene, dar căruia i s-a opus o istorie devaforabilă şi uneltirile Marilor Puteri.



 

Episodul  31

Terapeutica actualitate a Sfinţilor Părinţi

Oricât ar părea de ciudat şi poate chiar ilogic, actualitatea nu se referă la clipa prezentă considerată în condiţia ei trecătoare şi condamnată la consumism. Actual este un adevăr semnificativ şi repetabil, nepieritor prin chiar substanţa lui: beneficiul adus fiinţei omeneşti şi omenirii ca întreg. Vernisajul bucureştean al unei expoziţii de artă plastică într-o zi oarecare a unui an oarecare nu va marca istoria culturală a umanităţii şi nici memoria artelor universale. Actualitatea unui asemenea eveniment ţine de efemeritate, de caracterul uzabil al clipei. Această „actualitate” nu este, de fapt, actualitate. În schimb, mitul peşterii povestit de Platon în dialogul Republica de Platon se bucură de o actualitate perenă, căci el transmite un mesaj întemeiat pe o valoare fundamentală, ireductibilă la faptul erodării temporale: adevărul.

Aşa stau lucrurile şi cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Contrar aparenţelor, mesajul unor pustnici sau cărturari din veacurile IV-VIII d.Hr., unul întemeiat pe revelaţia adevărului divin, dar şi pe codul etic al unui comportament social impecabil, este în măsură a face foarte mult bine oamenilor trăitori în această epocă postmodernă supertehnologizată, dar care, prin relativism şi laicizare radicală, pare a-şi fi pierdut busola morală prin practicarea unor habitudini frecvent amorale şi (deocamdată) rareori imorale. Exemplul personal, povestirile pline de tâlc, valorile etice care impregnează argumentaţia şi ţesătură textelor ce sunt atribuite Sfinţilor Părinţi, nu în ultimul rând, frumuseţea retoricii şi scriiturii lor, toate acestea fac din învăţătura acestora cel mai potrivit mesaj pentru a regăsi în noi potenţialul de a săvârşi din nou cu bucurie şi dezinteresaţi binele. Nu binele filantropic şi calculat contabiliceşte sau cuantificat speculativ pe piaţa bursieră, ci acel bine transcendent şi deopotrivă foarte omenesc, ca valoare pe care s-a întemeiat edificiul fiinţei omeneşti.

Este motivul pentru care am ales întru dezbatere contextul, mesajul, personajele şi reverberaţiile din epoca Sfinţilor Părinţi.

 

Episodul  32

Istoria la condiţional-optativ: cum ar fi fost lumea dacă Germania nazistă ar fi cîştigat războiul?

Oricît ar părea de ciudat, deşi istoria nu se scrie niciodată la modul condiţional-optativ, există permanent în rîndul profesioniştilor şi amatorilor fascinaţi de istorie tentaţia jocului speculativ de a vizualiza şi posibilitatea inversă în raport cu realitatea efectivă. Pe scurt, este vorba despre a gîndi perspectiva unui alt curs al fluxului istoric, meditînd asupra condiţiilor sale de posibilitate şi mai ales asupra consecinţelor unui alt scenariu istoric, alternativ la ceea ce s-a întîmplat efectiv.

Că există o miză reală în acest joc intelectual o dovedeşte foarte serioasa lucrare semnată de un reputat istoric britanic, Sir Bevin Alexander, Cum ar fi putut cîştiga Hitler al Doilea război mondial. Autorul englez analizează condiţiile militare, economice, sociale şi politice ale războiului, oferind cîteva variante în care Wehrmachtul ar fi putut învinge. Sau, mai bine zis, conchide pe tema de ce nu a cîştigat cea de-a Doua conflagraţie mondială Germania nazistă. Lipsită de masele umane de care dispunea Armata Roşie, neavînd calitatea liderilor militari şi politici britanici şi, mai cu seamă, neputînd intra în competiţie cu uriaşa maşinărie a industriei de război americane, în plus, fiind şi lipsită de resursele naturale vitale de care dispuneau în exces sovieticii, imperialii englezi şi americanii, armata germană nu ar fi avut cum să triumfe. Dar cu toate acestea, au existat unele momente de care Hitler ar fi putut să profite pentru a întîrzia deznodămîntul războiului.

Cît despre consecinţele unei victorii naziste, în acest plan lucrurile sînt multe mai simple: ar fi existat o Europă vestică a naţiunilor aservite, transformate în aliate formale, şi o Eurasie transformată în rezervor de sclavi şi în teritoriu de experimente sociale. Cu mare probabilitate, evreimea europeană ar fi fost exterminată 100%, la fel şi romii. Iar populaţia întregului continent ar fi fost spălată pe creier de propaganda lui Goebbels. Un scenariu oribil, coşmaresc, halucinant, demn de utopia negativă a lui George Orwell din 1984

Episodul  33

Există mai multe Germanii?

De multe ori aparenţele se dovedesc înşelătoare. Inclusiv în acele domenii în orizontul cărora suntem încredinţaţi că domneşte cea mai aspră rigurozitate. În istorie, de pildă. Să luăm un singur caz în care mitologia, consecvent cultivată, învăluie, desfigurează şi ascunde adevărul tale quale. Suntem cu toţii încredinţaţi că miracolul economic german de după cel de-al Doilea Război Mondial este o realitate indubitabilă. În realitate, miracolul a fost şi mai ales nu prea… a fost. Planul de redresare economică – unul bizuit pe o echivalare a ratei de schimb între vechea şi noua marcă germană, una care salva veniturile şi averile marilor industriaşi şi proprietari şi falimenta economiile populaţiei, dar şi pe faptul că aproximativ 90 la sută din capacitatea industrială scăpase de bombardamentele aliate – fusese trasat încă din 1943 de o echipă de economişti condusă de Otto Ohlendorf. Acest plan a fost acceptat de americani care au adăugat şi planul Marshall, unul care între 1947 şi 1952 a şters întreaga datorie externă a Germaniei. Miracol economic? Mitul aşa susţine. Realitatea e mult mai pedestră şi mai meschină.

Tema dialogului nostru va fi, plecând de la asemenea naraţiuni cosmetice, istoria germană. Una subîntinsă de o întrebare fundamentală: există o singură Germanie sau sunt mai multe? Unificarea de la 1871, cea visată, gândită şi pusă în operă de cancelarul Bismarck, a fost realmente o unificare sau, mai curând, o prusificare a Germaniei? Şi, în cele din urmă, cum se explică faptul că landurile vestice ale Germaniei, cele foarte prospere economic şi financiar, de regulă catolice şi foarte deschise către occidentul european, sunt extrem de diferite în raport cu Elbia de Est, zonă nicicând inclusă de limesul roman, populată cu triburi sălbatice şi păgâne de germani nelatinizaţi şi cu triburi la fel de primitive de slavi neîngenunchiaţi instituţional, zonă răsăriteană săracă economic, agrară, dominată de exclusivismul teuton devenit apoi totalitarism luterano-prusac, ea fiind cea care a dat Germaniei antisemitismul de stat, militarismul, bolşevismul şi nazismul şi provocând două războaie mondiale?

Această perspectivă demitizantă o datorăm excelentei cărţi scrise de britanicul James Hawes, O scurtă istorie a Germaniei. De la Iuliu Cezar la Angela Merkel.

 

 

Episodul  34

Germania şi Franta sau perpetua tensiune europeană

Nu se poate obţine o imagine suficient de fidelă asupra istoriei continentale fără să înţelegem subtilele raporturi tensionate dintre Franţa şi Germania, cele două superputeri care au redesenat permanent harta şi au reconfigurat hegemonia asupra Europei. Dar de multe ori aparenţele se dovedesc înşelătoare.

Relaţia între cele două mari naţiuni şi hegemone din Europa teritorială s-a jucat mereu în modalităţi fie brutale şi explozive, fie sub auspicii foarte complicate, greu de dezvăluit şi practic imposibil de redus la o schemă funcţională repetitivă. Subtilităţile, jocurile de culise, loviturile din umbră, ipocriziile diplomatice, manipulările de presă şi alianţele reale sau doar mimate cu alte puteri, continentale (Rusia, Austria, Spania) sau insulare (Marea Britanie) au caracterizat cel mai adesea raporturile de putere dintre Franţa şi Germania.

Rând pe rând, acestea şi-au manifestat superioritatea, când una de ordin cultural, când una de ordin militar şi economic. Naţiuni puternice, dar deloc foarte unitare sau omogene, Franţa şi Germania s-au văzut adeseori în ipostaza, aparent bizară, de a deţine zone în care se vorbea limba ţării vecine, dar a cărei populaţie se simţea mai bine dincoace decât dincolo (vezi cazul Alsaciei şi Lorenei). Paradoxul merge şi mai departe, căci francezii, deşi vorbind o limbă neoromanică, sunt la originile secundare tot germanici, dacă e să punem între paranteze substratul primar, galo-latin, iar capitala lui Charlemagne s-a găsit pe teritoriul german, la Aachen, nu în Franţa de mai târziu.

Despre aceste ciudăţenii şi despre multe altele vom vorbi în acest al 34-lea episod al Dialogurilor senine în vremuri întunecate.

Episodul  35

Momentele franceze de glorie

După desprinderea din conglomeratul carolingian, Franţa a cunoscut destule episoade în care a dominat continentul european. De la Ludovic cel Sfânt şi până la Francisc I-ul, naţiunea franceză a oferit suficiente argumente pentru a-şi întemeia pretenţiile hegemonice asupra continentului. Însă clipe astrale, aşa cum cum fost domnia Regelui Soare, una extrem de longevivă (72 de ani), dar şi epopeea napoleoniană, au existat destul de puţine în istoria Franţei.

Paradoxul determină ca succesele militare, dezvoltarea economică şi comercială, maturizarea codurilor juridice, expansiunea culturală şi creativitatea artistică să se fi înregistrat tocmai în aceste perioade de conducere autoritară, uneori cu accente dictatoriale. Căci şi Ludovic al XIV-lea, şi Napoleon Bonaparte au dovedit, pe lângă certe calităţi de lideri politici şi militari ori de mecenaţi culturali, şi vocaţia unor conducători cu veleităţi autoritariste. Războaiele contra Austriei şi Spaniei, opoziţia la Reformă, concurenţa colonială cu Anglia, luptele contra Rusiei, Angliei şi Prusiei, toate acestea au făcut gloria epocilor menţionate, constituind totodată şi capcana unor pierderi majore pe termen lung. Unele din care Franţa nu a ieşit niciodată.

E suficient să amintim aici secătuirea economică a naţiunii în vremea Regelui Soare, o pricină majoră a Revoluţiei Franceze şi a haosului ulterior, dar şi suita războaielor purtate de Napoleon, care au diminuat numeric populaţia masculină şi au cenzurat dorinţa belicoasă pe generaţii întregi a naţiunii, realitate vizibilă în Primul Război Mondial şi mai cu seamă în timpul celei de-a Doua conflagraţii mondiale.

Iată tema despre care vom vorbi în acest al 35-lea episod al Dialogurilor senine în vremuri întunecate.

Episodul  36

Afacerea Dreyfus şi supravieţuirea democraţiei prin dezbatere liberă

Răgaz de 12 ani, între 1894 şi 1906, opinia publică din Franţa a fost tulburată de scandalul provocat de ceea ce presa epocii a numit „Afacerea Dreyfus”. Cazul e simplu. Un ofiţer superior, căpitanul Alfred Dreyfus, de origine alsaciană şi de confesiune mozaică, a fost acuzat că ar fi furnizat documente clasificate germanilor. Căpitanul a fost găsit vinovat şi condamnat la muncă silnică pe Insula Diavolului.

Doar că acesta nu a fost decît începutul poveştii. În această afacere fiind implicate numeroase aspecte, mai ales relaţiile cu germanii şi faptul că Dreyfus era de rit mozaic, francezii s-au împărţit rapid în două tabere, dreyfusarzii şi anti-dreyfusarzii. Émile Zola publică în 1898 un adevărat manifeste pro-Dreyfus, scrisoarea deschisă Acuz, iar acest text va turna gaz peste foc în opinia publică a celei de-a Treia Republici. Naţionalismul şi antisemitismul sînt mişcări reactive şi foarte dezvoltate în epocă, dar stînga politică şi conştiinţa democratică a perioadei reacţionează solidar şi virulent. Povestea ia sfîrşit în 1906, căpitanul Dreyfus fiind achitat şi eliberat, apoi repus în drepturi. Va muri în 1935, după ce a fost o figură luminoasă în tranşeele primei Conflagraţii mondiale.

Afacerea Dreyfus a arătat că o mare naţiune democratică, în ciuda derapajelor inerente, are forţa de a-şi apăra dreptul la exprimarea liberă a opiniei, reuşind să impună respectarea legii şi a contractului social. Este pilda cea mai solidă care a rezultat în urma acestui imens scandal judiciar francez.

Exemplul citat poate fi invocat şi astăzi cînd, în pandemia noului coronavirus, o sumă de libertăţi şi drepturi fundamentale sînt puse între paranteze plecînd de la ceea ce unii au numit „dictatură medicală”, nedorind să accepte că în democraţie nu este loc pentru nici un fel de dictatură, moale, slabă, flexibilă sau dictată de contexte inedite. Dacă o democraţie nu-şi poate genera singură anticorpii, găsind soluţii constituţionale şi legale pentru a rezolva problemele ivite, indiferent de substanţa şi natura acestora, se cheamă că nu este o democraţie ‒ şi atunci mai bine s-ar transforma în ceea ce ea poate fi. Este cea mai importantă concluzie ivită în urma scandalului Dreyfus…

Episodul  37

Revoluţia americană – lumini şi umbre

Războiul american de independenţă (1775-1783), eveniment cunoscut şi sub numele de Revoluţia americană, a însemnat un eveniment major în economia istoriei moderne universale. Naşterea noii naţiuni, cea americană, din populaţia care compunea comunitatea celor 13 state reunite în regim confederat, foste colonii britanice, are semnificaţia unui început fastuos al modernităţii. După un război de anduranţă şi mare uzură, soldat cu numeroase victime şi cu importante distrugeri materiale, după ocuparea de către trupele britanice a New Yorkului şi ameninţarea Philadelphiei, sediul celui de-al doilea Congres continental, cel care avea să redacteze şi promulge Declaraţia de Independenţă din 1776, victoria armatelor continentale, conduse de generalul-şef George Washington, vine cumva ca o mare surpriză.

Flota engleză, care însuma pe la 400 de nave bine înarmate cu artilerie, şi disciplina excelentă a trupelor regulate, de infanterie şi cavalerie, reprezentau argumente care l-au înspăimîntat pe Washington. Fostul aspirant la statutul de ofiţer în armata regală engleză avea pe mînă o adunătură de zdrenţăroşi şi nedisciplinaţi, slab înarmaţi, din care trebuia să constituie o armată capabilă să înfruntele redutabila forţă britanică.

După înfrîngeri dureroase, cel care va deveni primul preşedinte american a reuşit să-şi disciplineze voluntarii şi să-i transforme în soldaţi curajoşi. Intervenţia flotei franceze, soldată cu victoria de la Chesapeake, şi apoi căderea Yorktownului au fost practic evenimentele care au pus capăt războiului de independenţă. O victorie scump plătită şi greu obţinută. În primul rînd, nu toţi coloniştii doreau ruperea de patria-mamă. Cu trecerea anilor şi amplificarea prăpădului economic, mulţi colonişti erau de acord cu încheierea păcii şi cu menţinea statutului anterior. Mai mult, datorită lipsei de alimente în iernile grele şi datorită unei întîrzieri a soldelor mai bine de un an, în rîndul armatelor continentale exista o situaţie insurecţională care ameninţa să ducă la o lovitură de stat. Cu greu Washington a reuşit să salveze Congresul de mînia cazonă.

Nici în timpul celor două mandate prezidenţiale lucrurile nu au fost mai calme. O lege a taxei pe whiskey a învolburat starea de spirit a tinerei naţiuni americane, ducînd la răzmeriţe şi distrugeri. În fruntea armatei, George Washington a reuşit să pacifice fără vărsare de sînge contextul ce ameninţa să degenereze în război civil. Participant la elaborarea Constituţiei şi a Amendamentelor, preşedintele nu a mai apucat să se bucure de mult dorita sa retragere la Mount Vernon, Washington, părintele şi salvatorul naţiunii americane, stingîndu-se ca urmare a unui cancer galopant la doi ani după ce a părăsit postul.

Răgaz de 12 ani, între 1894 şi 1906, opinia publică din Franţa a fost tulburată de scandalul provocat de ceea ce presa epocii a numit „Afacerea Dreyfus”. Cazul e simplu. Un ofiţer superior, căpitanul Alfred Dreyfus, de origine alsaciană şi de confesiune mozaică, a fost acuzat că ar fi furnizat documente clasificate germanilor. Căpitanul a fost găsit vinovat şi condamnat la muncă silnică pe Insula Diavolului.

Doar că acesta nu a fost decît începutul poveştii. În această afacere fiind implicate numeroase aspecte, mai ales relaţiile cu germanii şi faptul că Dreyfus era de rit mozaic, francezii s-au împărţit rapid în două tabere, dreyfusarzii şi anti-dreyfusarzii. Émile Zola publică în 1898 un adevărat manifeste pro-Dreyfus, scrisoarea deschisă Acuz, iar acest text va turna gaz peste foc în opinia publică a celei de-a Treia Republici. Naţionalismul şi antisemitismul sînt mişcări reactive şi foarte dezvoltate în epocă, dar stînga politică şi conştiinţa democratică a perioadei reacţionează solidar şi virulent. Povestea ia sfîrşit în 1906, căpitanul Dreyfus fiind achitat şi eliberat, apoi repus în drepturi. Va muri în 1935, după ce a fost o figură luminoasă în tranşeele primei Conflagraţii mondiale.

Afacerea Dreyfus a arătat că o mare naţiune democratică, în ciuda derapajelor inerente, are forţa de a-şi apăra dreptul la exprimarea liberă a opiniei, reuşind să impună respectarea legii şi a contractului social. Este pilda cea mai solidă care a rezultat în urma acestui imens scandal judiciar francez.

Exemplul citat poate fi invocat şi astăzi cînd, în pandemia noului coronavirus, o sumă de libertăţi şi drepturi fundamentale sînt puse între paranteze plecînd de la ceea ce unii au numit „dictatură medicală”, nedorind să accepte că în democraţie nu este loc pentru nici un fel de dictatură, moale, slabă, flexibilă sau dictată de contexte inedite. Dacă o democraţie nu-şi poate genera singură anticorpii, găsind soluţii constituţionale şi legale pentru a rezolva problemele ivite, indiferent de substanţa şi natura acestora, se cheamă că nu este o democraţie ‒ şi atunci mai bine s-ar transforma în ceea ce ea poate fi. Este cea mai importantă concluzie ivită în urma scandalului Dreyfus…

Episodul  38

Războiul de secesiune american ‒ ultimul părinte al Constituţiei, Ulysses Grant

Războiul american de secesiune (1861-1865), considerat şi desăvîrşirea Revoluţiei americane, a implicat cel puţin două consecinţe majore: abolirea sclaviei şi acordarea drepturilor civile persoanelor afroamericane, pe de o parte, iar pe de altă parte, impunerea unei ilustre figuri de militar şi politician, practic ultimul părinte autentic al Constituţiei americane, Ulysses Grant (1822-1885).

Tensiunea între statele sudiste, orientate economic spre o abordare ce privilegia agricultura bazată pe munca sclavagistă, şi statele din nord, dezvoltate industrial şi mult mai deschise spre un anumit tip de progres democratic, mocnea de mult timp. Alegerea republicanului Abraham Lincoln drept preşedinte al Statelor Unite, cunoscut drept un înflăcărat aboliţionist, a determinat mai întîi şapte, apoi încă alte patru state sudiste să părăsească Uniunea, secesioniştii întemeiind Statele Confederate ale Americii, cu capitala la Richmond.

Reacţia militară a nordiştilor nu s-a lăsat aşteptată. După aparenţe, toate şansele de victorie aparţineau unioniştilor: din 31 de milioane de locuitori, doar 10 milioane populau sudul răzvrătit, din care patru milioane erau sclavi afroamericani, iar capacitatea industrială a nordului era incomparabil mai mare decît cea sudistă. Paradoxal, prima parte a războiului a contabilizat mai multe victorii confederate, sudul avînd în persoana generalului Robert Lee un genial strateg. Lee beneficia de trupe motivate, mai bine instruite şi mai rezistente în confruntările deschise.

Cu Ulysses Grant, cel căzut şi ridicat social, devenit general în armata nordului după ce demisionase pe cînd era căpitan din motive de alcoolism, balanţa se reechilibrează. Dacă Lee ajunsese în est să ameninţe cu luarea Washingtonului, după un şir de strălucite victorii, în vest Grant taie liniile de transport şi comunicaţie ale duşmanilor, ieşind victorios la Chattanooga, Knoxville, Shiloh şi Vicksburg. Mai mult, generalul Grant pătrunde pe teritoriul lui Lee, în Virgina, rezistă traversării Pustietăţii şi luptelor de gherilă din Sălbăticie, îl izolează pe generalul Lee lîngă Petersburg, cucereşte Richmondul, capitala sudului, apoi, într-o confruntare face to face, îl determină pe Lee să se predea la Appomatox. Războiul era cîştigat, urma gestionarea victoriei şi valorificarea păcii. O sarcină foarte grea.

Ca preşedinte cu dublu mandat, Grant a fost cel care a reconstruit America după distrugerile războiului. A militat pentru adoptarea amendamentelor 13, 14 şi 15 la Constituţie, cele care dădeau şi garantau dreptul de vot sclavilor eliberaţi, ca şi participarea acestora în administraţia politică locală, una blocată, paradoxal, de politicienii democraţi. Grant a luptat contra extinderii fenomenului Ku-klux-klan, organizînd miliţii federale foarte eficiente. Din păcate, administraţiile sale au fost lovite de extinderea corupţiei, preşedintele fiind înşelat de lideri pe care îi investise cu încredere, cunoscîndu-i de pe cîmpurile de bătălie. Grant probabil că a fost singurul membru necorupt al administraţiei sale.

Ulysses Grant a cunoscut şi lovitura falimentului personal, după ce a părăsit viaţa politică, fiul său fiind înşelat de un escroc financiar care a devalidat toate economiile familiale. Atins de un cancer la gît, eroul Războiului de secesiune a luptat vreme de doi ani şi jumătate ca să-şi termine Memoriile, unele îngrijite şi editate de Mark Twain. Vîndută în tiraje de sute de mii de exemplare, cartea a salvat de la bancrută familia Grant, devenind un clasic al literaturii americane de non-ficţiune şi fiind o capadoperă de stil limpede, concis şi sintetic. La funeraliile fostului preşedinte Ulysses Grant au participat un milion şi jumătate de persoane, ultimul mare erou american de război.

Episodul  39

Epopeea pirateriei la scara istoriei – Antichitatea şi Evul Mediu

Eroii civilizatori au impresionat întotdeauna. Cine nu şi-a dorit să fie Prometeu, cel care fura focul divin pentru a-l dărui muritorilor? Cine nu a visat să fie Abraham Lincoln, cel care îi elibera pe sclavii americani? Cine nu a năzuit să fie Churchill, cel care, singur între politicienii de top ai vremii, îndrăznea să-l înfrunte pe Hitler?

La scara narativelor ce compun acest imens text care este Istoria mai există însă şi o altă tipologie a personajelor excepţionale. Eroii pot fi şi de un alt fel. Ne referim la eroii „infractori” sau penali, cum li s-ar spune astăzi din vîrful buzelor civice. Pe uscat, un Robin Hood, făcînd legea în Codrul Sherwood, la noi, un Pintea Voinicul, care îi jefuia pe bogătani pentru a-i ajuta pe muritorii de foame ‒ lista e lungă, indiferent că ne referim la slovacul Janošik ori la sud-africanul Stander. Pe mare, asemenea eroi infractori au fost Ragnar Rothbrok, Barbă Roşie, Henry Morgan şi Captain Kidd.

Ceea ce face specificitatea jefuitorilor maritimi, de ieri şi de azi, de la piraţii iliri, care l-au răpit pe Iulius Cezar, şi pînă la piraţii somalezi care arestează echipajele navelor comerciale pentru răscumpărare, este absenţa pronunţată a caracterului justiţiar, accentul căzînd pe rapacitatea violentă a propriei înavuţiri. Pe scurt, averea apropiată prin raptus şi asasinat e singura ţintă a corsarilor.

În acest episod cu numărul 39 al Dialogurilor noastre ne propunem să survolăm analitic şi evocator cele mai spectaculoase figuri de piraţi ale Antichităţii şi Evului Mediu, de la eroii-corsari de pe nava Argo, trecînd prin aventurile piratereşti ale lui Ulise, prin faptele de arme săvîrşite de Policrate şi Teopomp, prin victoriile navale obţinute de Sextus Pompeius, şi pînă la sesiunile de „seceriş” ale vikingilor, ca Hasting, Gangrolf, Knut şi Bjarne, fără a uita de piraţii mediteraneni, precum Uruk-braţ-de-argint, ChaireddinAli cel Negru şi Murad. O epopee crudă, tragică şi spectaculoasă ni se promite dacă îi vom urma pe legendarii corsari navigînd laolaltă cu ei pe calea bătută a mărilor şi oceanelor…

Episodul  40

Epopeea pirateriei la scara istoriei – „paradisul”din Marea Caraibilor (din Barbados la Tortuga)

Deşi spectaculoasă, îndelungată şi plină de evenimente/eroi, istoria pirateriei pare a-şi fi aflat apogeul în epoca ce a urmat marilor descoperiri geografice în regiunea Golfului Mexic, Marea Caraibilor şi America Centrală. Cum se explică o asemenea localizare geografică? Răspunsul se impune cu forţa evidenţei. La început, a fost mirajul aurului spaniol, de fapt aztec şi mayaş, comoară greu de evaluat chiar şi astăzi, jefuită de conchistadori în numele Coroanei spaniole. Forţa de atracţie a coloniilor iberice pe pământul sud-american nu a fost una minoră. Dimpotrivă, înavuţirea rapidă, cu riscuri iniţial mici, a însemnat o motivaţie solidă pentru toţi aventurierii, declasaţii şi transfugii Europei, mai cu seamă pentru aceia provenind din Insulele Britanice, Franţa şi Olanda.

În mod paradoxal, flotele spaniole, foarte temerare  în a descoperi, cuceri şi coloniza noi teritorii, aşa-zis sălbatice, s-au dovedit excesiv de vulnerabile în planul luptelor navale. Galioanele spaniole, mari, greoaie şi rău conduse, au constituit o pradă relativ uşoară pentru fregatele rapide, dibaci stăpânite de comandanţi inteligenţi, lideri ai unor echipaje aproape sălbatice. Însă nu e cazul să generalizăm această slăbiciune, căci şi navele comerciale englezeşti sau franceze sufereau atacuri devastatoare.

Dacă în aripa britanică s-au evidenţiat lupi de mare ca Morgan, Every, Dampier sau Căpitanul Kidd, în schimb zona controlată de corsarii francezi, indiferent că vorbim de Le Vasseur sau de l’Olonnois, a produs o adevărată republică piraterească, una dotată cu seturi de legi şi reguli riscant de încălcat. De pildă, un chirurg de bord, pe numele său Alexandre Olivier Exmelin, a consemnat într-un jurnal extraordinar faptul că piraţii francezi acţionau în baza unui document oficial numit Lettre de Marque, unul care le îngăduia să atace doar navele inamice (spaniole sau britanice), iar prada era împărţită între sponsorul comandantului corsar, Compania Indiilor, guvernatorul portului de armare, căpitanul fregatei, chirurgul, restul fiind distribuit oamenilor din echipaj; acelaşi cronicar consemnează că piraţii răniţi în luptă primeau un fel de asigurare de sănătate sub forma despăgubirilor financiare, în funcţie de amploarea afectării: un ochi pierdut, o sută de scuzi, mâna dreaptă, două sute de scuzi, la fel ca pentru un picior retezat etc.

În acest fel, de la Port Royal la Maracaibo, din Tortuga în Jamaica, vreme de aproape două sute de ani corsarii au făcut legea, până când marina americană a curăţat zona, trimiţând în istorie pirateria din Caraibe.

 

Episodul  41

Întemeierea statelor medievale româneşti – Ţara Românească ‒ Negru Vodă, Thocomerius şi alte legende

Istorici imenşi, precum Iorga, Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu, cu mult înainte lui Neagu Djuvara, au avansat ipoteza unei origini cumane a întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I, fiul lui Thocomerius sau Tihomir. Mult mai radical însă în interpretare, autorul studiului-eseu Thocomerius-Negru Vodă. Un voevod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, avansează ipoteza că aristocraţia, recte pătura conducătoare în acea perioadă a Evului mediu, avea o consistentă pecete cumană. Românii incipienţi, fără forţă de coagulare politică şi administrativă, poate şi mai puţin creativi în acest plan, ar fi fost norocoşi de aportul alogen pentru a-şi începe aventura statală.

Teza în sine este, să recunoaştem, seducătoare, chiar dacă destul de puţin culantă cu „puritatea” naţională a întemeietorilor. Însă nil nove sub sole. Întîi de toate, în toată Europa amalgamarea seminţiilor în perioada de formare a statelor era un fapt curent. „Barbarii” anglo-saxoni au avut nevoie de cucerirea şi stăpînirea normandă pentru a isvodi regatul Angliei. La rîndul lor, normanzii nu erau altceva decît vikingi altoiţi peste germanicii franci, ce-i drept, bine şlefuiţi de pelicula latină şi creştină. Dar să nu privim atît de departe peste gard…

Nici la vecinii noştri bulgari lucrurile nu sînt cu mult diferite. Ţaratul Asăneştilor cu capitala la Veliko Tîrnovo s-a făcut cu aportul decisiv la nivel de leadership al valahilor de la nord de Dunăre. „Originalitatea” construcţiei politice bulgare s-a realizat prin import, stratificări etnice şi prin adoptarea modelului bizantin, iradiant în zonă. De unde aşadar „puritate” naţională la începuturi? Şi cum s-ar fi putut ca situaţia să fie radical diferită în cazul Ţării Româneşti? Mai mult, valahii obişnuiau cutumiar să-şi aleagă conducătorii, aşa-numiţii cnezi, din rîndurile proprii. De ce ar fi apelat la un războinic cuman?

Depăşind momentul „Neagu Djuvara”, spectaculos, dar puţin original şi voit provocator, trebuie spus că dacă e să ţinem seama de analiza genetică a osemintelor din presupusul mormînt al lui Negru Vodă, pecetea cumană nu a putut fi reţinută. Pe de altă parte, analiza lingvistică a numeroase toponime din zonă relevă o certă origine cumană, ceea ce ne îndrituieşte astăzi să presupunem o coexistenţă benefică între băştinaşi şi cumani, încrucişarea sîngelui prin alianţe matrimoniale nefiind deloc un fapt excepţional. Oricum ar fi, pare în general acceptată ipoteza că Basarab I Întemeietorul este fiul lui Negru Vodă.

Episodul  42

Întemeierea statelor medievale româneşti – Moldova ‒ de la Dragoş la Bogdan I şi alte legende

Nici „descălecatul” în Moldova, ca prim pas către întemeierea statului medieval al Moldovei, nu este lipsit de controverse. Aburii legendari definesc şi acest proiect naţional, chiar dacă există destule documente care atestă coordonate istorice ce pot fi verificate cu destulă rigoare. Urmînd un scenariu asemănător cu cel petrecut în Ţara Românească, personajul Dragoş, voievod se pare din Maramaureş, vine de dincolo de munţi pentru a întemeia o marcă de protecţie la adresa regalităţii maghiare. În Evul mediu asemenea proiecte nu au fost deloc rare. Să ne gîndim doar la marca Austriei, tampon protector întemeiat de Charlemagne ori la marca Cataloniei, stat cu statut de avanpost militar pentru regatul lui Carol cel Mare. Acesta este şi modelul adoptat de Coroana Sfîntului Ştefan cît priveşte Moldova.

Contextul politic şi militar al întemeierii Moldovei era însă unul extrem de complicat. Trebuia găsit un just echilibru diplomatic, dacă nu şi militar, între Regatul maghiar, tăvălugul mongol şi regalitatea polonă. Dragoş reuşeşte această performanţă, una dusă mai departe de Bogdan I, întemeietorul dinastiei Muşatinilor. Acest domnitor se preocupă de dezvoltarea unor instituţii politice care să dea forţă statului moldovean. El construieşte cetăţi fortificate şi face paşi hotărîţi pentru extinderea teritoriului spre Marea Neagră. Urmaşii săi, de la Laţcu pînă la Roman I Muşat, vor consolida acest proiect, iar capitala este mutată în vremea lui Petru I Muşat de la Baia la Suceava, Moldova devenind efectiv o forţă regională sub domnia lui Alexandru cel Bun.

Episodul  43

Întemeierea statelor medievale româneşti – Transilvania între mituri şi realităţi istorice

Spre deosebire de celelalte două Ţări Româneşti, Muntenia şi Moldova, Transilvania oferă o istorie mai eterogenă şi mai plină de obstacole ridicate în calea unei înţelegeri liniare. Legată indisolubil de istoria regalităţii maghiare, Transilvania ne oferă practic o naraţiune istorică foarte complexă, în economia căreia momentele de autonomie politică alternează cu cele de dependenţă de Coroana maghiară. Fireşte, sînt şi perioade în care forţa maghiară decade, dar Transilvania îşi păstrează autonomia în raport cu Imperiul Otoman şi cu cel Austriac.

Mult timp, teoria roessleriană, cea a vidului de populaţie locală pînă la venirea ungurilor, a părut să se bizuie pe argumente istorice viabile. În realitate, capcana logică este dublă: nici ungurii nu sînt urmaşii direcţi ai hunilor, căci un hiat de patru veacuri se cască între cele două momente istorice, prin urmare pretenţia de legitimitate politică nu se susţine; nici vidul de populaţie nu este o ipoteză decentă raţional, căci persistenţa instituţiilor asemănătoare cu cele din celelalte spaţii româneşti indică o continuitate solidă în teritoriu.

Despre aceste teme, foarte delicate, vom dezbate în episodul 44 al Dialogurilor senine.

 

Episodul  44

Întemeierea statelor medievale româneşti – Transilvania, probleme identitare şi particularism istoric

E un fapt istoric recunoscut că istoria Ungariei este legată semnificativ de istoria Transilvaniei. Atragerea populaţiei autohtone în sfera de influenţă a Coroanei maghiare nu a fost posibilă fără păstrarea unor forme şi structuri administrative şi politice specifice locurilor. De unde şi o anumită autonomie, mai reliefată în perioadele istorice de restrişte pentru regalitatea maghiară. De pildă, după înfrîngerea de la Mohacs, în urma unei bătălii la care oştile transilvănene nu au luat parte, Transilvania nu a fost transformată în paşalîc, spre deosebire de cea mai mare parte a Ungariei. Mai mult decît atît, numeroşi nobili de frunte maghiari şi-au putut găsi un refugiu în statul transilvan rămas autonom în raport cu Imperiul Otoman. Cît priveşte relaţiile dintre românii ardeleni şi saşii colonizaţi, raportul de servitute al primilor era reglementat plecînd de la acel Unio Trium Nationum, document aşezat pe baze religioase şi confesionale. Doar că o dată cu întemeierea noii Biserici Greco-Catolice în Transilvania, drepturile politice şi administrative ale românilor ar fi trebuit să fie recunoscute inclusiv de către saşi – de unde şi un lung prilej de lupte, rezistenţe şi luări de poziţie bine organizate de intelectualii românii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.

Despre aceste teme, foarte delicate, vom dezbate în episodul 44 al Dialogurilor senine.