Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: „ Carol al II-lea. Întâiul dintre poeți.” Invitat, prof. univ. dr. Petre Otu
22 November 2022
Izvoare de filosofie: Abecedarul gândirii grecești antice: litera pi vineri, 25 noiembrie, ora 21:10
25 November 2022

Dialoguri senine în timpuri înnegurate – cu Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu

De ce este nevoie de dialog într-o epocă marcată parcă de monologul depresiv al autoizolării în faţa ravagiilor produse de pandemia de Covid-19? La ce bun conversaţia liberă despre momente istorice triste şi cui foloseşte evocarea unor episoade devastatoare pentru civilizaţia omenească?

Simplu: toate aceste tribulaţii, rememorări şi fandări mnezice sînt de folos minţii exersate cultural. Erudiţia, pasiunea intelectuală, exercitarea critică şi apetitul pentru curiozitatea aplicată sînt stimulente vitale pentru omul a cărui libertate lăuntrică primeşte o mare provocare din partea timpului prezent.

Pentru a veni în întîmpinarea acestui sănătos orizont de aşteptare al publicului care frecventează tradiţional lungimile de undă ale Radioului Cultural, dar şi al publicui mai tînăr, care năzuieşte să iasă cumva din corsetul necesar dar monoton al actualităţii pandemice,  realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu au convenit să dialogheze pe diverse teme legate de epidemiile care au lovit umanitatea de-a lungul veacurilor, ei poposind însă şi în alte arealuri culturale, cum sînt literatura, ştiinţa şi artele, fără a neglija aspectele economice, politice, militare, morale şi religioase.

Pe scurt, ei invită pe ascultători la scrutarea istoriei în clipele sale înnegurate, tocmai pentru a învăţa prin intermediul acestui exerciţiu mnezic acele atitudini pozitive, vitale supravieţuirii spirituale. Şi pentru a nu risca să repetăm greşelile trecutului…

 

Episodul 1

Primul război biologic din istorie ‒ asedierea cetăţii Caffa de către tătari (1347)

Genovezii, mari colonizatori şi comercianţi, stăpînind cetatea Caffa de la Marea Neagră, s-au văzut asediaţi de Hoarda de Aur tătărească, ale cărei interese economice le ameninţau.

A urmat o perioadă de lupte încîlcite, asediul făcîndu-se cu dificultate, căci zidurile erau puternice şi apărătorii motivaţi. În armata atacatoare şi-a făcut apariţia infestarea cu bacteria ciumei, aşa numita Yersinia pestis sau Moartea neagră.

Drept urmare, ciuma este adusă de tătarii veniți din Asia Centrală, originea acestei bacterii fiind se pare tot din această zonă. Asediatorii tătari au văzut că au soldați care mor de ciumă și, ca să-şi demoralizeze inamicul, au inventat o nouă armă, una despre care astăzi am spune că a fost una de natură „biologică”. Ei aruncau cadavrele celor morți în interiorul cetății, peste ziduri, folosind un sistem de catapulte de asediu.

Tătarii au mai făcut şi altceva: pentru că aveau animale de hrană, precum porcii care însoțeau armata, aceştia asigurînd logistică alimentară de asediu, ei au catapultat şi carcasele porcilor morți în cetate.Şi aşa, în mod natural, genovezii s-au infectat cu bacteria respectivă.

Retrăgîndu-se, genovezii din cetatea Caffa au ajuns mai întîi în sudul Italiei, la Messina, apoi acasă, la Genova. În mod tragic, dacă este să realizăm o paralelă cu prezentul, epidemia invadează fulminant tot nordul Italiei, focar de unde epidemia migrează în Franța, în zonele germanice, ajunge în Anglia și reușeşte să invadeze și nordul Europei, generînd o statistică îngrozitoare, pentru că se speculează, în absența unor date statistice foarte clare, că aproximativ un sfert până la o treime și chiar poate jumătate din populația Europei a fost decimată de infamul flagel.

 

Episodul 2

Călătorie prin memorie ‒ de la ciuma lui Pericle la ciuma lui Caragea

Dacă tot sîntem nevoiţi să stăm în case pentru a ne apăra sănătatea şi viaţa, dacă tot ne vedem obligaţi să respectăm izolarea la domiciliu astfel încît să diminuăm impactul pandemiei de Covid-19, neputînd astfel să călătorim aşa cum ne-am dori, probabil că o alternativă salutară poate fi oferită de voiajul imaginar, de transgresarea mentală a limitelor de spaţiu şi timp. De aceea, vă invităm la o incursiune în Atena veacului lui Pericle, la vreme de asediu, cînd perla Aticei era înconjurată de trupele Spartei, iar molima făcea ravagii în rîndul asediaţilor.

Ne aflăm în anul 430 î.Hr., cînd în ciuda flotei sale navale extrem de puternice, Atena este înfrîntă în luptele terestre de concursul a doi factori: epidemia de ciumă, una fatală cetăţii democratice, şi forţa infanteriei spartane, temuţii hopliţi. Inclusiv genialul strateg şi om politic Pericle avea să fie răpus de molimă în 429 î.Hr.

Dar oare a fost ciumă? Fără buboane, fără expiaţie rapidă, în maximum trei zile de la infectare, incubarea durînd între nouă şi unsprezece zile, după cum consemnează Tucidide? Să fi fost oare holeră? Dar holera colorează violaceu epiderma şi dă o stare îngrozitoare de oboseală trupului, făcîndu-l să se simtă extenuat… Or, nici vorbă de aceste simptome. De aceea, cel mai probabil, epidemia care a lovit populaţia ateniană sub asediu timp de 40 de zile, fără a-i afecta pe spartani, a fost una de pojar extrem de virulent.

După călătoria în Atena lui Pericle, întoarcerea în patrie este un ritual mnezic necesar, mai cu seamă că am avut şi noi în epoca premodernă episoadele noastre epidemice. Bunăoară, în memoria limbii române a rămas vie formula „precum ciuma lui Caragea”. Într-adevăr, între 1812 şi 1813 epidemia de ciumă avea să lovească Bucureştii exact în timpul domniei lui Ioan Vodă Caragea, generînd aproximativ 90 000 de decese, cu o rată de aproape 300 de victime pe zi, statistică ucigătoare, ce avea practic să înjumătăţească populaţia oraşului.

Cum au făcut faţă aşezămintele spitaliceşti din Capitală teribilei molime? Unde erau îngropaţi cei răpuşi de ciumă? Cum s-a dezvoltat o ghildă, cea a cioclilor, şi cine erau aceştia? Cît de mult a afectat epidemia armonia liniştitului tîrg al lui Bucur? Iată tot atîtea întrebări aflate în căutarea unor răspunsuri, pe care cei doi realizatori le evocă.

Episodul 3

De la pandemie la globalism ‒ Epoca lui Alexandru cel Mare sau prima expansiune globală din istorie

Chiar şi în vremuri de restrişte, aşa cum sînt timpurile pe care le trăim astăzi, cînd virusul regal zguduie umanitatea şi cutremură economia mondială, dînd lovituri fără precedent modului nostru de trai, puţină seninătate nu strică, ba e chiar bine venită, avînd un efect sanitar şi salutar deopotrivă. Dar o atitudine senină bine asezonată cu o gîndire critică şi istorică flexibilă, deschisă comparaţiilor şi relativizărilor relevante. De aceea, realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu intră din nou în dialog, luînd ca pretext al călătoriei lor istorice complexul veac al IV-lea î. Hr. O epocă în care geniul lui Alexandru al Macedoniei, supranumit ulterior cel Mare, domină lumea cunoscută, iar armatele sale, deloc numeroase dar excepţional de bine organizate şi cu un moral de oţel, cuceresc bune părţi din Europa, Africa şi Asia. Pupil al filosofului stagirit, Alexandru aduce cu sine o gîndire strategică şi tactică extraordinară, una care-l ajută să biruie forţe armate cu mult superioare. El se inspiră din organizarea asiatică de tip imperial, reorganizează cu rigoarea greacă teritoriile ocupate, militează pentru familiile mixte, respectă religiile populaţiilor cucerite şi nu ezită să se autosanctifice.

Deşi a murit foarte tînăr, prin diadohii şi regatele elenistice, Alexandru şi-a sădit testamentul istoric, civilizînd conform paradigmei eline un spaţiu colosal de mare. Persia, Levant, Egipt, Anatolia şi Babilonia devin focare de civilizaţie şi cultură greacă, înglobînd şi elemente ale culturii şi moravurilor locale. În ciuda divergenţelor, rivalităţilor şi războaielor de succesiune, diadohii, de la Antipater la Ptolemeu, de la Seleucus la Perddicas şi de la Lysimachos la Demetrius, au contribuit la acest tip de expansiune înglobantă, una care disipează idei şi valori eline, dar integrează în paradigma europeană şi acele principii şi cutume orientale sau africane.

Dialogul între Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu are deci ca ţintă să sugereze un fond anticipativ, un precedent istoric ilustru al globalizării de astăzi, nefiind însă un moment unic al procesului de mondializare, ci doar cel dintîi semnificativ. Unul care poartă neîndoielnic pecetea geniului alexandrin.

Episodul 4

Imperiul roman ‒ primul proiect globalist din istorie

Prieteni, în ciuda timpurile dure şi triste pe care le trăim în prezent, cînd pandemia Covid-19 zguduie umanitatea şi decimează economia planetei, afectînd dramatic modul nostru de viaţă şi aruncînd în aer obiceiurile, ritualurile şi preferinţele noastre sociale, seninătatea morală nu şi-a pierdut deloc din însemnătate. Dimpotrivă, exerciţiul minţii critice şi distanţarea analitică, rememorarea istorică şi evadarea în orizonturi intelectuale sanitare constituie o provocare de cea mai înaltă actualitate.

Plecînd de la această empirică observaţie, graţie radioulului cultural, Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu vă propun să călătorim mental în epoca Imperiului Roman. Premiza fundamentală pentru un asemenea voiaj? Faptul că statul roman, născut dintr-o ambiţie mitologică a puţin numeroasei populaţii latine, a cunoscut mai întîi forma regalităţii ca organizare politică, s-a dezvoltat în cadrul unui tipar republican, pentru a „exploda” ulterior ca imperiu. Un imperiu de o vastitate incredibilă, făcut posibil datorită geniului politic, diplomatic şi militar al liderilor, dar şi datorită devoţiunii, inventivităţii şi inteligenţei arhitecţilor, inginerilor şi meşteşugarilor latini. Un imperiu care s-a întins în întreaga Italie, în peninsula balcanică, în Galia şi Hispania, a cucerit insulele britanice, nordul Africii şi a pătruns destul de adînc în nesfîrşirea asiatică. Cum de a fost posibilă o astfel de expansiune? Care au fost premizele sale?

Însă aşa cum observa altădată istoricul englez Edward Gibbon, Imperiul Roman s-a prăbuşit atunci cînd a permis înlocuirea panteonului său politeist cu primatul unei religii monoteiste. Nu a fost mithraismul, nu a fost iudasimul, ci creştinismul cel care, dintr-o sectă orientală persecutată, s-a transformat într-o religie tolerată oficial şi apoi în credinţa identificată cu însăşi statalitatea latină. Fireşte, pe lîngă aportul disolutiv creştin, au acţionat şi alţi factori ce au condus la radicalizarea procesului de declin al Imperiului Roman: decăderea moravurilor societale, înlocuirea cu barbari a efectivelor militare, trecerea de la forţa infanteriei latine la promovarea unei cavalerii mercenare germanice, slăbirea aparatului administrativ central, împuţinarea populaţiei italice, depopularea urbană şi refugiul cetăţenilor la ţară şi incapacitatea funcţionărimii de mai colecta taxele şi impozitele imperiale.

Aceasta este povestea începtului, dezvoltării şi a decăderii primului proiect globalist pe care l-a cunoscut civilizaţia omenească. O poveste pilduitoare, mai ales în zilele noastre.

 

Episodul 5

Vechi formule de globalism ‒ Cruciadele şi predecesoarele lor, expansiunea vikingă şi cucerirea maură a Spaniei

Fără îndoială că pandemia noului coronavirus este unul dintre efectele globalizării. De ce stau astfel lucrurile nu mai trebuie demonstrat. În fond, este logic: globalizarea nu poate avea doar consecinţe pozitive. Pe lîngă profitul financiar şi economic, pe lîngă dezvoltarea turismului, a sportului şi a culturii, îşi fac loc şi terorismul, şi foametea, şi pandemiile. Prin urmare, globalismul este un fenomen impur, cu numeroase faţete. Dar el nu s-a născut astăzi, cum am încercat să rememorăm şi în urma cu cîteva episoade ale dialogului dintre Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu. El are predecesori iluştri. De pildă, campaniile de cucerire ale lui Alexandru Macedon, expansiunea Imperiului Roman, creştinarea Europei etc.

În acest episod al dialogului dintre cei doi realizatori radio vă propunem să ne concentrăm atenţia asupra altor epoci istorice, unele care fac atingere directă globalizării. În primul rînd ne referim la fenomenul cruciat care, manifestat în opt episoade, între 1096 şi 1270, a însemnat o extindere militară, economică şi religioasă a Europei catolice în Orientul apropiat, nordul Africii şi Imperiul Bizantin. Pornită ca justificare religioasă a recucerii locurilor sfinte, în primul rînd a Ierusalimului, întîia cruciadă, la fel ca şi următoarele, a avut şi pricini economice, politice şi sociale. Orientul fascina, constituind în epocă o zonă mai dezvoltată economic şi cultural, iar progresul demografic, întărirea puterii seniorilor locali şi limitarea economică reprezentau pericole la adresa regalităţii apusene europene şi a papalităţii. De aici şi nevoia unei deturnări a acestor forţe spre un alt sistem religios şi cultural: Islamul.

Dar cruciadele nu ar fi fost posibile fără alte antecedente istorice, pretabile şi ele unui globalism mai restrîns, însă deosebit de semnificativ: cucerirea maură a Spaniei şi expansiunea vikingă. Aproape concomitente, deşi desfăşurate diferit şi cu argumente destul de puţin coincidente, şi islamizarea peninsulei iberice, şi raidurile scandinave asupra vestului continental, insulelor britanice şi a rasăritului îndepărtat al Europei au fost factori care au premers şi prilejuit cruciadele.

Dacă invadarea maură a Spaniei a însemnat un aport de civilizaţie, cultură şi tehnologie, dar şi o administraţie în bună măsură tolerantă în plan religios, în schimb revărsările vikinge au fost violente şi distrugătoare. Totuşi, barbarii din Nord au practicat şi un comerţ înfloritor, au dezvoltat incredibil de mult tehnica navigaţiei, descoperind şi colonizînd Islanda, Groenlanda şi ţărmul nord-estic al continentului american, au întemeiat state (regate în Anglia şi Scoţia, statul kievean, strămoş al Rusiei, şi ducatul Normandiei, care va cuceri Anglia saxonă la 1066) şi au lăsat moştenire culturii europene nu doar complexa mitologie valhalică, dar şi saga islandeză, de fapt genul precursor al romanului occidental.

Episodul 6

Epidemia ca armă biologică ‒ Lumea nouă şi conchistadorii

Ca orice eveniment istoric, globalizarea aduce şi bune, şi rele. Ceea ce pentru unii actori ai scenei istorice înseamnă progres, înavuţire şi dominare, pentru alţii reprezintă un eşec, o înfrîngere, un dezastru. Nu diferit stau lucrurile şi în ceea ce priveşte descoperirea şi cucerirea Americilor de către conchistadorii spanioli.

Dar pînă ca Lumea nouă să fie descoperită de caravelele regale, o altă naţiune europeană avea să-şi trimită corăbiile la capătul lumii. Graţie lui Dom Henrique Navigatorul, fratele regelui, şi visurilor sale îndrăzneţe, navigatorii portughezi, în frunte cu Bartolomeu Diaz, Vasco da Gama şi Fernando Magellan, au navigat atît spre Asia, ocolind Africa şi descoperind India, China şi Japonia, dar au traversat şi Atlanticul pentru a găsi o cale mai scurtă de ieşire în Pacific, prin strîmtoarea Magellan, practic un nou spre Indii. Însă curajul portughezilor nu ar fi fost posibil fără incursiunea pe uscat, pe vechiul Drum al mătăsii, realizat cu două veacuri înainte de italianul Marco Polo. Graţie veneţianului, Asia i-a fascinat pe europeni, iar aceştia au căutat o cale de a veni în contact cu mirajul şi bogăţiile exotice din Orientul îndepărtat.

Însă dacă marile regate şi imperii asiatice au rezistat de bine de rău expansiunii occidentale de pînă la Imperiul colonial britanic, în schimb statul aztec şi cel incaş, ale căror populaţii nu atinseseră sistematic treapta tehnologiei fierului, în ciuda unor construcţii, a unei agriculturi şi a unei astrologii remarcabile, au cedat rapid în faţa temerităţii şi vicleniei conchistadorilor conduşi de Hernan Cortes şi Francisco Pizzaro. Net covîrşiţi numeric, spaniolii au profitat de un triplu context favorabil: credinţa indigenilor într-o apocalipsă divină, tehnologia armelor de foc a călăreţilor cu piele albă şi mai ales doi agenţi biologici letali: salmonella şi vărsatul de vânt. Milioane de băştinaşi, atît în Mexic, cît şi în Peru, s-au stins, căci populaţiile locale nu aveau anticorpi contra unor asemenea molime. Cronicari din epocă susţineau că depopularea celor două mari state precolumbiene a atins cote greu imaginabile, la o 130 de ani după Columb dispărînd cca. 90% dintre indigeni.

Episodul 7

Primul globalism spiritual mondial: Socrate, Confucius, Buddha

Globalizarea, oricît ar suna de bizar, nu este un proiect modern, cu-atît mai mult o invenţie a postmodernităţii. La drept vorbind, episoade ale globalismului istoric, chiar şi fără substratul unei proiecţii deliberate, au existat, oferind un temei spiritual şi un tîlc orientativ lumii antice şi medievale. Ceea ce arată o dată în plus, dacă mai era nevoie, că originalitatea şi creativitatea umană nu cunosc frontiere fizice şi geografice, difuzarea valorilor fiind mai curînd o necesitate spirituală decît rezultatul unei comenzi politice.

De aceea, am ales astăzi, prieteni ai radioului cultural, să aducem în dezbatere o primă secvenţă a unui proiect globalist care a marcat Antichitatea, consecinţele sale fiind extrem de vizibile şi în zilele noastre. Este vorba despre sincronismul a trei epoci care s-au consumat istoric într-o perioadă relativ scurtă, de circa 250 de ani, epoci dominate de statura a trei gigantici gînditori: Socrate (470-399 î.Hr.), Confucius (552-479 î.Hr.) şi Buddha Shakyamuni (560-480 î.Hr.). Despărţiţi geografic, decalaţi temporal, fără să ştie nimic unul de celălalt, şi Socrate, şi Confucius, şi Buddha au ilustrat un model spiritual cu incidenţe profunde asupra mentalităţii, comportamentului şi manierei de acţiune a unor mase umane impresionante. Şi, în ciuda diferenţelor de gîndire, expresie şi sensibilitate religioasă, cele trei personalităţi au vădit afinităţi structurale, travaliul lor concretizîndu-se cu precădere într-o paradigmă etică solidară şi perpetuabilă. Comunitatea de viziune vine din unitatea naturii umane, dincolo de specificul cultural, diferenţele individuale şi habitusul etnic.

Socrate determină concentrarea reflecţiei asupra insului uman, dincolo de explicaţiile de ordin fizic ale primilor filosofi elini. Reflecţia ca reflecţie, conştiinţa gîndirii care se ia pe sine ca obiect, găsirea adevărului în sine însuşi şi coincidenţa dintre bine şi adevăr, iată în ce constă originalitatea elaborărilor socratice. De unde şi miza morală a cunoaşterii, la nivel individual şi comunitar.

La rîndul său, Confucius propune o schemă explicativă şi un îndreptar de acţiune etică. Cerul, împăratul, mandarinii şi bărbaţii-capi de familie, iată arhitectura unui cosmos imuabil, care se reflectă şi în ordinea prestabilită şi ritualică a instituţiilor statale, familiale, morale. Filosofia practică a confucianismului a devenit fundamentul milenar şi ideologic al statului chinez, din vremea maestrului şi pînă astăzi, comunismul fiind la rigoare expresia unui confucianism foarte puţin alterat.

Prinţul hindus Gautama Siddhartha, descoperind slăbiciunea fizică, boala şi moartea, în speţă impermanenţa, nonsinele şi durerea, află că prin meditaţie poate depăşi condiţionarea existenţei şi expierea samsarică, printr-o pregătire radicală pentru marea eliberare ‒ accederea în nirvana. Iluminarea ultimă (Buddha vine de la bodhi, iluminatul) nu e altceva decît atingerea moralei supreme, prin descătuşarea potenţialului spiritual pe care orice om îl deţine.

Ca urmare, acest prim episod globalist de ordin spiritual are ca fundament căutarea de ordin etic şi cognitiv, ca singure trăsături perene ale condiţiei umane.

Episodul 8

Monoteismul – succesul unui proiect religios global (iudaism, creştinism, islamism)

Fără globalizare nu am fi vorbit astăzi despre pandemia generată de noul coronavirus. Fără frontierele deschise şi volatilitatea măsurilor de viză internaţională, covid-19 ar fi rămas o ciudăţenie locală, despre care am fi aflat din surse la a doua mînă. De aceea, este deosebit de important să încercăm să înţelegem de ce o asemenea perspectivă globalistă, care domină gîndirea politică şi geostratetică de bune decenii, a condus atît la progrese şi realizări economico-culturale remarcabile, cît şi la dezastre involuntare. O privire asupra momentelor istorice în care proiectele globale au reuşit să se impună devine necesară. Este şi motivul pentru care realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu vă invită, prieteni ai radioului cultural public, la un nou voiaj prin istorie şi geografie.

În acest al optulea episod al periplului lor anamnezic, cei doi îşi propun să zăbovească în Orientul Mijlociu, mai precis în Palestina de ieri, în Israelul de azi şi în toată zona populată cu state islamice, pentru a desluşi condiţiile de posibilitate, originea, evoluţia şi succesul celor trei mari monoteisme care au trecut testul istoriei: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Cum s-a trecut de la un panteon de figuri divine la o singură divinitate, care au fost personajele ce au instituit monoteismul ca idee religioasă, care au fost consecinţele politice şi militare ale naşterii celor trei monoteisme şi de ce chiar şi astăzi condiţia Ierusalimului este una care poate determina pacea sau războiul la nivel planetar?

Iudaismul se naşte datorită geniului lui Moise, cel care salvează neamul lui Israel din captivitatea egipteană, trecînd Marea Roşie şi dăruind discipolilor săi Tablele Legii, respectiv cele zece porunci ale contractului dintre Dumnezeu şi israeliţi, practic decalogul moralei omenirii civilizate, după care ne ghidăm şi astăzi comportamentul şi opţiunile comunitare. Iudaismul nu are o evoluţie misionară, deşi încercările nu lipsesc cu totul. Unicitatea Poporului Ales şi caracterul închis al religiei mozaice nu se pretează unui universalism cuceritor. Un defect? Deloc, în măsura în care două dintre cele mai mari imperii din istorie, cel roman şi cel britanic, nu pot cîştiga lupta politică, deşi pe teren cîştigă militar, cu răzvrătiţii iudaici.

Al doilea monoteism născut în Orientul Mijlociu, tot la Ierusalim, este cel creştin. Iniţial sectă mozaică, creştinismul datorează lui Iisus Hristos deschiderea universalistă bizuită pe dragostea faţă de aproape. Mai mult, datorită conciliului de la Ierusalim, dimensiunea misionară a creştinismului devine fapt imperativ, căci apostolii propagă în toate zările Imperiului Roman adevărului noului Mesia. Mai mult, creştinismul, deşi integrează Vechiul Testament iudaic în corpusul biblic, vine cu originalitatea Noului Testament, una care promovează imaginea unui Dumnezeu blînd, bun şi iertător. În plus, taina şi minunea Învierii, forţa modelului Victimei sfinte ce s-a sacrificat pentru omenire, sînt argumente care reflectă forţa de difuziune a noului monoteism.

În sfîrşit, ultimul monoteism, cel islamic, creşte şi el pe trunchiul iudeo-creştin. Analfabetul Mohammed, cel care trăieşte revelaţia în nopţile petrecute în deşert, comunică triburilor anarhice şi adversare de arabi mesajul unui Dumnezeu spiritual, unul care le va solidariza şi determina să materializeze un proiect politico-militar excepţional. Într-un timp record, de nici un veac, moştenirea Profetului va cuprinde toată zona arabă şi nord-africană, Asia centrală, Spania şi Sicilia, ameninţînd Europa, inimă a creştinismului. Forţa misionară a islamismului este dovedită şi astăzi, căci există peste 1,6 miliarde de mahomedani, reprezentînd aproximativ 22,5% din total, Islamul fiind religia cu cea mai semnificativă creştere a numărului de aderenţi din ultima jumătate de veac.

Episodul 9

Epoca napoleoniană – fundamentul globalismului Uniunii Europene

Uniunea Europeană, aşa cum o ştiam astăzi, nu s-a născut din nimic. Dincolo de nevoia de tip economic, financiar şi comercial, a existat şi un temei politic, unul cu rădăcini explicite în istoria continentului european. Imperiul Roman, Imperiul carolingian fondat de Charlemagne, iată coordonate exemplare pentru acest tip de globalism paneuropean. Fără asemenea precedente globaliste, Uniunea din prezent nu ar fi avut reperele necesare.

Unul dintre momentele decisive ale proiectului unional european l-a reprezentat, în epoca modernă, episodul napoleonian. Şi e de mare mirare cum o perioadă foarte scurtă, cea cuprinsă între asediul Toulonului )1793) şi înfrîngerea de la Waterloo (1815), a oferit modelul actualului proiect politic. Mai puţin de un sfert de veac, dar influenţa momentului Bonaparte asupra evoluţiilor politice şi geostrategice europene continuă să se manifeste inclusiv astăzi.

Cum a fost posibil ca un mic-burghez din Ajaccio, Corsica, să devină omul care a făcut gloria Franţei şi a transformat Hexagonul într-o putere mondială? Ca orice personalitate de anvergură istorică, Napoleon a avut geniu. Matematician de forţă şi cititor asiduu al marilor texte de strategie militară (recitea cu tocul în mînă De bello gallico al lui Iuliu Cezar), Napoleon s-a împărtăşit de la sursă în ceea ce priveşte tactica militară, bizuindu-se imens pe forţa de şoc a artileriei, armă în care el strălucea. Curajos, dar nu imprudent, strateg profund, dar nu aventurist, psiholog şi manipulator, cel care avea să devină un fel de self made emperor nu a pierdut niciodată din vedere calitatea umană a colaboratorilor săi. Fapt istoric documentabil, cînd Împăratul şi-a văzut rărită crema generalilor, mizînd pe mediocrul Grouchy, el a pierdut bătălia decisivă la Waterloo în faţa lui Wellington şi Blücher.

Adept al doctrinei cezarismului, Napoleon a stors la maximum seva naţiunii franceze, deja subţiată ca urmare a nesfîrşitelor războaie civile născute de Revoluţia din 1789. Doar aşa a izbutit să cucerească Europa şi Nordul Africii, instituind blocada navală contra Angliei. Numai tradiţia şi valoarea flotei britanice aveau să-l oprească pe micuţul corsican de la invadarea Albionului. Însă sfîrşitul epocii lui Bonaparte nu avea să survină la Waterloo, ci în nesfîrşirea îngheţată a Rusiei. Marea Armată, de circa un milion de soldaţi, avea să fie distrusă nu de către Kutuzov, ci de iarna rusească. Doar 30 000 de militari aveau să supravieţuiască campaniei contra ţarului Alexandru. Cele 100 de zile nu vor fi decît preludiul unui final previzibil. Franţa nu mai avea resurse masculine, aspect reflectat de prestaţia jalnică a armatei franceze în cele două războaie mondiale.

Dar moştenirea napoleoniană nu a coincis doar cu secătuirea naţiunii franceze, care în epoca Împăratului a cunoscut cea mai înaltă glorie, dar şi cea mai aspră prăbuşire. Napoleon a reformat majoritatea domeniilor statului. Fie doar şi pentru Codul Civil ar trebui să-i fim astăzi recunoscători corsicanului. Cultura, arta, presa, jurisprudenţa, economia, serviciile secrete, toate au fost revoluţionate în vremea Împăratului. Fără experimentul Napoleon, inclusiv Uniunea Europeană s-ar fi văzut văduvită de cel mai elocvent model de globalizare.

Episodul 10

Vîrsta arhitecturii gotice – un paneuropenism glorios

Unirea naţiunilor europene nu este un proiect modern, ci unul mult mai vechi. Dacă după unificarea sub sceptrul Romei a părut că Europa decade, oraşele fiind părăsite sub loviturile triburilor germanice, renaşterea carolingiană a fost primul pas către o refacere a structurilor politice reconfigurate, iar alianţa dintre regalitate şi catolicism a gestionat fructuos noile realităţi. Reflectarea artistică a noului tip de progres instituţional a fost arhitectura epocii romanice, cu prelungirea sa răsăriteană, stilul bizantin. Însă ceea ce a urmat ca prelungire a stilului romanic a depăşit orice imaginaţie posibilă. Goticul, cu toate nuanţele şi fazele sale, reconstituie fidel o anumită patimă religioasă, o generoasă credinţă în puterea omului de a fi supus raţional Domnului şi mai ales o clară vocaţie mistică de a transcende timpul şi de a reconfigura spaţiul.

Ca orice curent artistic major, perioada gotică s-a întemeiat pe o viziune teologică şi filosofică. Ideologul ei primar pare să fi fost abatele Suger de la Saint-Denis, cel care a desenat cu propria-i mînă faţada bazilicii a cărei navă avea să fie ridicată sute de ani mai tîrziu. Dar adevăratul şi impresionantul teoretician al noului stil va fi Sfîntul Thoma din Aquino, un călugăr dominican îndrăgostit de Aristotel şi care dorea să alieze conceptual creştinismul cu doctrina Stagiritului. Pentru Thoma, Dumnezeu nu e altceva decît primum movens aristotelic, iar creaţia a tot ce este e un proces continuu, fără sincope, pentru că reflectă voinţa şi desăvîrşirea divină. Ascensiunea spre cer a catedralei gotice, apariţia ogivei, a arcului butant şi a rozetei, ca elemente definitorii, sînt glorificate printr-o iluminare vrăjită, vitraliul ce filtrează lumina solară şi o transformă în materie sensibilă şi îndumnezeită. Ascensionalitea şi iradierea diafană par a fi coordonatele acelor imense şi suple clădiri ce-l glorificau pe Dumnezeu.

Risipite peste tot în Europa, din Portugalia pînă în Ţările Române, catedralele şi bazilicile gotice reflectă nu numai o ideologie a puterii şi a credinţei, ci şi o anumită treaptă de bunăstare generală. Oraşele au contribuit şi ele la înălţarea catedralelor, la fel ca monarhii şi abaţiile. În plus, există chiar şi un gotic laic, dacă e să ne amintim de Veneţia cu al său Palat al Dogilor şi cu Casa de Aur.

Notre-Dame de Paris, Catedrala din Chartres, cea din Amiens şi Strasbourg ‒ în Franţa. Domul din Koeln, Catedralele din Naumburg şi Bamberg ‒ în Germania. În Anglia, catedralele din Canterbury, Salisbury şi Lincoln. În Spania, catedralele din Toledo şi Burgos. În Italia, fireşte, Domul din Milano. La noi, Sfînta Maria din Sibiu, Sfîntul Mihail din Cluj şi Biserica Neagră din Braşov. Iată tot atîtea repere ale unei vîrste arhitecturale care a marcat conştiinţa unei apartenenţe comune la aceleaşi valori, principii şi tradiţii europene, cele creştine.

Episodul 11

Renaşterea, clipa de glorie a culturii paneuropene

Psihologul Abraham Maslow a avansat o teorie foarte elaborată cu privire la o posibilă ierarhizare a nevoilor omeneşti. Corpul geometric al piramidei întruchipa pentru savant cea mai potrivită imagine a acestei rînduieli a necesităţilor umane. Dacă în vîrf erau plasate nevoile referitoare la creaţiile spirituale, în schimb baza piramidei era structurată plecînd de la cele mai elementare nevoi, acelea care implicau supravieţuirea fizică. Nevoile primare şi instinctuale, dacă erau asigurate, pe temeiul lor se putea crea şi visa, proiecta şi transcende condiţionarea biologică, atavismul supravieţuirii ca atare. Libertatea spirituală era, prin urmare, nu una absolută, evanescentă şi transcendentă, ci ea devenea posibilă dacă zestrea instinctuală era asigurată. Pe scurt, omul face artă sau filosofie sau ştiinţă în măsura în care nu e ameninţat de nimic, avînd asigurat un minimum al nevoilor de trai.

Această teorie maslowiană se aplică fără rest fenomenului cultural reprezentat de Epoca Renaşterii europene. De ce? Pentru că creaţiile de geniu în arhitectură, pictură, sculptură, literatură, ştiinţă şi filosofie îşi fac apariţia în mediile urbane supradezvoltate ale Italiei. Fără o putere regală şi centralizată, naţiunea italiană prezenta o varietate volatilă de oraşe independente politic şi administrativ, unele extrem de potente economic şi comercial. Florenţa, Bari, Milano, Torino, Veneţia, Pisa, Perugia au ştiut să prospere, ridicînd spectaculos nivelul de trai al locuitorilor. Pe cale de consecinţă, fiind asigurate nevoile elementare ale populaţiei, a fost creată o marjă de libertate ce a stimulat creaţia de tip spiritual. Concentrarea incredibilă de creativitate specifică acelor oraşe italiene demonstrează rolul esenţial jucat de instituţia mecenatului.

Paradoxul determină că deşi răgazul de pace între concurentele oraşe-republici italiene a fost mereu unul foarte scurt, în ciuda acestei dificultăţi reale prosperitatea nu a fost ameninţată, iar sponsorizările generoase pentru artişti şi literaţi au rămas funcţionale pînă la capăt. De pildă, familia De Medici a stipendiat şi protejat la Florenţa genii precum Da Vinci, Michelangelo şi Rafael. Fireşte, comanditarii căutau adesea să impună liniamente, tematici şi coordonate stilistice artiştilor, dar aceştia puteau negocia sau chiar înşela marja de libertate impusă pentru a-şi concretiza viziunea. Aşa s-au născut capodoperele lor, frecvent inspirate de tradiţia greco-latină, peste care au aşezat, printr-o interpretare liberă, mituri, personaje şi episoade biblice.

Gînditorii Renaşterii au aşezat în centrul reflecţiei lor omul, preluînd şi şlefuind antropocentrismul socratic, inclusiv în planul conceperii relaţiilor contractuale dintre stat şi cetăţean. De la Machiavelli la Erasmus, trecînd prin Academia florentină a lui Della Mirandola şi Poliziano, şi pînă la primii empirişti britanici, o pleiadă de filosofi au reflectat asupra temeiurilor morale ale fiinţei create de Dumnezeu şi asupra inteligenţei autonome a acesteia.

Răspîndită în grade diferite peste tot în Europa, din Italia lui Da Vinci şi Machiavelli şi pînă în Anglia lui Shakeaspeare ori Spania lui Cervantes, fără să uităm de Ţările Române (Nicolaus Olahus şi Şcoala de broderie de la Putna), Renaşterea a însemnat cel mai fecund moment al culturii europene din toate timpurile. Un aspect pe care nu avem motive să-l uităm întru profitul unor mode intelectuale extrem de relative şi care domină postmodernismul nostru cvasidelirant.

Episodul 12

Revoluţia industrială sau forjarea imperiului britanic mondial

Imperiul Britanic a fost prima entitate statală din istorie care a experimentat germenii Revoluţiei industriale. Rezultatele şi succesele acestui proces aveau să stea ca temei pentru proiecte globaliste generoase, chiar dacă substratul unora dintre acestea avea în vedere violenţa, sclavia şi raptul. Ca orice imperiu, şi în virtutea statutului său de cel mai mare şi puternic imperiu din istorie, Marea Britanie avea să-şi extindă dominaţia pe mai multe continente, reuşind să rămînă flexibilă şi să reziste chiar şi atunci cînd primea lovituri aparent letale ‒ să ne gîndim doar la Revoluţia americană, în urma căreia cele 13 foste colonii engleze aveau să-şi capete prin luptă condiţia de state libere. Miza a fost, fireşte, dobîndirea unor resurse naturale esenţiale pentru dezvoltarea industriilor şi maturizarea altor ramuri economice. Atragerea forţei de muncă ieftine şi obţinerea unor profituri rapide cu un minimum de capital. Nu în ultimul rînd, eliberarea unor fonduri importante destinate cercetării ştiinţifice, explorării teritoriilor geografice exotice şi studierii unor populaţii necunoscute.

Deşi se părea că francezii furaseră startul prin inventarea de către Denis Papin în 1698 a cazanului cu aburi sub presiune, totuşi regimul feudalist şi monarhia absolutistă din Hexagon, ca şi bizuirea economiei pe o agricultură slab dezvoltată, se vor dovedi factori de blocare a oricărei perspective moderniste. De aceea, englezii au profitat şi, mai pragmatici, ori poate mai familiarizaţi cu un anumit orizont libertar încă de la Magna Charta Libertatum, se vor dovedi mai creativi şi mai rapizi în a descoperi şi promova elementele Revoluţiei industriale. În 1712 britanicul Thomas Newcomen inventează motorul cu aburi dotat cu piston și cilindru, dar abia peste 72 de ani, în 1784, compatriotul său James Watt construieşte primul model al motorului cu aburi performant. Drumul era astfel deschis, iar industria textilă avea să fie pilonul noilor ramuri industriale.

Trecerea de la manufactura de sorginte medievală la fabrica similimodernă se face în ritm accelerat. Ţăranii şi fermierii devin muncitori, calea ferată modifică peisajul idilic al Veselei Anglii, iar oraşele încep marşul forţat spre o industrializare care va transforma Imperiul britanic în cel mai puternic stat al lumii. Manchester şi Liverpool devin oraşele emblematice pentru noua vîrstă civilizaţională. Doar că nu era nimic estetic în înfăţişarea acestor false El Dorado-uri. O poluare îngrozitoare, exploatarea cumplită a muncitorilor, a femeilor şi copiilor, înăbuşirea violentă a grevelor şi revoltelor configurează tabloul în care au apărut teoriile luptei de clasă şi comunismului (să nu uităm că tatăl lui Engels deţinea obiective industriale la Manchester). În coloniile Imperiului în care soarele nu apune niciodată exploatarea era încă şi mai sîngeroasă.

Ca replică la aceste efecte secundare dezumanizante ale Revoluţiei industriale se coagulează o mişcare artistică şi ideologică de rezistenţă. Este vorba despre Confreria prerafaelită, în cadrul căreia scriitorul şi esteticianul John Ruskin joacă un rol de prim rang. Acesta va promova un comportament radical, înfiinţînd un falanster pe un teren cumpărat din banii săi pentru a stopa construirea unei porţiuni de cale ferată pe o cîmpie engleză. Ruskin şi apropiaţii săi (William Turner, William Morris, Walter Pater, Robert Browning, Oscar Wilde şi Dante Gabriel Rossetti etc.) vor propăvădui reîntoarcere la natură, la simplitate, inocenţă şi puritate, discursul lor avînd nedisimulate accente de melancolie medievală, o vîrstă puternic idealizată. Tot acum se naşte şi sensibilitatea gotică, cu corolarul ei, romanul istoric romantic, gen în care strălucesc Walther Scott, Byron, surorile Brontë, Mary Shelley, Percy Shelley, Coleridge, Wordsworth, Keats, iar peste Atlantic, Edgar Allan Poe şi Emerson.

Episodul 13

 

Revoluţia franceză sau cutremurarea fundamentelor tradiţionale în cultura europeană

Fenomenul Revoluţiei franceze de la 1789 a însemnat nu doar naşterea unui nou proiect globalist, bizuit pe cu totul alte coordonate politice, economice, judiciare şi culturale, ci şi o fractură radicală în ceea ce priveşte tradiţia religioasă şi viziunea spirituală asupra lumii. Eveniment obiectiv şi procesual, această amplă mişcare socială a avut cauze adînci şi structurale. Nicăieri în Europa timpului nu erau atît de profunde discrepanţele politice, sociale şi economice între diferitele clase şi categorii ale naţiunii. Aristocraţia şi clerul, cu toate că reprezentau un procent infim din totalitatea populaţiei franceze, îşi tăiau partea leului din tot ceea ce se producea şi însemna avuţie. Garantul acestor injustiţii sociale era însuşi tipul de monarhie, cea absolutistă. Ludovic al XVI-lea, fără să fie un suveran hain şi sadic, avea limite serioase de interacţiune şi înţelegere socială, limite generate chiar de statutul ideii de regalitate în Franţa. Faptul că seceta bîntuia de cîţiva ani, secînd recoltele, a agravat cumplit lucrurile în fatidicul an 1789.

Revoluţia a început ca o revoltă condusă de intelectuali, unde altundeva decît la Paris, care a devenit şi a rămas oraşul insurecţiilor prin excelenţă, inclusiv astăzi (să ne amintim doar de epoca lui mai 1968).

Dar căderea Bastiliei are nu o valoare practică sau strategică, însă una simbolică. Garnizoana era rărită, tunurile nu puteau lovi mulţimea de jos, iar deţinuţii nu depăşeau cifra de 20. Prăbuşirea unui simbol a coincis însă cu naşterea unui mit: împilarea de veacuri se vedea răzbunată retroactiv. Apoi, bulgărele furiei populare avea să se rostogolească, măturînd totul în cale ‒ tradiţii, instituţii, persoane. Biserici, catedrale şi abaţii pustiite, castele incendiate, opere de artă distruse, oameni asasinaţi, memoria colectivă ştearsă. Decapitarea cuplului regal, cu totul gratuită de altminteri, a dat mulţimii acel obol de sînge şi simbolistică de care are nevoie orice revoluţie.

Interesant de remarcat că toţi cei trei lideri marcanţi ai Revoluţiei franceze, adică Robespierre, Marat şi Danton, aveau să piară absorbiţi de malaxorul mişcării chiar de ei create. Teroarea se va transforma, probabil, în cel mai negru episod al istoriei franceze, un interval cînd omuciderea devenise arma înfăpturii unei justiţii şi oarbe, şi strîmbe. Abia Napoleon, şi el un fruct al Revoluţiei, căci din mic-burghez corsican să devii împărat şi stăpîn al Europei e o performanţă imposibilă în condiţii non-revoluţionare, va pune capăt dezordinilor cumplite produse de haosul revoluţionar ‒ şi asta în 1799. Fireşte, nu toată populaţia Franţei era animată de spiritul efervescent şi adesea asasin al revoluţiei, în ţara profundă, mai cu seamă în Vendeeea, insurgenţa, bazată pe tradiţia catolică şi pe fidelitatea faţă de regalitate, fiind şi ea extrem de virulentă.

Dacă iniţial unele capete încoronate ale Europei au privit cu bucurie dezmăţul galic, căci o mare putere imploda, ulterior, pe măsură ce veştile legate de atrocităţi şi apoi de decapitarea suveranilor ajungeau în toate colţurile continentului, teama s-a lăţit pretutindeni. Revoluţia nu afecta doar Franţa, ci ameninţa să molipsească mulţimile flămînde de pe bătrînul continent. Monarhii s-au aliat pentru a opri noul flagel socio-politic, dar victoriile armatelor franceze de desculţi au salvat naţiunea şi revoluţia. Din tulburarea acelor vremuri avea să se nască Bonaparte.

După 1789 nimic nu a mai fost ca înainte. Laicitatea, despărţirea statului de Biserică, învăţămîntul materialist, industria, imperialismul, colonialismul, dar şi drepturile omului, libertăţile civice, codurile juridice, avîntul ştiinţelor, literaturii, muzicii şi artelor plastice, toate au fost influenţate şi chiar generate de Revoluţia franceză.

 

Episodul 14

Revoluţia rusă din octombrie ca proiect globalist eşuat

Despre Revoluţia bolşevică din 1917 s-au scris biblioteci întregi. Dincolo de documentele de arhivă şi de studiile istorice aplicate abundă o mitologie spectaculoasă. Şi oricît de sensibili am fi astăzi, dacă rememorăm devastarea produsă de experimentul lagărului socialist, devastare prilejuită în primul rînd de fundamentul ideologic şi de planurile liderilor sovietici, nu mai puţin adevărat e şi faptul că succesul acestei ample mişcări politice şi sociale a fost consemnat nu doar ca unul intempestiv şi foarte localizat temporal, ci ca apogeul unei succesiuni de mişcări acumulînd un imens fond energetic. Octombrie 2017 nu ar ar fi fost posibil fără Revoluţia burghezo-democratică din primăvara lui 2017, iar aceasta nu ar fi avut şanse de izbîndă fără momentul 1905, cînd armata ţaristă a pierdut războiul contra Japoniei imperiale, iar încrederea clasei de mijloc şi a muncitorimii în dinastia Romanov s-a prăbuşit.

Contrar analizei făcute de Karl Marx, revoluţia proletariatului nu a izbucnit şi nu a avut succes în ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere capitalist şi industrial-financiar. Nu în Anglia, nu în Germania avea să aibă sorţi de izbîndă mişcarea de revoltă a proletariatului, ţărănimii şi lumpenilor, ci într-una dintre cele mai puţin dezvoltate state din Europa: Imperiul ţarist. Paradoxul acesta are însă o explicaţie destul de evidentă ‒ Primul război mondial. Plus eficienţa de-a dreptul demonică a serviciilor secrete germane.

Izbucnită din sufocarea teritorială şi din nevoia de reîmpărţire a teritoriilor-surse de materii prime, prima conflagraţie mondială a fost gata să fie cîştigată de Germania wilhelmiană. Anul 2018 ne arată o armată germană cu moral solid, bine pregătită şi mai ales întărită de aportul armatelor din sud-estul european, eliberate de sarcini întrucît în condiţiile în care Revoluţia bolşevică izbucnise şi haosul cuprinsese trupele ţariste, Tratatul de pace de la Brest-Litovsk consfiinţise ieşirea acestei Mari puteri din război. (Pentru România, consecinţele au fost funeste: în primul rînd, frontul ţinut de ruşi s-a prăbuşit, iar guvernul român şi Casa regală s-au refugiat la Iaşi, părăsind capitala în faţa germanilor, austriecilor, turcilor şi bulgarilor; apoi, pericolul bolşevizării ţării a devenit o realitate, după modelul maghiar, austriac şi chiar german.) Dacă nu ar fi izbucnit pandemia de gripă spaniolă, posibilă datorită venirii armatei americane în Europa, şi care a făcut ravagii în rîndurile trupelor germane, nu se ştie care ar fi fost rezultatul final.

Pentru a reuşi destabilizarea statului rus, serviciile secrete germane au mizat pe sponsorizarea, pregătirea şi protejarea lui Lenin, aflat în exil în Elveţia. Adus în secret în Rusia cu un tren blindat, acesta şi-a făcut lucrarea propagandistică, mobilizînd masele şi reuşind să-i aducă la putere pe bolşevici, apoi să cîştige războiul civil. Consecinţa? Ieşirea Rusiei din război, decongestionarea frontului de sud-est, şanse mari ca Germania să se impună pe frontul din vest. Calculul german a fost corect pînă la un punct. A venit însă înfrîngerea militară şi apoi ameninţarea bolşevică din interior, chiar pe teritoriul german. Republica de la Weimar, prin social-democraţie, avea să salveze Germania, cel puţin pe moment.

Aşa s-a scris istoria Revoluţiei din octombrie. Proiect globalist avortat, clădit pe aspiraţii generoase dar lipsit de realism economic şi fundat pe un dispreţ suveran faţă de condiţia umană, experimentul care a cuprins cu forţa jumătate din lume îşi va da obştescul sfîrşit în 1989. Preţul plătit a fost imens, inclusiv al doilea Război mondial, declanşat, ce-i drept, de Germania nazistă, însă sub oblăduirea lui Stalin şi a Pactului Ribbentrop-Molotov.

 

Episodul 15

Civilizaţia celtică – între mit şi realitate

Neam indoeuropean, celţii au marcat istoria europeană fără să poată însă invoca supremaţia politică ori militară. Răspîndiţi din Iberia pînă în Anatolia, ei au lăsat urme de neşters în imaginarul religios colectiv, în tehnologia fierului, în arta prelucrării metalelor preţioase şi în tactica şarjei de cavalerie.

Existenţa galilor, conglomerat de triburi celte ocupînd actualul teritoriu al Franţei, a prilejuit lui Cezar scrierea unui tratat de istorie de o coerenţă fără cusur, De bello galico, model pînă şi astăzi despre cum se redactează un text de observaţie istorică. Iar acest lucru înseamnă că originalitatea civilizaţiei şi curajul militar celtic l-au impresionat pe marele lider roman. În ciuda unor evidenţe istorice, fie ele şi fragmentare, există şi în prezent cercetători foarte serioşi specializaţi în celtism care susţin irealitatea multor fenomene culturale atribuite diferitelor ramuri ale familiei celte. Unii istorici şi arheologi merg pînă acolo încît îl citează cu bizară voluptate pe marele scriitor britanic Tolkien, „părintele” Hobbitului şi al trilogiei Stăpînul inelelor, care spunea: „Lumea celtică este aidoma unui sac în care putem să îndesăm orice ne convine, pentru a extrage ce avem nevoie cînd împrejurarea o cere…”

O asemenea reticenţă, chiar dacă frecvent bizuită pe fapte certificabile şi pe analize ştiinţifice foarte serioase, e determinată de valul neobosit de mitologeme celtice născut în vremea romantismului (Walter Scott, Ossian Macpherson, Byron etc.) şi amplificat de însuşi Tolkien şi de reverberaţiile tîrzii coagulate în jurul fenomenelor de tip New Age, în genul Wicca, şi al unor personalităţi precum Aleister Crowley.

Cei doi realizatori, Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu, îşi propun să aducă în discuţie atît aspecte ce ţin de istoria strictă a popoarelor celtice, ale căror urme s-au descoperit inclusiv pe teritoriul Transilvaniei, cît şi acele perspective care au inspirat, graţie panteonului celtic şi tradiţiilor druidice, literatura de ficţiune, piesele de teatru şi ecranizările cinematografice care celebrează în prezent bogatul filon al imaginarului celtic.

 

Episodul 16

Cum s-a născut conceptul de Europa

Nu întotdeauna ceea ce pare evident este chiar o realitate la îndemînă, accesibilă fără efort şi lesne reprezentabilă. Doar prejudecata culturală şi reflexul necritic, uneori chiar confortul intelectual ne împiedică să întrevedem enorma dificultate a unor concepte, situaţii şi realităţi istorice. Cel mai adesea, ne-am obişnuit, datorită uzajului cotidian şi mărcii tradiţionaliste, să operăm cu idei ce par naturale, venind cumva în ordinea firescului în discurs şi imaginaţie. De pildă, mai bine de un mileniu oamenii au operat cu conceptul unui pămînt plat, corp ceresc în jurul căruia se învîrt toate celelalte planete, inclusiv soarele. A fost însă nevoie de curajul şi de inteligenţa sfredelitoare a unui Copernic şi a unui Galilei pentru ca o realitate considerată clasată şi evidentă să primească reprezentarea corectă, cea scandaloasă şi iniţial deloc aparentă.

Aşa stau lucrurile şi cu ideea de Europa. E de la sine înţeleasă existenţa bătrînului continent, a culturii europene, a identităţii europene. Cum să fie altfel? Şi aşa a fost dintotdeauna ‒ sîntem încredinţaţi de valabilitatea acestei afirmaţii. În realitate, lucrurile sînt extrem de complicate. Nu de la bun început locuitorii acestei peninsule a continentului asiatic (o putem lua şi astfel…) au gîndit în termeni solidari apartenenţa la un alt profil cultural şi de civilizaţie. Europa este o descoperire (sau o invenţie) de dată mult mai recentă. Referiri stinghere şi timide, sigur fragmentare sau doar metaforice vor fi făcut diferiţi autori antici şi medievali la un posibil profil european, dar a fost nevoie să aşteptăm pînă în anul 1458, cînd a apărut cartea scrisă de Suveranul pontif Pius al II-ea (cunoscut şi sub numele de Aeneas Silvius Piccolomini), intitulată simplu Europa. Pentru a marca şi mai clar diferenţele de esenţă şi structură, ca şi ireductibilitatea unei identităţi spirituale singulare, acest papă a publicat după trei ani, în 1461, o altă carte, intitulată Asia.

A trecut apoi mult timp pînă la apariţia unor studii solide pe această temă, considerată implicită în modernitate, dar care nu a beneficiat de abordări riguroase. Abia în 1928 Marc Bloch, unul dintre părinţii şcolii de gîndire istorică de la Annales, semna comunicarea intitulată Pentru o istorie comparată a societăţilor europene. Istoricul francez spunea fără echivoc: „Lumea europeană, în măsura în care este europeană, este o creaţie a Evului mediu…”. Celălalt corifeu al Analelor, Lucien Febvre, afirma şi el: „Europa a apărut atunci cînd Imperiul Roman s-a prăbuşit.”

Plecînd de la aceste realităţi şi interpretări, este evident că ideea de Europa nu este una care a răsărit de la sine spiritului omenesc. Ea, şi conceptul său, au apărut în urma unui îndelungat şi sincopat proces de lămurire lăuntrică a unei conştiinţe istorice nu suficient de matură la începuturile sale. Sigur, moştenirea geografică este o evidenţă. La fel şi moştenirea creştină (Biblia, cezarismul), la fel şi moştenirea greacă (filosofia, mitologia, teatrul, literatura, descoperirile geografice), la fel şi moştenirea romană (dreptul, urbanismul, administraţia şi politica). Însă a fost nevoie de o conştiinţă unificatoare, sintetizantă, ca toate aceste elemente, funcţionale, dar difuze, să fie ridicate la treapta de fundament pentru o civilizaţie şi o cultură care au modelat apoi lumea modernă ‒ şi pe cea de astăzi.

Despre aceste idei vor dezbate cei doi realizatori, Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu, în episodul 16 al Dialogurilor senine…, pornind de la studiul lui Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei.

Episodul 17

Inventarea Islamului, povestea unei expansiuni istorice

Progresul istoric consfiinţit prin naşterea monoteismului ţine de domeniul evidenţei. De la disensiuni şi incorenţă doctrinară la o viziune unitară care să impună, de la naraţiunea mitică la sistematizarea conceptuală, de la slaba ritualizare la constituirea instituţiilor care să sfideze timpul, prin toate acestea monoteismul a revoluţionat cultura mondială. Însă nu doar Mozaismul şi Creştinismul îşi pot revendica statutul de factor revoluţionar în domeniul religiei, politicii şi organizarii sociale, ci şi Islamul are îndreptăţirea să pretindă originalitatea şi forţa unei noi viziuni cu privire la umanitate. Ultim monoteism intrat pe scena istoriei, Islamul nu este deloc cel din urmă în planul conservării tradiţiilor şi mai ales în cel al unei răspîndiri mondiale fără precedent.

Apariţia şi expansiunea Islamului par să ţină de domeniul miraculosului. Într-adevăr, dacă e să ne gîndim la politeismul slab coagulat doctrinar şi instituţional, la dezorganizarea şi primitivismul tehnologic al triburilor arabe, la absenţa apetitului pentru edificare urbană şi la haosul politic al acestor comunităţi, atunci e aproape de neconceput felul în care un singur om, Profetul Mahomed, într-un interval de nici două decenii, iar apoi urmaşii săi direcţi, Abu Bakr şi Omar, în mai puţin de jumătate de veac, ajung să solidarizeze triburile arabe, să le confere o puternică identitate religioasă, să le poarte spre cucerire, distrugînd două mari imperii, cel Sassanid şi cel Bizantin, ocupînd nordul Africii, Orientul Apropiat, Asia Centrală şi debarcînd pentru o ocupaţie aproape totală în Spania, transformînd Marea Mediterană într-un lac lăuntric Islamului.

Fireşte, în istorie nu există miracole, ci perioade mai puţin cercetate şi înţelese. În realitate, arabii islamizaţi nu au venit nici cu o nouă tehnologie militară, nici cu o organizare strategică revoluţionară, nici măcar cu o viziune adminstrativă şi politică nouă. Cum de au înfăptuit atît de mult într-un interval atît de scurt? Prin forţa de nestăvilit pe care o insuflă tăria credinţei şi prin entuziasmul conferit de o identitate necutremurată. Poate, şi datorită toleranţei cu care au tratat populaţiile cucerite. Poate, prin înţelepciunea de a nu interveni în treburile pe care nu le înţelegeau, lăsînd gestionarea economiei şi finanţelor în mîinile localnicilor. Poate, prin faptul că nu au busculat credinţele neamurilor cucerite, tolerîndu-i pe creştini şi mazdeeni, pe sectari şi eretici, fără a impune o islamizare prin forţă. Din păcate, prin Ali, ginerele lui Mahomed, se produce o primă mare ruptură în soliditatea Islamului, iar politica înţelepciunii e înlocuită treptat de politica forţei. Însă prin aceasta Islamul nu pierde nimic din fascinaţia pe care o exercită ca fenomen istoric şi religios.

Episodul 18

Impunerea creştinismului sau despre cum a învins monoteismul credinţele sectare

În primul veac după Hristos mai nimic nu anunţa triumful acelei mărunte secte iudaice despre al cărei lider isvoarele istorice din epocă nu consemnează nimic relevant. De altfel, e arhicunoscută disputa extrem de dură între Biserica de la Ierusalim, cea condusă de Iacob şi de Petru, şi cea romană, călăuzită de Pavel, pe tema respectării întocmai a preceptelor din Tora, a circumciziei şi tradiţiei exclusiviste ebraice sau, după cum susţinea Saul din Tars, pe tema unei eliberări de sub apăsarea dogmei şi a promovării libertăţii de credinţă sub un unghi universalist.

Cel mai mare agent electoral al tuturor vremurilor, Sfîntul Pavel, după cum l-a denumit Emil Cioran, şi-a făcut foarte bine lucrarea de misionariat, călătorind peste tot în Imperiu şi ducînd la neamuri mesajul hristic. Nu i-a fost foarte uşor, căci în epocă era o mare concurenţă religioasă şi ideologică. De pildă, la Roma, Pavel s-a confruntat cu prozelitismul lui Simon Magul, un şarlatan persuasiv care satisfăcea nevoia de senzaţional a mulţimii. Sau a avut de dat lupte argumentative grele contra zoroastrismului, ştiut fiind faptul că leadershipul roman devenise extrem de permeabil în faţa numeroaselor secte orientale.

Penetrînd mai ales pătura socială formată din sclavi, sărăcimea urbană şi emigraţia orientală, convingînd mai cu seamă femeile romane din elită, creştinismul avea să se impună progresiv, în ciuda sau poate mai ales datorită persecuţiilor sistematice la care erau supuşi primii credincioşi ai noii secte desprinse din iudaism. Faptul că Nero a incendiat Roma acuzîndu-i pe creştini spune multe despre pericolul pe care-l reprezenta pentru establishmentul panteonului latin noul monoteism.

Creştinismul a avut apoi de luptat contra gnosticismului, un adversar ideologic foarte periculos, pentru că propovăduia cam aceleaşi teze, însă mai subtile şi mai radicale, riscînd să desfigureze prin nuanţele etice şi metafizice fundamentul doctrinar in statu nascendi al creştinismului. Faptul că Împăratul Constantin s-a botezat cu o zi înainte de a expia a consemnat transformarea noului monoteism în religie oficială a Imperiului, după ce revoluţionara sectă iudaică făcuse pasul de la condiţia de religie persecutată la cea de religie tolerată.

Episodul 19

Balcanii, între mit şi realitate istorică

Despre popoarele şi statele balcanice s-au spus vrute şi nevrute. Există o vastă bibliotecă de studii istorice, documente diplomatice, jurnale de călătorie, romane şi filme despre prezumata cruzime, barbarie şi decădere morală a acestei zone nefericite a continentului european. Viziunea occidentală asupra Balcanilor, spre deosebire de limbajul geografic şi diplomatic, nu a evoluat mai deloc de-a lungul veacurilor.

Dacă, de pildă, după 1877, s-a trecut de la folosirea conceptului de Turcie europeană la cel de Peninsulă Balcanică, în schimb conotaţia referinţelor la acest spaţiu a continuat să fie una de adâncă depreciere morală. Balcanii, indiferent că era vorba despre România, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria sau Albania, erau recepţionaţi ca un loc al dezolării politice, al primitivismului administrativ, al barbariei sociale şi al apetenţei pentru violenţă.

Din fericire, nu toţi istoricii apuseni au suferit de această cecitate deloc binevoitoare. De pildă, Mark Mazower, în solidul său studiu intitulat Balcanii. De la sfîrşitul Bizanţului pînă astăzi, argumentează eficient, pe baza documentelor, faptelor şi realităţilor istorice verificate, că fenomenul cruzimii nu a fost mai prezent în Balcani decât în alte spaţii de civilizaţie, mult mai „civilizate”. În Balcani nu a fost vreo Noapte a Sfântului Bartolomeu, nu a existat Inchiziţie, nu a fost practicată sclavia, nu au avut loc războaie de secesiune şi nici cruciade împotriva unor coreligionari sectanţi. Faptul că vreme de o jumătate de mileniu neamurile balcanice, de la Adriatica şi până la Marea Neagră, au fost sub stăpânire otomană, una tolerantă religios şi deloc distrugătoare economic, a conservat statu quo-ul între popoarele din zonă, care s-au tolerat realmente, cu mărunte incidente interetnice.

Abia epoca romantică – în care naţionalismul eroic, conştiinţa identitară şi independentismul statal, ca şi conştiinţa de clasă ori ideologiile militante, au fost factori de tensionare a raporturilor între neamurile locale – augmentează relaţiile beligerante din regiune. Concluzia lui Mazower sună fără echivoc: concomitent cu exportul de ideologie şi modele politice şi cu aportul tehnologic, elemente venite din Apus, a crescut şi apetenţa pentru o reglare violentă a conturilor între populaţiile şi comunităţile balcanice. Propaganda apuseană, motivată politic sau doar comercial (presa de scandal), a făcut restul, conturând o imagine spectaculoasă, dar în bună măsură falsă şi, evident, manipulatorie.

Episodul 20

Tranziţii istorice reuşite: de la autarhia medievală la capitalismul tehnologic

Evul mediu nu a fost, aşa cum multă vreme au considerat unii istorici, o perioadă întunecată, marcată de cruzime, barbarie şi regres instituţional. Potrivit reprezentanţilor Şcolii de la Annales, Evul de mijloc a însemnat o epocă de mari frămîntări, de evoluţii politice, de reaşezări instituţionale, de invenţii tehnice şi de o extrem de ridicată creativitate artistică. În ciuda cruciadelor, a nesfîrşitelor războaie civile, a masacrelor, a autodafeurilor inchizitoriale, a epidemiilor de ciumă, Evul mediu a însemnat practic naşterea Europei ca spaţiu de civilizaţie cu o identitate în mare măsură riguros trasată.

A fost nevoie de aşezarea energiilor monarhice germanice în matca dreptului roman pentru ca ideea de regalitate occidentală să se nască, un proces asemănător existînd, la altă scară, şi în Răsăritul european, unde latinitatea juridică în haină grecească a primit aportul civilizaţiei slave. Tendinţa de fărîmiţare politică şi economică, specifică domeniilor senioriale, a pierdut partida în concurenţa cu trendul către centralizarea puterii politice, deşi procesul nu a fost nici simplu, nici liniar, nici încununat imediat de succes. Dezvoltarea, mai ales în Franţa şi în Apus, a comunelor şi apoi a structurilor urbane, a dat avînt unei alianţe reciproc avantajoase între orăşenime şi puterea monarhică, în dauna mişcărilor centrifuge promovate de posesorii de fiefuri feudale. Aşa s-au născut regatele puternice ale Franţei şi Angliei, apoi ale Spaniei şi Portugaliei (cu bemolul reprezentat de Reconquista).

Despre instituţii, reforme, alianţe, case dinastice şi invenţii tehnice ne propunem să discutăm în acest al 20-lea episod al Dialogurilor senine în vremuri întunecate.

Episodul 21

Paradoxul nipon. De la închiderea medievală la globalismul tehnologic

Japonia este o ţară paradoxală, în care tradiţia milenară coexistă aparent netensionat cu cea mai înaltă tehnologie, iar modernitatea extremă se împleteşte armonios cu un cod ritualic încă impregnat de o autentică savoare medievală. De ce sunt japonezii atât de diferiţi? De ce naţiunea de la Soare-Răsare apare atît de insolită în peisajul modernităţii? Cum de a fost posibilă o asemenea excepţională dezvoltare economică într-o ţară foarte săracă în resurse naturale? De ce sunt japonezii atât de sănătoşi, fiind practic poporul cu cel mai mare număr de centenari din lume? Cum se explică tradiţia culturală atât de rafinată, pe fondul unor reacţii istorice de o cruzime înfiorătoare? 

Iată numeroase întrebări la care încercăm să răspundem în dialogul nostru pe care-l năzuim senin în vremuri întunecate… Japonia fascinează perpetuu. Orice discuţie pe seama civilizaţiei şi a mentalităţii nipone nu poate fi decât una exterioară. Limba, scrierea, modalitatea de gândire, arta, credinţele religioase, perioadele istorice, gastronomia, învăţământul, stilul de viaţă, toate acestea nu seamănă cu nimic din ceea ce defineşte orizontul occidental de aşteptare. De aici şi mereu surprinzătoarea capacitate niponă de a deştepta cea mai adâncă perplexitate în faţa dorinţei de cunoaştere ce-l poate anima pe un apusean, fie el european, american sau australian. 

Cultură tributară modelului maxim al zonei geografice, cel chinez, Japonia a ştiut, ieri, ca şi azi, să extragă din paradigma adoptată ceea ce putea să adapteze la propriul specific, pentru ca apoi să dezvolte, să amelioreze, să ducă la perfecţiune. În ciuda unei închideri şi reticenţe tradiţionale faţă de exterior, cumva contra conceptului de gaijin (străin), foarte operaţional în sânul societăţii nipone, inclusiv în prezent, japonezii au ştiut să-l observe pe alter, să desluşească mecanismele de funcţionare ale marilor puteri occidentale şi să extragă din asemenea modele acele aspecte ce puteau fi adaptate specificului local. În plus, surprinzătorii niponi, locuitori ai unei ţări aproape distruse după cel de-al Doliea război mondial, au găsit resursele morale de a renaşte, ajungând la un moment dat cea de-a doua mare putere economică a lumii, totul fiind posibil doar prin învăţare, muncă şi strategie corectă. 

În Japonia, concepţia potrivit căreia îţi poţi fura singur pălăria nu este una operaţională…

Episodul 22

Mari navigatori: vikingii, portughezii, spaniolii (prima parte)

Dorul de ducă ţine, fără doar şi poate, de însăşi condiţia omului. Curiozitatea, fascinaţia în faţa necunoscutului, dorinţa de a cunoaşte şi ceea ce este dincolo de ştiut şi vizibil, toate acestea definesc felul de a fi al omenirii.

Evident, setea de putere asupra celorlalţi, năzuinţa de înavuţire, gândul de a-i converti pe „sălbatici”, pofta de glorie şi de mărire socială, nimic din toate acestea nu a fost lăsat de izbelişte. Şi, natural, au fost decisive şi curajul, inteligenţa, temeritatea, năzuinţa de a ieşi din contingent. Aşa s-au născut exloratorii, marii călători, cei care au înfruntat teribilul imperativ hic sunt leones, descoperind o lume tot a oamenilor, doar că foarte diferită.

Plecând de la datele istorice, atât cât sunt cunoscute şi confirmate astăzi, ne propunem, prieteni, să mergem în cadrul dialogurilor noastre pe urmele acelor bravi navigatori care, din Antichitate şi până târziu în modernitate, au acoperit cu un conţinut cât mai precis hiaturile hărţilor lumii. De la elini, care au întemeiat colonii, acele oraşe-state care la rândul lor au pus bazele altor cetăţi greceşti pe malurile Mediteranei şi ale Mării Negre, până la vajnicii vikingi care, mari ingineri şi călători maritimi, aveau să descopere Islanda, Groenlanda şi Vinland, în Terra Nova canadiană (prin Leif Eriksson, fiul lui Erik cel Roşu) şi, nu în ultimul rând, până la conchistadorii lusitani armaţi şi încurajaţi de Dom Henric Navigatorul, fiul Filipei de Lancaster, cei care, de la Bartolomeu Diaz, Vasco da Gama la Fernao de Magalhaes, au descoperit pământuri noi, ocolind Africa, ajungând în China şi Japonia, dar şi în America de Sud (Brazilia), traversând prin celebra strâmtoare  a Atlanticul către Pacific (a lui Magellan).

Eroi, savanţi, visători, teologi, dascăli, asasini şi negustori, toţi aceştia au lărgit lumea omului, vărsând sânge şi aducând acasă sclavi, aur şi mirodenii, dar mai cu seamă o altă perspectivă asupra pământului şi omenirii. Începând cu ei, lumea nu a mai fost niciodată la fel.

Episodul 23

Mari navigatori: englezii şi olandezii (partea a doua)

Deşi naţiunile latine, catolice şi sudice au părut a fi furat startul în ceea ce priveşte explorarea noilor pământuri aflate departe de bătrânul continent – construindu-şi un adevărat imperiu maritim legitimat prin documente de însuşi Suveranul Pontif – englezii şi olandezi au recuperat rapid, temeinic şi spectaculos dezavantajul intrării mai tardive în această competiţie imperialisto-colonială.

Naţiuni maritime, englezii şi olandezii au construit nave şi flote competitive, flerul lor de oameni ai mării funcţionând mereu foarte bine. Iniţial, britanicii nu s-au ferit să jefuiască sistematic galioanele spaniole care veneau încărcate cu aurul incas şi aztec, stârnind furia Coroanei escuriale. Sir Francis Drake, sir Walther Raleigh, căpitanul Morgan şi mulţi alţii au piratat cât au putut, beneficiind şi de protecţia oficială a Glorianei, care uneori nu ezita să finanţeze, pe spezele coroanei, goeletele suple şi letale pentru spanioli şi portughezi. Olandezii, deşi marinari de război redutabili, au fost aplecaţi nu atât către actele piratereşti, ci mai curând către negoţ şi întemeierea de noi colonii (să nu uităm, spre pildă, că oraşul New York s-a numit iniţial Noul Amsterdam, iar Australia şi pământurile sudice au fost descoperite de Abel Tasman).

De ce Spania şi Portugalia nu au ştiut să profite de colosalele bogăţii jefuite de la amerindieni? De ce englezii şi olandezii s-au dovedit mai pragmatici, intrând în modernitate pe temeiul unui profit inteligent investit ca urmare a exploatării noilor colonii americane, asiatice şi africane? Răspunsul este simplu: şi englezii, şi olandezii, naţiuni protestante, au ştiu să determine coincidenţa între noile descoperiri geografice, exploatarea imenselor resurse naturale şi inventarea industriei. Toate aceste aspecte au lipsit masiv din raportarea naţiunilor latine şi catolice la modernitatea industrială şi capitalistă. Iar aceste realităţi determină consecinţe geopolitice inclusiv astăzi.

Episodul 24

Cum a luat naştere Europa naţiunilor?

Unitatea nu se naşte din neant, factorul comun nu este posibil în absenţa unor distincţii lăuntrice şi, în general, solidaritatea părţilor nu se face fără elementele care compun armonios (sau nu) suma proiectului globalist. De la aceste premise am plecat atunci când am reflectat împreună asupra contextului istoric european în care s-a născut ideea de naţiune. Şi am convenit că părintele modern al acestui proiect a fost cardinalul francez Richelieu, om politic şi om de stat care, în ciuda unei prese proaste făcute ulterior cu mijloacele marii literaturi de Alexandre Dumas, s-a dovedit un vizionar şi un politician animat nu doar de un patriotism real, ci şi călăuzit de un extraordinar instinct politic.

Naţiunea nu este un concept evident, nici o realitate care se impune sau se dezvăluie de la sine. Dacă este adevărat că masele fac istoria, după cum ne învaţă Marx, atunci la fel de just este să constatăm că fără conştiinţa apartenenţei la un spaţiu, la o limbă, la o istorie, la un set de valori, tradiţii şi principii comune, la o sumă de interese pe termen lung, nici o naţiune nu se coagulează în istorie. Desigur, am adus în discuţie şi contribuţia Şcolii Ardelene la conturarea conştiinţei naţionale în teritoriile în care populaţia vorbea limba română şi se împărtăşea din acelaşi tezaur de obiceiuri şi credinţe strămoşeşti.

Naţiunea nu este posibilă fără un învăţământ care să trezească această conştiinţă a comunităţii şi identităţii. Mai este oare învăţământul de astăzi apt să slujească idealul naţional? Care a fost impactul mişcării Flower-Power, al revoltelor studenţeşti din fierbintele mai 1968, asupra structurii şcolii tradiţionale în Europa? Se mai poate vorbi astăzi despre caracterul pozitiv al rebeliunii contra măsurii, ordinii şi autorităţii epistemice? Întrebări şi deschise, dar şi retorice…

Episodul 25

Cum a luat naştere Europa naţiunilor? (partea a doua)

Proiectele globaliste au, fără îndoială, partea lor de adevăr şi reprezintă de multe ori un indiscutabil factor al progresului. În acest sens, marele scriitor, filosof şi jurnalist francez Bernard-Henri Lévy spunea, cumva luîndu-se pe sine în deriziune: prin anii 1970 eram maoist şi credeam cu tărie că imperialismul economic şi politic face rău, distrugînd statele din Africa. Dar acum, la maturitate, sînt de părere că delocalizarea producţiei occidentale şi colonizarea corporatistă au efecte bune, căci împiedică războaiele tribale şi conflictele civile, stimulînd o anumită prosperitate economică în zonele gri ale Africii. Decît război, mai bine pace. Decît foamete, mai bine comerţ…

Gînditorul francez are ‒ şi nu are dreptate. Fireşte că, decît carnagiile teroriste, mai bine o piaţă consumeristă. Însă ce se întîmplă cu identitatea populaţiilor intrate sub relativul (şi frecvent falsul) condominion apusean reprezentat de pătrunderea companiilor multinaţionale? Mai întîi dispar resursele naturale, apoi vine rîndul stilului de viaţă, al valorilor, tradiţiilor şi ritualurilor, de găsit eventual într-un muzeu de antropologie, dar nu în viaţa reală…

Păstrînd proporţia, cam aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte Europa naţiunilor, ameninţată de o ideologie nefastă să se transforme într-o Europă indistinctă, amorfă, lipsită de relieful local. Fără identitate, fără culoarea locală, fără acele tradiţii care au ţinut viu sufletul unei naţii, ce sens mai face uniformizatorul canon unional? Poate că nu întîmplător Prinţul Charles al Marii Britanii s-a îndrăgostit de plaiurile transilvane, acolo unde găseşte ceea ce Merry England a pierdut demult: natură sălbatică, simplitate şi o viaţă proaspătă, necotropită de confortul plăsticos şi reducţionist al consumerismului occidental.

Despre aceste lucruri, ca şi despre alte cîteva aspecte, vom dezbare în acest al 25-lea episod al Dialogurilor senine

 

Episodul  26

Cruzime, violenţă, genocid în lumea modernă

Epoca luminilor a influenţat decisiv modernitatea, în măsura în care supremaţia raţiunii şi primatul cultivării omeniei omului au părut să fie garanţii ale progresului umanităţii civilizate. Că totul nu a fost decît o iluzie sau, mai exact, expresia frumoasă a unui deziderat ideal, mai curînd decît o realitate expres existentă ‒ aproape că nu mai trebuie demonstrat. Nici postmodernitatea, o perioadă destul de confuză încă, nu foarte riguros definită şi nici măcar încheiată, pe scurt, vîrsta supertehnologică, nu pare să fi adus mult visata supremaţie a raţiunii. Războaiele, conflictele civile, crimele în masă, genocidul (cel al nativilor americani, cel armean, Holocaustul, epurarea etnică din URSS şi din fosta Iugoslavie etc.) au însoţit ca rîia înălţătorul zbor al umanităţii spre treapta civilizaţiei năzuite. Un zbor sincopat, neinspirat, cu numeroase accidente de parcurs şi, dezamăgitor, unul încă neîncheiat. Poate chiar definitiv îmtrerupt…

O probă în acest sens este genocidul din Rwanda, consumat în doar zece săptămîni, între 7 aprilie şi jumătatea lunii iulie 1994. Etnia hutu, majoritară, a masacrat, frecvent doar cu maceta, căci gloanţele, nu-i aşa?, sînt scumpe şi preţioase, minoritatea tutsi, dar şi zeci de mii de hutu moderaţi sau care se „mezaliaseră” cu rău-famaţii tutsi, întemeind familii mixte. Deşi înrudiţi lingvistic şi etnic, hutu s-au duşmănit mai mereu cu tutsi, un rol crucial în escaladarea acestei antipatii tribale avîndu-l colonialiştii belgieni, cei care au exploatat şi administrat colonia africană. Profitînd de faptul că tutsi, mai avantajaţi antropologic decît veriii lor hutu, păreau mai permeabili la codul comportamental european şi deci mai integrabili în funcţiile administrative, belgienii i-au privilegiat politic decenii la rînd. Acest fapt nu avea să rămînă fără urmări, căci un adînc resentiment de grup se va acumula, tensionînd o societate tribală şi aşa divizată.

Totul a început cu doborîrea aeronavei prezidenţiale în apropiere de Kigali, capitala statului african. Deşi şeful statului era hutu, acesta nu dezvolta o politică foarte agresivă faţă de minoritatea tutsi. Era nevoie de un „impuls” sîngeros. Miliţiile hutu au acuzat minoritatea tutsi de atentat, deşi ulterior s-a dovedit că racheta sol-aer fusese lansată de pe poziţiile militanţilor majoritari. A urmat haosul, iar armata şi poliţia au pactizat cu rebelii paramilitari. Batalionul căştilor albastre, care îndeplinea o misiune ONU de păstrare a păcii, sub comanda generalului canadian Roméo Dalaire, slab înarmat şi mai ales fără ordine de la secretarul ONU, a asistat neputincios la dezlănţuirea iadului în Rwanda. Zeci de militari ONU au fost asasinaţi, iar Dalaire, deşi s-a zbătut, presînd o decizie şi cerînd disperat muniţie şi întăriri, a fost constant refuzat. Canadianul şi-a depăşit mandatul, apărînd localnici tutsi şi salvîndu-i, ceea ce a atras sancţiuni pe linie ierarhică. În zece săptămîni între 800000 şi un milion de oameni, bărbaţi, femei, bătrîni şi copii au fost masacraţi, violurile şi tortura fiind la ordinea zilei. Deprimat, traumatizat, după ce a revenit în Canada, generalul Dalaire a încercat să se sinucidă. A supravieţuit deoarece sîngele i s-a coagulat puternic, printr-un noroc.

Casa Albă nu a considerat necesar să intervină, deşi Rwanda se confrunta cu un evident dezastru umanitar. Preşedintele Clinton a avut alte priorităţi pe agenda sa.

Aşa se scrie istoria atunci cînd ipocrizia şi birocraţia subminează omenia oamenilor.

 

Episodul  27

Maradona: zeul care refuză să plece

Icoana lui Diego

Săvârşirea din viaţă pe 25 noiembrie a.c. a fotbalistului argentinian Diego Armando Maradona, la numai 60 de ani, nu reprezintă un fapt care priveşte doar istoria sportului. El Pibe d’Oro a fost un geniu fotbalistic a cărui personalitate a marcat veacul care a trecut şi va continua să le influenţeze pe cele care vor veni, în măsura în care omenirea nu se va dezinteresa de sportul-rege.

Într-un timp în care circul este oferit în loc de pâine celor (din ce în ce mai) mulţi, iar televiziunea şi internetul conlucrează din greu pentru ca atenţia mulţimilor (şi energia lor) să fie ocupată cu acest joc, în locul unor revoluţii şi necesare, şi sanitare, Zeul Bisericii Maradoniene nu va putea fi clintit din altarul său de pe gazonul Bombonierei. Precum ştim, capitalul mereu însetat să se umfle descoperă, printre copiii flămânzi şi zdrenţuiţi ai Americii Latine, pe viitori idoli ai mulţimilor. Pe viitorii campioni de legendă, care câştigă într-o zi mai mult decît însumează toate salariile mizere ale celor de pe strada noastră într-o viaţă. Să nu ne facem iluzii însă: milionarii ridicaţi din colb şi metamorfozaţi, datorită cutiei magice, în zei de circumstanţă nu sunt altceva decât nişte sclavi cu lanţuri de aur la mâini. Arta lor distrage atenţia omenirii de la ceea ce contează cu adevărat: libertate, masă, casă (apud Papa Francisc).

Dar cu colţosul născut în favela Villa Fiorito de la marginea Buenos Aires-ului capitalul s-a înşelat. Maradona a devenit zeu şi s-a încăpăţânat să rămână între divini. Partitura nu i-a fost scrisă de nimeni pentru că Butoiaşul atomic nu putea fi controlat. Fireşte, sunt jurnalişti români care îl consideră pe argentinian un produs al întunericului pentru că pescuia împreună cu Fidel sau pentru că îl respecta pe Hugo. Le recomand să citească mitul platonician al peşterii. Din raţiuni sanitare, creştineşti. Altfel, probabil că autenticele surse artistice ce-l pot înfăţişa pe Diego aşa cum a fost sunt Maradona by Kusturica şi Fotbalul, lumini şi umbre de Eduardo Galeano. Vorba aceea din bătrâni, decât să te duelezi cu slugile, mai bine o faci cu stăpânii…

Din toate aceste pricini, a-l evoca pe Diego Armando Maradona, zeu şi erou civilizator contemporan, înseamnă o datorie de onoare de la care nu ne puteam eschiva. Pentru ce ne-a dăruit Dieguito, îi suntem datori cu un dialog care să-l celebreze. De fapt, despre Maradona o vorbire la timpul trecut nu este posibilă. A-l evoca pe cel dăruit cu Mâna lui Dumnezeu înseamnă să facem apel la cel mai autentic prezent continuu. Hasta siempre, Diego!

Foto: legenda Diario uno

 

 

 

Episodul  28

Viena, de la Vindobona la capitala unui mare imperiu (prima parte)

Triburile celtice care au locuit teritoriul austriac au dat mare bătaie de cap legiunilor romane. Când Imperiul s-a impus, clădind un oraş important, Vindobona, practic aventura imperială abia începuse în spaţiul centrului european. După slavi şi avari, după episodul hunic, Viena este cucerită de triburile germanice şi va rămâne o cetate germanică. Charlemagne are nevoie de o structură statală de avanpost în faţa ungurilor, şi înfiinţează marca de Est, ulterior devenită ducat, în care vor domni, până în 1246, principii din casa de Babenberg. Ottokar al II-lea al Boemiei cucereşte ducatele Austriei, Carintiei şi Stiriei, dar este învins de Rudolf I al Germaniei, în 1278. Este momentul în care Habsburgii devin principii noului stat, până după Primul Război Mondial.

O istorie zbuciumată, care a cunoscut clipe de glorie şi de derută, de dominaţie şi de ruşine. O istorie în care sunt implicaţi, în diferite feluri şi măsuri, şi domnitori români din Transilvania şi Muntenia.

A fost oare Imperiul austriac şi, ulterior, cel dualist, austro-ungar, un element dictat de nevoia diplomatică de stabilitate în Europa Centrală, mai curând decât fructul unei evoluţii naturale? Despre aceste aspecte ale unei istorii îndelungate şi sinuoase vom discuta în acest episod cu numărul 28 al Dialogurile senine

 

Episodul  29

Viena, capitală a culturii, oraş al muzicii, literaturii şi artelor (a doua parte)

 „Deoarece monarhia austriacă abdicase de cîteva veacuri de la ambiţiile sale politice, rărindu-şi victoriile pe cîmpurile de bătălie, orgoliul patriotic se metamorfozase în imperioasa nevoie de a cuceri supremaţia astistică” ‒ afirma scriitorul austriac Stefan Zweig. Fin cunoscător al realităţilor din patria sa, Zweig pusese degetul pe rană, subliniind transferul de interes dinspre zona politico-militară spre cea artistică. Autorul Orelor astrale ale omenirii nu se sfia astfel să vorbească despre tendinţa unei supremaţii europene în materie de muzică, arte plastice, filosofie, ştiinţe şi literatură, tendinţă asumată de elitele austriece, mai ales cele vieneze.

Realitatea istorică pare să-l confirme cu vîrf şi îndesat pe artistul ce s-a sinucis în Brazilia. Muzical, Viena a fost fără îndoială capitala Europei pentru multă vreme. Glück, Haydn, Salieri, Vivaldi, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Liszt, Brahms, familia Strauss, Lehár, Stolz, Lanner, Bruckner, Mahler, Schönberg, Webern, Berg şi Křenek sînt doar numele care ne vin automat în memorie, dacă e să ne referim la pleiada de creatori de geniu care au activat la Viena. Faptul că genul liedului a primit o formulă locală, Wienerlied, la rigoare una populară (Volkslied), interpretată în dialectul local, spune multe.

Artele plastice, în special pictura şi sculptura, dar şi arhitectura, au înflorit şi ele laViena. Klimt, Kokoschka şi Schiele, în pictură, Hundertwasser în arhitectură, sînt doar cîteva repere. Ştiinţele, prin Freud, inventatorul psihanalizei, filosofia, prin Wittgenstein, Weininger, Carnap, Schlieck, Neurath, Gödel, Menger şi Popper, literatura, prin Schnitzler, Broch, Zweig, Musil şi Roth, au strălucit în capitala imperială a Austriei.

Despre toate acestea, dar şi despre diferite locuri, clădiri, parcuri şi străzi, pline de farmec şi încărcate de amintiri, unele relevante inclusiv pentru cultura română, vom vorbi în acest episod cu numărul 29.

 

Episodul  30

Mihai Viteazul ‒ un personaj de anvergură europeană

Unul dintre domnitorii pe care memoria colectivă îi reţine automat este, în istoria naţională, Mihai Viteazul. Deşi a domnit puţin, epoca sa a fost una tulburată de numeroase conflicte, acesta purtând multe lupte pentru a păstra independenţa Ţării Româneşti. În ciuda faptului că şi-a cumpărat domnia de la Înalta Poartă, nu a ezitat să-i ucidă pe creditorii levantini şi pe ostaşii garnizoanei otomane de la Bucureşti.

Victoria sa de la Călugăreni, obţinută în condiţii extrem de nefavorabile, căci armata turcă număra peste 100.000 de oşteni, în vreme ce oastea munteană conta pe 10.000 de soldaţi, la care se adaugă detaşamentul secuiesc, unul care nu depăşea 6.000 de oameni, este o capodoperă de tactică şi strategie militară, valorificând la maximum datele de teren şi vreme. Că acest succes doar i-a întârziat pe turci, este cu totul altceva. Fapt este că în ciuda retragerii în munţi a oştii domneşti, Ţara Românească nu a ajuns să fie transformată în paşalâc…

Dar Mihai Viteazul este preţios şi datorită faptului că a realizat prima Unire a Ţărilor Române. Deşi la noi există un curent istoric de dată recentă care contestă existenţa unui proiect conştient în spatele acestui eveniment, cu toate că unii istorici vorbesc despre pofta de senior medieval de a-şi extinde feuda ca motor al primei Uniri, preferând să utilizeze conceptul de „uniune personală” în dauna celui de Unire, totuşi datele istorice pledează împotrivă. Unitatea de limbă era o evidenţă chiar şi atunci şi pe ea a mizat şi domnul muntean. Apoi, zidirea la Alba Iulia a unei mitropolii ortodoxe reflectă conştientizarea unei nevoi istorice, aceea ca şi românii din această parte a ţării să beneficieze de un locaş de cult al lor de mare amploare.

Realizarea unei Românii Mari avant la lettre apare deci ca un miracol atins de efemeritate, căci această reuşită politică nu avea cum să reziste, în condiţiile în care Marile Puteri zonale, Sfântul Imperiu Romano-German, Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman se temeau că-şi vor pierde influenţa (şi resursele economice) în Transilvania, Moldova şi Muntenia.

Anvergura personalităţii lui Mihai Viteazul se reflectă şi în aderarea sa la Liga Sfântă, cea iniţiată sub pontificatul Papei Clement al VIII-lea, din care mai făceau parte statul papal, Sfântul Imperiu Romano-German, Spania, Mantova, Ferrara şi Toscana. Iar meritele sale de general au fost recunoscute când împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg a acceptat să-l sprijine contra lui Sigismund Bathory, care se înscăunase în Transilvania.

Din toate aceste elemente se conturează portretul unui excelent conducător militar, bun războinic, mare patriot şi un creştin dedicat, un politician de dimensiuni europene, dar căruia i s-a opus o istorie devaforabilă şi uneltirile Marilor Puteri.



 

Episodul  31

Terapeutica actualitate a Sfinţilor Părinţi

Oricât ar părea de ciudat şi poate chiar ilogic, actualitatea nu se referă la clipa prezentă considerată în condiţia ei trecătoare şi condamnată la consumism. Actual este un adevăr semnificativ şi repetabil, nepieritor prin chiar substanţa lui: beneficiul adus fiinţei omeneşti şi omenirii ca întreg. Vernisajul bucureştean al unei expoziţii de artă plastică într-o zi oarecare a unui an oarecare nu va marca istoria culturală a umanităţii şi nici memoria artelor universale. Actualitatea unui asemenea eveniment ţine de efemeritate, de caracterul uzabil al clipei. Această „actualitate” nu este, de fapt, actualitate. În schimb, mitul peşterii povestit de Platon în dialogul Republica de Platon se bucură de o actualitate perenă, căci el transmite un mesaj întemeiat pe o valoare fundamentală, ireductibilă la faptul erodării temporale: adevărul.

Aşa stau lucrurile şi cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Contrar aparenţelor, mesajul unor pustnici sau cărturari din veacurile IV-VIII d.Hr., unul întemeiat pe revelaţia adevărului divin, dar şi pe codul etic al unui comportament social impecabil, este în măsură a face foarte mult bine oamenilor trăitori în această epocă postmodernă supertehnologizată, dar care, prin relativism şi laicizare radicală, pare a-şi fi pierdut busola morală prin practicarea unor habitudini frecvent amorale şi (deocamdată) rareori imorale. Exemplul personal, povestirile pline de tâlc, valorile etice care impregnează argumentaţia şi ţesătură textelor ce sunt atribuite Sfinţilor Părinţi, nu în ultimul rând, frumuseţea retoricii şi scriiturii lor, toate acestea fac din învăţătura acestora cel mai potrivit mesaj pentru a regăsi în noi potenţialul de a săvârşi din nou cu bucurie şi dezinteresaţi binele. Nu binele filantropic şi calculat contabiliceşte sau cuantificat speculativ pe piaţa bursieră, ci acel bine transcendent şi deopotrivă foarte omenesc, ca valoare pe care s-a întemeiat edificiul fiinţei omeneşti.

Este motivul pentru care am ales întru dezbatere contextul, mesajul, personajele şi reverberaţiile din epoca Sfinţilor Părinţi.

 

Episodul  32

Istoria la condiţional-optativ: cum ar fi fost lumea dacă Germania nazistă ar fi cîştigat războiul?

Oricît ar părea de ciudat, deşi istoria nu se scrie niciodată la modul condiţional-optativ, există permanent în rîndul profesioniştilor şi amatorilor fascinaţi de istorie tentaţia jocului speculativ de a vizualiza şi posibilitatea inversă în raport cu realitatea efectivă. Pe scurt, este vorba despre a gîndi perspectiva unui alt curs al fluxului istoric, meditînd asupra condiţiilor sale de posibilitate şi mai ales asupra consecinţelor unui alt scenariu istoric, alternativ la ceea ce s-a întîmplat efectiv.

Că există o miză reală în acest joc intelectual o dovedeşte foarte serioasa lucrare semnată de un reputat istoric britanic, Sir Bevin Alexander, Cum ar fi putut cîştiga Hitler al Doilea război mondial. Autorul englez analizează condiţiile militare, economice, sociale şi politice ale războiului, oferind cîteva variante în care Wehrmachtul ar fi putut învinge. Sau, mai bine zis, conchide pe tema de ce nu a cîştigat cea de-a Doua conflagraţie mondială Germania nazistă. Lipsită de masele umane de care dispunea Armata Roşie, neavînd calitatea liderilor militari şi politici britanici şi, mai cu seamă, neputînd intra în competiţie cu uriaşa maşinărie a industriei de război americane, în plus, fiind şi lipsită de resursele naturale vitale de care dispuneau în exces sovieticii, imperialii englezi şi americanii, armata germană nu ar fi avut cum să triumfe. Dar cu toate acestea, au existat unele momente de care Hitler ar fi putut să profite pentru a întîrzia deznodămîntul războiului.

Cît despre consecinţele unei victorii naziste, în acest plan lucrurile sînt multe mai simple: ar fi existat o Europă vestică a naţiunilor aservite, transformate în aliate formale, şi o Eurasie transformată în rezervor de sclavi şi în teritoriu de experimente sociale. Cu mare probabilitate, evreimea europeană ar fi fost exterminată 100%, la fel şi romii. Iar populaţia întregului continent ar fi fost spălată pe creier de propaganda lui Goebbels. Un scenariu oribil, coşmaresc, halucinant, demn de utopia negativă a lui George Orwell din 1984

Episodul  33

Există mai multe Germanii?

De multe ori aparenţele se dovedesc înşelătoare. Inclusiv în acele domenii în orizontul cărora suntem încredinţaţi că domneşte cea mai aspră rigurozitate. În istorie, de pildă. Să luăm un singur caz în care mitologia, consecvent cultivată, învăluie, desfigurează şi ascunde adevărul tale quale. Suntem cu toţii încredinţaţi că miracolul economic german de după cel de-al Doilea Război Mondial este o realitate indubitabilă. În realitate, miracolul a fost şi mai ales nu prea… a fost. Planul de redresare economică – unul bizuit pe o echivalare a ratei de schimb între vechea şi noua marcă germană, una care salva veniturile şi averile marilor industriaşi şi proprietari şi falimenta economiile populaţiei, dar şi pe faptul că aproximativ 90 la sută din capacitatea industrială scăpase de bombardamentele aliate – fusese trasat încă din 1943 de o echipă de economişti condusă de Otto Ohlendorf. Acest plan a fost acceptat de americani care au adăugat şi planul Marshall, unul care între 1947 şi 1952 a şters întreaga datorie externă a Germaniei. Miracol economic? Mitul aşa susţine. Realitatea e mult mai pedestră şi mai meschină.

Tema dialogului nostru va fi, plecând de la asemenea naraţiuni cosmetice, istoria germană. Una subîntinsă de o întrebare fundamentală: există o singură Germanie sau sunt mai multe? Unificarea de la 1871, cea visată, gândită şi pusă în operă de cancelarul Bismarck, a fost realmente o unificare sau, mai curând, o prusificare a Germaniei? Şi, în cele din urmă, cum se explică faptul că landurile vestice ale Germaniei, cele foarte prospere economic şi financiar, de regulă catolice şi foarte deschise către occidentul european, sunt extrem de diferite în raport cu Elbia de Est, zonă nicicând inclusă de limesul roman, populată cu triburi sălbatice şi păgâne de germani nelatinizaţi şi cu triburi la fel de primitive de slavi neîngenunchiaţi instituţional, zonă răsăriteană săracă economic, agrară, dominată de exclusivismul teuton devenit apoi totalitarism luterano-prusac, ea fiind cea care a dat Germaniei antisemitismul de stat, militarismul, bolşevismul şi nazismul şi provocând două războaie mondiale?

Această perspectivă demitizantă o datorăm excelentei cărţi scrise de britanicul James Hawes, O scurtă istorie a Germaniei. De la Iuliu Cezar la Angela Merkel.

 

 

Episodul  34

Germania şi Franta sau perpetua tensiune europeană

Nu se poate obţine o imagine suficient de fidelă asupra istoriei continentale fără să înţelegem subtilele raporturi tensionate dintre Franţa şi Germania, cele două superputeri care au redesenat permanent harta şi au reconfigurat hegemonia asupra Europei. Dar de multe ori aparenţele se dovedesc înşelătoare.

Relaţia între cele două mari naţiuni şi hegemone din Europa teritorială s-a jucat mereu în modalităţi fie brutale şi explozive, fie sub auspicii foarte complicate, greu de dezvăluit şi practic imposibil de redus la o schemă funcţională repetitivă. Subtilităţile, jocurile de culise, loviturile din umbră, ipocriziile diplomatice, manipulările de presă şi alianţele reale sau doar mimate cu alte puteri, continentale (Rusia, Austria, Spania) sau insulare (Marea Britanie) au caracterizat cel mai adesea raporturile de putere dintre Franţa şi Germania.

Rând pe rând, acestea şi-au manifestat superioritatea, când una de ordin cultural, când una de ordin militar şi economic. Naţiuni puternice, dar deloc foarte unitare sau omogene, Franţa şi Germania s-au văzut adeseori în ipostaza, aparent bizară, de a deţine zone în care se vorbea limba ţării vecine, dar a cărei populaţie se simţea mai bine dincoace decât dincolo (vezi cazul Alsaciei şi Lorenei). Paradoxul merge şi mai departe, căci francezii, deşi vorbind o limbă neoromanică, sunt la originile secundare tot germanici, dacă e să punem între paranteze substratul primar, galo-latin, iar capitala lui Charlemagne s-a găsit pe teritoriul german, la Aachen, nu în Franţa de mai târziu.

Despre aceste ciudăţenii şi despre multe altele vom vorbi în acest al 34-lea episod al Dialogurilor senine în vremuri întunecate.

Episodul  35

Momentele franceze de glorie

După desprinderea din conglomeratul carolingian, Franţa a cunoscut destule episoade în care a dominat continentul european. De la Ludovic cel Sfânt şi până la Francisc I-ul, naţiunea franceză a oferit suficiente argumente pentru a-şi întemeia pretenţiile hegemonice asupra continentului. Însă clipe astrale, aşa cum cum fost domnia Regelui Soare, una extrem de longevivă (72 de ani), dar şi epopeea napoleoniană, au existat destul de puţine în istoria Franţei.

Paradoxul determină ca succesele militare, dezvoltarea economică şi comercială, maturizarea codurilor juridice, expansiunea culturală şi creativitatea artistică să se fi înregistrat tocmai în aceste perioade de conducere autoritară, uneori cu accente dictatoriale. Căci şi Ludovic al XIV-lea, şi Napoleon Bonaparte au dovedit, pe lângă certe calităţi de lideri politici şi militari ori de mecenaţi culturali, şi vocaţia unor conducători cu veleităţi autoritariste. Războaiele contra Austriei şi Spaniei, opoziţia la Reformă, concurenţa colonială cu Anglia, luptele contra Rusiei, Angliei şi Prusiei, toate acestea au făcut gloria epocilor menţionate, constituind totodată şi capcana unor pierderi majore pe termen lung. Unele din care Franţa nu a ieşit niciodată.

E suficient să amintim aici secătuirea economică a naţiunii în vremea Regelui Soare, o pricină majoră a Revoluţiei Franceze şi a haosului ulterior, dar şi suita războaielor purtate de Napoleon, care au diminuat numeric populaţia masculină şi au cenzurat dorinţa belicoasă pe generaţii întregi a naţiunii, realitate vizibilă în Primul Război Mondial şi mai cu seamă în timpul celei de-a Doua conflagraţii mondiale.

Iată tema despre care vom vorbi în acest al 35-lea episod al Dialogurilor senine în vremuri întunecate.

Episodul  36

Afacerea Dreyfus şi supravieţuirea democraţiei prin dezbatere liberă

Răgaz de 12 ani, între 1894 şi 1906, opinia publică din Franţa a fost tulburată de scandalul provocat de ceea ce presa epocii a numit „Afacerea Dreyfus”. Cazul e simplu. Un ofiţer superior, căpitanul Alfred Dreyfus, de origine alsaciană şi de confesiune mozaică, a fost acuzat că ar fi furnizat documente clasificate germanilor. Căpitanul a fost găsit vinovat şi condamnat la muncă silnică pe Insula Diavolului.

Doar că acesta nu a fost decît începutul poveştii. În această afacere fiind implicate numeroase aspecte, mai ales relaţiile cu germanii şi faptul că Dreyfus era de rit mozaic, francezii s-au împărţit rapid în două tabere, dreyfusarzii şi anti-dreyfusarzii. Émile Zola publică în 1898 un adevărat manifeste pro-Dreyfus, scrisoarea deschisă Acuz, iar acest text va turna gaz peste foc în opinia publică a celei de-a Treia Republici. Naţionalismul şi antisemitismul sînt mişcări reactive şi foarte dezvoltate în epocă, dar stînga politică şi conştiinţa democratică a perioadei reacţionează solidar şi virulent. Povestea ia sfîrşit în 1906, căpitanul Dreyfus fiind achitat şi eliberat, apoi repus în drepturi. Va muri în 1935, după ce a fost o figură luminoasă în tranşeele primei Conflagraţii mondiale.

Afacerea Dreyfus a arătat că o mare naţiune democratică, în ciuda derapajelor inerente, are forţa de a-şi apăra dreptul la exprimarea liberă a opiniei, reuşind să impună respectarea legii şi a contractului social. Este pilda cea mai solidă care a rezultat în urma acestui imens scandal judiciar francez.

Exemplul citat poate fi invocat şi astăzi cînd, în pandemia noului coronavirus, o sumă de libertăţi şi drepturi fundamentale sînt puse între paranteze plecînd de la ceea ce unii au numit „dictatură medicală”, nedorind să accepte că în democraţie nu este loc pentru nici un fel de dictatură, moale, slabă, flexibilă sau dictată de contexte inedite. Dacă o democraţie nu-şi poate genera singură anticorpii, găsind soluţii constituţionale şi legale pentru a rezolva problemele ivite, indiferent de substanţa şi natura acestora, se cheamă că nu este o democraţie ‒ şi atunci mai bine s-ar transforma în ceea ce ea poate fi. Este cea mai importantă concluzie ivită în urma scandalului Dreyfus…

Episodul  37

Revoluţia americană – lumini şi umbre

Războiul american de independenţă (1775-1783), eveniment cunoscut şi sub numele de Revoluţia americană, a însemnat un eveniment major în economia istoriei moderne universale. Naşterea noii naţiuni, cea americană, din populaţia care compunea comunitatea celor 13 state reunite în regim confederat, foste colonii britanice, are semnificaţia unui început fastuos al modernităţii. După un război de anduranţă şi mare uzură, soldat cu numeroase victime şi cu importante distrugeri materiale, după ocuparea de către trupele britanice a New Yorkului şi ameninţarea Philadelphiei, sediul celui de-al doilea Congres continental, cel care avea să redacteze şi promulge Declaraţia de Independenţă din 1776, victoria armatelor continentale, conduse de generalul-şef George Washington, vine cumva ca o mare surpriză.

Flota engleză, care însuma pe la 400 de nave bine înarmate cu artilerie, şi disciplina excelentă a trupelor regulate, de infanterie şi cavalerie, reprezentau argumente care l-au înspăimîntat pe Washington. Fostul aspirant la statutul de ofiţer în armata regală engleză avea pe mînă o adunătură de zdrenţăroşi şi nedisciplinaţi, slab înarmaţi, din care trebuia să constituie o armată capabilă să înfruntele redutabila forţă britanică.

După înfrîngeri dureroase, cel care va deveni primul preşedinte american a reuşit să-şi disciplineze voluntarii şi să-i transforme în soldaţi curajoşi. Intervenţia flotei franceze, soldată cu victoria de la Chesapeake, şi apoi căderea Yorktownului au fost practic evenimentele care au pus capăt războiului de independenţă. O victorie scump plătită şi greu obţinută. În primul rînd, nu toţi coloniştii doreau ruperea de patria-mamă. Cu trecerea anilor şi amplificarea prăpădului economic, mulţi colonişti erau de acord cu încheierea păcii şi cu menţinea statutului anterior. Mai mult, datorită lipsei de alimente în iernile grele şi datorită unei întîrzieri a soldelor mai bine de un an, în rîndul armatelor continentale exista o situaţie insurecţională care ameninţa să ducă la o lovitură de stat. Cu greu Washington a reuşit să salveze Congresul de mînia cazonă.

Nici în timpul celor două mandate prezidenţiale lucrurile nu au fost mai calme. O lege a taxei pe whiskey a învolburat starea de spirit a tinerei naţiuni americane, ducînd la răzmeriţe şi distrugeri. În fruntea armatei, George Washington a reuşit să pacifice fără vărsare de sînge contextul ce ameninţa să degenereze în război civil. Participant la elaborarea Constituţiei şi a Amendamentelor, preşedintele nu a mai apucat să se bucure de mult dorita sa retragere la Mount Vernon, Washington, părintele şi salvatorul naţiunii americane, stingîndu-se ca urmare a unui cancer galopant la doi ani după ce a părăsit postul.

Răgaz de 12 ani, între 1894 şi 1906, opinia publică din Franţa a fost tulburată de scandalul provocat de ceea ce presa epocii a numit „Afacerea Dreyfus”. Cazul e simplu. Un ofiţer superior, căpitanul Alfred Dreyfus, de origine alsaciană şi de confesiune mozaică, a fost acuzat că ar fi furnizat documente clasificate germanilor. Căpitanul a fost găsit vinovat şi condamnat la muncă silnică pe Insula Diavolului.

Doar că acesta nu a fost decît începutul poveştii. În această afacere fiind implicate numeroase aspecte, mai ales relaţiile cu germanii şi faptul că Dreyfus era de rit mozaic, francezii s-au împărţit rapid în două tabere, dreyfusarzii şi anti-dreyfusarzii. Émile Zola publică în 1898 un adevărat manifeste pro-Dreyfus, scrisoarea deschisă Acuz, iar acest text va turna gaz peste foc în opinia publică a celei de-a Treia Republici. Naţionalismul şi antisemitismul sînt mişcări reactive şi foarte dezvoltate în epocă, dar stînga politică şi conştiinţa democratică a perioadei reacţionează solidar şi virulent. Povestea ia sfîrşit în 1906, căpitanul Dreyfus fiind achitat şi eliberat, apoi repus în drepturi. Va muri în 1935, după ce a fost o figură luminoasă în tranşeele primei Conflagraţii mondiale.

Afacerea Dreyfus a arătat că o mare naţiune democratică, în ciuda derapajelor inerente, are forţa de a-şi apăra dreptul la exprimarea liberă a opiniei, reuşind să impună respectarea legii şi a contractului social. Este pilda cea mai solidă care a rezultat în urma acestui imens scandal judiciar francez.

Exemplul citat poate fi invocat şi astăzi cînd, în pandemia noului coronavirus, o sumă de libertăţi şi drepturi fundamentale sînt puse între paranteze plecînd de la ceea ce unii au numit „dictatură medicală”, nedorind să accepte că în democraţie nu este loc pentru nici un fel de dictatură, moale, slabă, flexibilă sau dictată de contexte inedite. Dacă o democraţie nu-şi poate genera singură anticorpii, găsind soluţii constituţionale şi legale pentru a rezolva problemele ivite, indiferent de substanţa şi natura acestora, se cheamă că nu este o democraţie ‒ şi atunci mai bine s-ar transforma în ceea ce ea poate fi. Este cea mai importantă concluzie ivită în urma scandalului Dreyfus…

Episodul  38

Războiul de secesiune american ‒ ultimul părinte al Constituţiei, Ulysses Grant

Războiul american de secesiune (1861-1865), considerat şi desăvîrşirea Revoluţiei americane, a implicat cel puţin două consecinţe majore: abolirea sclaviei şi acordarea drepturilor civile persoanelor afroamericane, pe de o parte, iar pe de altă parte, impunerea unei ilustre figuri de militar şi politician, practic ultimul părinte autentic al Constituţiei americane, Ulysses Grant (1822-1885).

Tensiunea între statele sudiste, orientate economic spre o abordare ce privilegia agricultura bazată pe munca sclavagistă, şi statele din nord, dezvoltate industrial şi mult mai deschise spre un anumit tip de progres democratic, mocnea de mult timp. Alegerea republicanului Abraham Lincoln drept preşedinte al Statelor Unite, cunoscut drept un înflăcărat aboliţionist, a determinat mai întîi şapte, apoi încă alte patru state sudiste să părăsească Uniunea, secesioniştii întemeiind Statele Confederate ale Americii, cu capitala la Richmond.

Reacţia militară a nordiştilor nu s-a lăsat aşteptată. După aparenţe, toate şansele de victorie aparţineau unioniştilor: din 31 de milioane de locuitori, doar 10 milioane populau sudul răzvrătit, din care patru milioane erau sclavi afroamericani, iar capacitatea industrială a nordului era incomparabil mai mare decît cea sudistă. Paradoxal, prima parte a războiului a contabilizat mai multe victorii confederate, sudul avînd în persoana generalului Robert Lee un genial strateg. Lee beneficia de trupe motivate, mai bine instruite şi mai rezistente în confruntările deschise.

Cu Ulysses Grant, cel căzut şi ridicat social, devenit general în armata nordului după ce demisionase pe cînd era căpitan din motive de alcoolism, balanţa se reechilibrează. Dacă Lee ajunsese în est să ameninţe cu luarea Washingtonului, după un şir de strălucite victorii, în vest Grant taie liniile de transport şi comunicaţie ale duşmanilor, ieşind victorios la Chattanooga, Knoxville, Shiloh şi Vicksburg. Mai mult, generalul Grant pătrunde pe teritoriul lui Lee, în Virgina, rezistă traversării Pustietăţii şi luptelor de gherilă din Sălbăticie, îl izolează pe generalul Lee lîngă Petersburg, cucereşte Richmondul, capitala sudului, apoi, într-o confruntare face to face, îl determină pe Lee să se predea la Appomatox. Războiul era cîştigat, urma gestionarea victoriei şi valorificarea păcii. O sarcină foarte grea.

Ca preşedinte cu dublu mandat, Grant a fost cel care a reconstruit America după distrugerile războiului. A militat pentru adoptarea amendamentelor 13, 14 şi 15 la Constituţie, cele care dădeau şi garantau dreptul de vot sclavilor eliberaţi, ca şi participarea acestora în administraţia politică locală, una blocată, paradoxal, de politicienii democraţi. Grant a luptat contra extinderii fenomenului Ku-klux-klan, organizînd miliţii federale foarte eficiente. Din păcate, administraţiile sale au fost lovite de extinderea corupţiei, preşedintele fiind înşelat de lideri pe care îi investise cu încredere, cunoscîndu-i de pe cîmpurile de bătălie. Grant probabil că a fost singurul membru necorupt al administraţiei sale.

Ulysses Grant a cunoscut şi lovitura falimentului personal, după ce a părăsit viaţa politică, fiul său fiind înşelat de un escroc financiar care a devalidat toate economiile familiale. Atins de un cancer la gît, eroul Războiului de secesiune a luptat vreme de doi ani şi jumătate ca să-şi termine Memoriile, unele îngrijite şi editate de Mark Twain. Vîndută în tiraje de sute de mii de exemplare, cartea a salvat de la bancrută familia Grant, devenind un clasic al literaturii americane de non-ficţiune şi fiind o capadoperă de stil limpede, concis şi sintetic. La funeraliile fostului preşedinte Ulysses Grant au participat un milion şi jumătate de persoane, ultimul mare erou american de război.

Episodul  39

Epopeea pirateriei la scara istoriei – Antichitatea şi Evul Mediu

Eroii civilizatori au impresionat întotdeauna. Cine nu şi-a dorit să fie Prometeu, cel care fura focul divin pentru a-l dărui muritorilor? Cine nu a visat să fie Abraham Lincoln, cel care îi elibera pe sclavii americani? Cine nu a năzuit să fie Churchill, cel care, singur între politicienii de top ai vremii, îndrăznea să-l înfrunte pe Hitler?

La scara narativelor ce compun acest imens text care este Istoria mai există însă şi o altă tipologie a personajelor excepţionale. Eroii pot fi şi de un alt fel. Ne referim la eroii „infractori” sau penali, cum li s-ar spune astăzi din vîrful buzelor civice. Pe uscat, un Robin Hood, făcînd legea în Codrul Sherwood, la noi, un Pintea Voinicul, care îi jefuia pe bogătani pentru a-i ajuta pe muritorii de foame ‒ lista e lungă, indiferent că ne referim la slovacul Janošik ori la sud-africanul Stander. Pe mare, asemenea eroi infractori au fost Ragnar Rothbrok, Barbă Roşie, Henry Morgan şi Captain Kidd.

Ceea ce face specificitatea jefuitorilor maritimi, de ieri şi de azi, de la piraţii iliri, care l-au răpit pe Iulius Cezar, şi pînă la piraţii somalezi care arestează echipajele navelor comerciale pentru răscumpărare, este absenţa pronunţată a caracterului justiţiar, accentul căzînd pe rapacitatea violentă a propriei înavuţiri. Pe scurt, averea apropiată prin raptus şi asasinat e singura ţintă a corsarilor.

În acest episod cu numărul 39 al Dialogurilor noastre ne propunem să survolăm analitic şi evocator cele mai spectaculoase figuri de piraţi ale Antichităţii şi Evului Mediu, de la eroii-corsari de pe nava Argo, trecînd prin aventurile piratereşti ale lui Ulise, prin faptele de arme săvîrşite de Policrate şi Teopomp, prin victoriile navale obţinute de Sextus Pompeius, şi pînă la sesiunile de „seceriş” ale vikingilor, ca Hasting, Gangrolf, Knut şi Bjarne, fără a uita de piraţii mediteraneni, precum Uruk-braţ-de-argint, ChaireddinAli cel Negru şi Murad. O epopee crudă, tragică şi spectaculoasă ni se promite dacă îi vom urma pe legendarii corsari navigînd laolaltă cu ei pe calea bătută a mărilor şi oceanelor…

Episodul  40

Epopeea pirateriei la scara istoriei – „paradisul”din Marea Caraibilor (din Barbados la Tortuga)

Deşi spectaculoasă, îndelungată şi plină de evenimente/eroi, istoria pirateriei pare a-şi fi aflat apogeul în epoca ce a urmat marilor descoperiri geografice în regiunea Golfului Mexic, Marea Caraibilor şi America Centrală. Cum se explică o asemenea localizare geografică? Răspunsul se impune cu forţa evidenţei. La început, a fost mirajul aurului spaniol, de fapt aztec şi mayaş, comoară greu de evaluat chiar şi astăzi, jefuită de conchistadori în numele Coroanei spaniole. Forţa de atracţie a coloniilor iberice pe pământul sud-american nu a fost una minoră. Dimpotrivă, înavuţirea rapidă, cu riscuri iniţial mici, a însemnat o motivaţie solidă pentru toţi aventurierii, declasaţii şi transfugii Europei, mai cu seamă pentru aceia provenind din Insulele Britanice, Franţa şi Olanda.

În mod paradoxal, flotele spaniole, foarte temerare  în a descoperi, cuceri şi coloniza noi teritorii, aşa-zis sălbatice, s-au dovedit excesiv de vulnerabile în planul luptelor navale. Galioanele spaniole, mari, greoaie şi rău conduse, au constituit o pradă relativ uşoară pentru fregatele rapide, dibaci stăpânite de comandanţi inteligenţi, lideri ai unor echipaje aproape sălbatice. Însă nu e cazul să generalizăm această slăbiciune, căci şi navele comerciale englezeşti sau franceze sufereau atacuri devastatoare.

Dacă în aripa britanică s-au evidenţiat lupi de mare ca Morgan, Every, Dampier sau Căpitanul Kidd, în schimb zona controlată de corsarii francezi, indiferent că vorbim de Le Vasseur sau de l’Olonnois, a produs o adevărată republică piraterească, una dotată cu seturi de legi şi reguli riscant de încălcat. De pildă, un chirurg de bord, pe numele său Alexandre Olivier Exmelin, a consemnat într-un jurnal extraordinar faptul că piraţii francezi acţionau în baza unui document oficial numit Lettre de Marque, unul care le îngăduia să atace doar navele inamice (spaniole sau britanice), iar prada era împărţită între sponsorul comandantului corsar, Compania Indiilor, guvernatorul portului de armare, căpitanul fregatei, chirurgul, restul fiind distribuit oamenilor din echipaj; acelaşi cronicar consemnează că piraţii răniţi în luptă primeau un fel de asigurare de sănătate sub forma despăgubirilor financiare, în funcţie de amploarea afectării: un ochi pierdut, o sută de scuzi, mâna dreaptă, două sute de scuzi, la fel ca pentru un picior retezat etc.

În acest fel, de la Port Royal la Maracaibo, din Tortuga în Jamaica, vreme de aproape două sute de ani corsarii au făcut legea, până când marina americană a curăţat zona, trimiţând în istorie pirateria din Caraibe.

 

Episodul  41

Întemeierea statelor medievale româneşti – Ţara Românească ‒ Negru Vodă, Thocomerius şi alte legende

Istorici imenşi, precum Iorga, Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu, cu mult înainte lui Neagu Djuvara, au avansat ipoteza unei origini cumane a întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I, fiul lui Thocomerius sau Tihomir. Mult mai radical însă în interpretare, autorul studiului-eseu Thocomerius-Negru Vodă. Un voevod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, avansează ipoteza că aristocraţia, recte pătura conducătoare în acea perioadă a Evului mediu, avea o consistentă pecete cumană. Românii incipienţi, fără forţă de coagulare politică şi administrativă, poate şi mai puţin creativi în acest plan, ar fi fost norocoşi de aportul alogen pentru a-şi începe aventura statală.

Teza în sine este, să recunoaştem, seducătoare, chiar dacă destul de puţin culantă cu „puritatea” naţională a întemeietorilor. Însă nil nove sub sole. Întîi de toate, în toată Europa amalgamarea seminţiilor în perioada de formare a statelor era un fapt curent. „Barbarii” anglo-saxoni au avut nevoie de cucerirea şi stăpînirea normandă pentru a isvodi regatul Angliei. La rîndul lor, normanzii nu erau altceva decît vikingi altoiţi peste germanicii franci, ce-i drept, bine şlefuiţi de pelicula latină şi creştină. Dar să nu privim atît de departe peste gard…

Nici la vecinii noştri bulgari lucrurile nu sînt cu mult diferite. Ţaratul Asăneştilor cu capitala la Veliko Tîrnovo s-a făcut cu aportul decisiv la nivel de leadership al valahilor de la nord de Dunăre. „Originalitatea” construcţiei politice bulgare s-a realizat prin import, stratificări etnice şi prin adoptarea modelului bizantin, iradiant în zonă. De unde aşadar „puritate” naţională la începuturi? Şi cum s-ar fi putut ca situaţia să fie radical diferită în cazul Ţării Româneşti? Mai mult, valahii obişnuiau cutumiar să-şi aleagă conducătorii, aşa-numiţii cnezi, din rîndurile proprii. De ce ar fi apelat la un războinic cuman?

Depăşind momentul „Neagu Djuvara”, spectaculos, dar puţin original şi voit provocator, trebuie spus că dacă e să ţinem seama de analiza genetică a osemintelor din presupusul mormînt al lui Negru Vodă, pecetea cumană nu a putut fi reţinută. Pe de altă parte, analiza lingvistică a numeroase toponime din zonă relevă o certă origine cumană, ceea ce ne îndrituieşte astăzi să presupunem o coexistenţă benefică între băştinaşi şi cumani, încrucişarea sîngelui prin alianţe matrimoniale nefiind deloc un fapt excepţional. Oricum ar fi, pare în general acceptată ipoteza că Basarab I Întemeietorul este fiul lui Negru Vodă.

Episodul  42

Întemeierea statelor medievale româneşti – Moldova ‒ de la Dragoş la Bogdan I şi alte legende

Nici „descălecatul” în Moldova, ca prim pas către întemeierea statului medieval al Moldovei, nu este lipsit de controverse. Aburii legendari definesc şi acest proiect naţional, chiar dacă există destule documente care atestă coordonate istorice ce pot fi verificate cu destulă rigoare. Urmînd un scenariu asemănător cu cel petrecut în Ţara Românească, personajul Dragoş, voievod se pare din Maramaureş, vine de dincolo de munţi pentru a întemeia o marcă de protecţie la adresa regalităţii maghiare. În Evul mediu asemenea proiecte nu au fost deloc rare. Să ne gîndim doar la marca Austriei, tampon protector întemeiat de Charlemagne ori la marca Cataloniei, stat cu statut de avanpost militar pentru regatul lui Carol cel Mare. Acesta este şi modelul adoptat de Coroana Sfîntului Ştefan cît priveşte Moldova.

Contextul politic şi militar al întemeierii Moldovei era însă unul extrem de complicat. Trebuia găsit un just echilibru diplomatic, dacă nu şi militar, între Regatul maghiar, tăvălugul mongol şi regalitatea polonă. Dragoş reuşeşte această performanţă, una dusă mai departe de Bogdan I, întemeietorul dinastiei Muşatinilor. Acest domnitor se preocupă de dezvoltarea unor instituţii politice care să dea forţă statului moldovean. El construieşte cetăţi fortificate şi face paşi hotărîţi pentru extinderea teritoriului spre Marea Neagră. Urmaşii săi, de la Laţcu pînă la Roman I Muşat, vor consolida acest proiect, iar capitala este mutată în vremea lui Petru I Muşat de la Baia la Suceava, Moldova devenind efectiv o forţă regională sub domnia lui Alexandru cel Bun.

Episodul  43

Întemeierea statelor medievale româneşti – Transilvania între mituri şi realităţi istorice

Spre deosebire de celelalte două Ţări Româneşti, Muntenia şi Moldova, Transilvania oferă o istorie mai eterogenă şi mai plină de obstacole ridicate în calea unei înţelegeri liniare. Legată indisolubil de istoria regalităţii maghiare, Transilvania ne oferă practic o naraţiune istorică foarte complexă, în economia căreia momentele de autonomie politică alternează cu cele de dependenţă de Coroana maghiară. Fireşte, sînt şi perioade în care forţa maghiară decade, dar Transilvania îşi păstrează autonomia în raport cu Imperiul Otoman şi cu cel Austriac.

Mult timp, teoria roessleriană, cea a vidului de populaţie locală pînă la venirea ungurilor, a părut să se bizuie pe argumente istorice viabile. În realitate, capcana logică este dublă: nici ungurii nu sînt urmaşii direcţi ai hunilor, căci un hiat de patru veacuri se cască între cele două momente istorice, prin urmare pretenţia de legitimitate politică nu se susţine; nici vidul de populaţie nu este o ipoteză decentă raţional, căci persistenţa instituţiilor asemănătoare cu cele din celelalte spaţii româneşti indică o continuitate solidă în teritoriu.

Despre aceste teme, foarte delicate, vom dezbate în episodul 44 al Dialogurilor senine.

 

Episodul  44

Întemeierea statelor medievale româneşti – Transilvania, probleme identitare şi particularism istoric

E un fapt istoric recunoscut că istoria Ungariei este legată semnificativ de istoria Transilvaniei. Atragerea populaţiei autohtone în sfera de influenţă a Coroanei maghiare nu a fost posibilă fără păstrarea unor forme şi structuri administrative şi politice specifice locurilor. De unde şi o anumită autonomie, mai reliefată în perioadele istorice de restrişte pentru regalitatea maghiară. De pildă, după înfrîngerea de la Mohacs, în urma unei bătălii la care oştile transilvănene nu au luat parte, Transilvania nu a fost transformată în paşalîc, spre deosebire de cea mai mare parte a Ungariei. Mai mult decît atît, numeroşi nobili de frunte maghiari şi-au putut găsi un refugiu în statul transilvan rămas autonom în raport cu Imperiul Otoman. Cît priveşte relaţiile dintre românii ardeleni şi saşii colonizaţi, raportul de servitute al primilor era reglementat plecînd de la acel Unio Trium Nationum, document aşezat pe baze religioase şi confesionale. Doar că o dată cu întemeierea noii Biserici Greco-Catolice în Transilvania, drepturile politice şi administrative ale românilor ar fi trebuit să fie recunoscute inclusiv de către saşi – de unde şi un lung prilej de lupte, rezistenţe şi luări de poziţie bine organizate de intelectualii românii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.

Despre aceste teme, foarte delicate, vom dezbate în episodul 44 al Dialogurilor senine.

 

 

Episodul  45

Universul cultural şi social al comunităţilor de suporteri din fotbal

Fotbalul nu mai reprezintă demult doar un joc sportiv. Datorită unui complex de factori, între care industrializarea şi urbanizarea ca mărci ale modernităţii, stadionul de fotbal devine centrul unui microunivers, o insulă de adeziuni, pasiuni şi ritualuri comunitare, pretextul unor coagulări politice şi religioase şi chiar agentul esenţial al unor defulări războinice şi omucidare perceput chiar de la începuturi de autorităţi ca un aliat de nădejde în conservarea statu quo-ului.

Cum este suporterul de fotbal, fan al unui club anumit sau al unei echipe naţionale? ce statut social are el? ce educaţie? cît de mult se confundă cu mişcările de masă ale galeriei? poate fi oare controlat politic? devine el subiectul unei creativităţi conotabile artistic, prin poeme, strigături orale, reprezentări grafice şi imnuri?

Iată tot atîtea întrebări care de cîteva decenii se tot formulează în cercetarea psiho-sociologică din Occident realizată în universul galeriilor de fotbal. La noi, întîrzierea începe să fie recuperată, de pildă prin lucrări în genul celei publicate recent de Pompiliu Constantin, Rapidismul. Istoria unui fenomen sportiv.

Despre această temă foarte generoasă ne propunem să discutăm în episodul 45 al Dialogurilor noastre.

Episodul  46

Miza cultural-politică a agonisticii antice

Deşi activităţi atletice şi jocuri cu conţinut sportiv au existat cu mult înainte, elinii sînt cei care au ridicat acest tip de acţiune socială la rangul de supremă virtute omenească. Grecii vechi au instituit reguli, au întemeiat instituţii (Jocurile Olimpice, Jocurile Pythice, Jocurile Panatenee etc.), au inventat probe de concurs şi au celebrat ca pe nişte eroi civilizatori pe campionii întrecerilor atletice. Aidoma războinicilor şi artiştilor, aceştia primeau recunoştiinţă pe viaţă, avînd poarta lor de intrare în cetate şi fiind onoraţi cu stipendii viagere. Între un campion olimpic şi cîştigătorul unei întreceri dramatice nu era, practic, nici o diferenţă. Şi Sofocle, şi Milo din Croton au primit aceeaşi recunoaştere socială, fiind celebraţi ca pe nişte greci de seamă, a căror amintire se cuvine cultivată la superlativ.

Cum de au ajuns anticii eleni la o asemenea înţelegere a lumii, plecînd de la sensul şi necesitatea activităţii fizice reglate de reguli? Două au fost pricinile unui asemenea proiect: în primul rînd, nevoia de unitate (politică), căci e lucru ştiut că poliseele greceşti, în număr de cîteva sute, se remarcau printr-o supremă individualitate, fiind autarhice, concurente şi chiar adversare; apoi, oraşele-state eline, aflate mai mereu în dispute violente, tranşate pe cîmpul de bătaie cu un preţ greu de sînge, aveau nevoie de aceste momente de respiro reprezentate de Jocuri, răstimp de pace, în care conflictele şi rivalităţile inter-poliseice se tranşau în concurenţă atletică neomucidară, violenţa asasină fiind metamorfozată în competiţie fizică tutelată de reguli.

În acest fel, frustrările vechilor greci nu se mai alinau în dispute sîngeroase, ci primeau o altă expresie, rafinată spiritual şi concretizată în discipline sportive cu valoare religios-morală.

Despre acest subiect sofisticat ne propunem să discutăm în episodul 46 al Dialogurilor senine în vremuri înnegurate.

Episodul  47

Cavaleri, turniruri, legende ‒ un mod de a fi european în Evul mediu

Vîrsta cavaleriei a fost una de o importanţă crucială în Europa medievală. Dintr-o armă deloc glorioasă a legiunilor romane ‒ Cioran spunea că romanii au cucerit lumea pedestru şi au pierdut-o călare… ‒, cavaleria a devenit în veacurile de după prăbuşirea Imperiului Roman o instituţie militară nu doar emblematică şi practic imbatabilă, ci şi o expresie a elitei aristocratice, un mod de a fi în lume. Un istoric englez spunea că trupele constituite din călăreţii vasali regali îşi pot avea drept corespondent modern batalioanele de blindate grele. Cu armura lor grea de zeci de kilograme, cu sabia de peste un metru şi jumătate, cu toporul cu dublu tăiş, cu buzduganul cu ţepi sau cu lancea de aproape patru metri lungime, călărind un cal înalt şi puternic de Normandia, şi el înzăuat, cavalerul medieval din Occidentul european era însăşi imaginea inexpugnabilităţii în condiţie absolută. În realitate, dincolo de imaginea formidabilă a unei şarje de cavalerie, se căsca o vulnerabilitate ce putea fi exploatată cu inteligenţă de arcaşii şi pedestraşii inamici, care putea lucra cu terenul, cu capcanele artificiale, cu numeroase artificii letale pentru cavaleri. Dacă puternicul şi înspăimîntătorul războinic înzăuat era doborît de pe cal, el devenea aidoma unei ţestoase răsturnate pe spate.

Cavaleria şi-a depăşit însă statutul de armă esenţială în Evul Mediu european, devenind cavalerism, adică o stare de spirit, un cod de conduită socială, un model de acţiune etică şi un personaj literar. Ultimul mare scriitor european care a glorificat paradigma morală cavalerească a fost spaniolul Miguel de Cervantes Saavedra, prin personajul său, Don Quijote de la Mancha.

Episodul  48

Eduardo Galeano şi istoria politică a continentului latino-american

Scriind două cărţi precum Memoria focului şi Venele deschise ale Americii latine, autorul uruguaian Eduardo Galeano nu a dăruit lumii doar o excepţională construcţie ficţională, ci şi o analiză punctuală asupra unei dramatice realităţi socio-economice. Plecînd de la mit şi de la legendă, sau, dimpotrivă, valorificînd relatările de presă şi propriile observaţii punctuale, Galeano a trasat o profundă cale de înţelegere a enormelor nedreptăţi şi nefericiri care desfigurează, din trecut şi pînă astăzi, imaginea unui pămînt generos şi încîntător.

Dar scrierile lui Galeano nu reprezintă decît pretextul unei priviri analitice aruncate asupra unei istorii ce ar fi meritat un cu totul alt curs. Loviturile de stat sîngeroase organizate de serviciile secrete occidentale, revoluţiile care nu schimbă nimic, epurările politice, demonstraţiile înăbuşite în sînge, nesfîrşitele reforme, care coincid cel mai adesea cu o altă înstrăinare pe nimic a avuţiilor naturale, dar şi refugiul în sport, mai cu seamă în fotbal, evadarea în muzică şi dans, într-o literatură superbă, care nu întîmplător stă sub semnul realismului magic ‒ iată celelalte coordonate ale parcursului nostru în acest al 48-lea episod al Dialogurilor senine.

Episodul  49

Romantismul, epocă  de cultura şi stare de spirit

Dacă este adevărat că există un timp pentru a face, atunci e la fel de legitim să credem că există şi un timp pentru a trăi. Practic, două vîrste pot fi asociate cu aceste două verbe: adultul acţionează, întemeiază, produce, în vreme ce adolescentul visează, se dăruieşte, se entuziasmează. De la vîrsta omului pînă la coordonatele unei epoci de cultură şi civilizaţie nu mai este însă decît un … pas. Dacă e să transpunem în plan literar această analogie, este evident că realismul ar defini vîrsta adultă a cţiunii, iar romantismul pe cea a adolescenţei visătoare.

Fireşte, asemenea consideraţii nu pot fi decît un preambul la o privire scrutătoare aruncată vîrstei culturale romantice. Mai mult decît o stare de spirit, deşi la origini doar o stare de spirit, romantismul este epoca în care lirismul literar, conştiinţa politică revoluţionară, justiţiarismul social, evaziunea metafizică şi nostalgia istorică devin coordonate dominante. Acum sînt redescoperite virtuţile Evului de Mijloc, tot acum sînt reînviate miturile arthuriene şi legendele scoţiene, goticul e transformat dintr-un stil arhitectural într-o estetică a prozei horror, iar muzica e impulsionată de elanul evazionist şi fascinată de abisul reveriei. De la Walter Scott la Mendelssohn-Bartholdy şi de la Mary Shelley la Schelling, o întreagă pleiadă de creatori edifică sensibilitatea conceptuală şi artistică a vîrstei romantice.

Şi se cade să nu pierdem din vedere că romantismul patronează şi marile revoluţii care au spulberat vechea ordine politică din Europa, de la căderea Bastiliei pînă la incendiarul an 1848. Totul s-a concretizat într-o dinamică duală, de o tensiune înainte-înapoi, pentru că, pe de o parte, elanul tineresc al justiţiei sociale a trimis omenirea către un alt orizont politic, democratic şi reformist, pe de altă parte, marii creatori romantici au revizitat cu juisanţă trecutul pentru a găsi în acest demers arheologic un tratament spiritual contra vicisitudinilor modernităţii.

Episodul  50

Romantismul şi revolta contra modernităţii economice

Istoria literară ne povesteşte că John Ruskin, major critic al artelor plastice şi lider de opinie în epocă, nu a ezitat să cumpere un teren în Marea Britanie pentru a împiedica înaintarea construirii căii de fier. Acest fin intelectual oxfordian avea alergie la ceea ce numea perfida infiltrare a industrialismului în naturaleţea vieţii omeneşti. Radical mesaj romantic, această disperată respingere a vîrstei moderne, această utopică refuzare a progresismului tehnologic au definit stările de lucruri din perioada victoriană. Ruskin mergea atît de departe, încît propunea revenirea la organizarea breslelor medievale şi celebra reîntoarcerea la munca manuală, la vîrsta artefactelor şi a meşteşugurilor. Mai mult, Friedrich Engels, fiu al unui bogat posesor de industrie textilă la Manchester, a realizat o analiză impresionantă cu privire la deplorabila condiţie a clasei muncitoare din Marea Britanie.

Tot acum răsar falansterele, microcelule ale unui viitor care privea nostalgic în urmă. Industria ucide, progresul tehnologic este regres în ordine umană, dezvoltarea urbană desfiinţează natura. Vă sună cunoscut cumva? Astăzi, unele din aceste idei sînt monedă curentă în cercurile ONG-urilor internaţionale, care militează pentru ecologie şi un trai mai apropiat de natură. Ce-i drept, în prezent tehnologia este incorporată doctrinar, fără ca nimeni să realizeze imensa contradicţie dintre doi termeni care se exclud reciproc: natura şi artificialitatea tehnologică.

Romantismul militant şi melancolic a influenţat şi mintea lui Mihai Eminescu, critic al liberalilor suporteri ai modernizării forţate şi, în plus, trădători ai istoriei naţionale străvechi ‒ în opinia sa. Genuitatea naţiunii şi puritatea simţămintelor vechi de veacuri au fost realităţile mentale pe care marele poet a jurat în permanenţă.

Iată starea de spirit politică a vîrstei romantice, pe vechiul continent şi în România, totodată şi tema episodului 50 al Dialogurilor noastre.

Episodul  51

Sportul alb, între elitism, tradiţie şi scandal

Tenisul, invenţie a epocii victoriene şi activitate ludică specifică aristocraţiei britanice, în ciuda străvechilor sale rădăcini asiatice şi eline, fără a mai pomeni de relevanţa sa franceză (jeu de paume) este un sport care ţine capul de afiş al zilelor noastre. Se spune că ar fi al doilea sport ca popularitate şi răspîndire după fotbal. În orice caz, absenţa contactului fizic, persistenţa fair-playului, importanţa actului psihic implicat în joc, eleganţa mişcărilor şi existenţa unor campioni legendari fac din sportul alb un orizont intelectual extrem de frecventabil.

Dar tenisul zilelor noastre s-a schimbat foarte mult. Epoca romantică a anilor ’70 -’80 ai veacului trecut cu greu poate fi recunoscută în prezent, căci abia cîteva elemente au supravieţuit. Sporirea astronomică a premiilor financiare, prezenţa dictatorială a sponsorilor, mediatizarea frenetică şi unele accente politice introduse furtiv în discursul din domeniu sînt factorii care uneori denaturează şi desfigurează ceea ce ar fi trebuit să fie spiritul genuin al sportului alb.

Plecînd de la aceste constatări istorice, vom discuta despre întîmplările ultimului Roland Garros, un turneu de Grand Slam care a fost traversat de scandaluri, incidente, proteste, neînţelegeri şi mari surprize. Iar unele din concluziile noastre se reflectă şi în perspectiva de ansamblu asupra fenomenului tenisistic mondial. Iată tema episodului 51 al Dialogurilor noastre.

 

Episodul  52

Naţiunea maghiară, între mitologie şi nostalgie (prima parte)

Inaugurăm o serie de episoade dedicate istoriei uneia dintre cele mai complexe şi sofisticate naţiuni europene: cea maghiară. Interesul nostru cade, cum e şi firesc, asupra ungurilor din Transilvania şi Partium, fără a însă cu vederea şi evoluţia istorică a maghiarilor din Ungaria istorică.

Pretextul acestor dezbateri despre mentalitate, manevre mitologizante, sisteme de cultură şi civilizaţie, sensibilităţi, fapte istorice şi alegeri politice este cartea scrisă de regretatul jurnalist slovac Jerguš Ferko, Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor apărută la Editura Argonaut de la Cluj. Volumul, apărut în excelente condiţii grafice, suferă la capitolul redactare, căci varianta românească ar fi meritat cu siguranţă o soartă mult mai bună. Însă chiar şi aşa, informaţiile, ideile, argumentele şi viziunea jurnalistului slovac rimează cu optica unui consistent corp al istoricilor români despre istoria şi statutul Transiulvaniei. Poate că nu întîmplător preşedintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, prefaţează această carte, arătîndu-se de acord cu unele susţineri prezente aici.

Volumul lui Ferko, carte de eseuri şi pamflete, nu reprezintă un studiu istoric tale quale, însă unele idei sînt de rezonanţă, autorul invocînd abordări ştiinţifice de notorietate. Noi vom pleca de aceste idei şi teme pentru a încerca să desluşim un profil cît mai aproape de realitatea istorică cît priveşte naţiunea maghiară de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. Ne vom referi şi la literatură, şi la memorii, şi la evenimente istorice pentru a pricepe portretul complex, alunecos şi schimbător al unei naţiuni care a marcat istoria Europei Centrale.

 

 

Episodul  53

Naţiunea maghiară, între mitologie şi nostalgie (a doua parte)

După cum susţine jurnalistul slovac Jerguš Ferko în cartea sa Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor apărută la Editura Argonaut de la Cluj, în mentalul colectiv maghiar s-a înstăpînit ideea extrem de rezistenă a unei excelenţe a leadershipului care i-ar fi confirmat acesteia pretenţia de civiliza spaţiile politice şi etnice învecinate. Misiunea civilizatoare fiind una care legitimează morală, ungurii, sub conducerea unor regi de valoare, ar fi încercat să ridice nivelul de civilizaţie al naţiunilor dimprejur.

Or, argumentează Ferko, numeroşi regi ai maghiarimii nici nu erau de origine maghiară, tot la fel cum destul de mulţi lideri ai Revoluţiei de la 1848, de pildă, Sándor Petöfi, Lajos Kossuth şi generalul Bem, nu erau maghiari la origine. Excelenţa leadershipului fiind una de import, nici pretenţiile teritoriale invocate sub auspiciile civilizării nu aveau temei.

Autorul invocat demontează unele din miturile fondatoare ale politicii maghiare, printre care şi Coroana Regelui Stefan, un obiect care era ulterior existenţei istorice a suveranului întemeietor cu cîteva decenii bune şi avea o dublă constituţie, una bizantină şi una catolică.

Volumul la care facem trimitere nu este însă unul scris de un istoric profesionist. Lucarea nu este revăzută de autor, care a decedat înainte să-şi vadă cartea tipărită, iar tonul scriiturii este adeseori polemic, diatribic şi plin de culoare stilistică, frecvent nedrept şi adeseori extrem de subiectiv, căci multe dintre reproşurile pe care el le aduce liderilor naţiunii maghiare i se pot aplica manierei în care argumentează.

 

 

Episodul  54

Naţiunea maghiară, între mitologie şi nostalgie (a treia parte)

Jurnalistul slovac Jerguš Ferko, în cartea sa Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor apărută la Editura Argonaut de la Cluj, formulează observaţii de multe ori pertinente cu privire la mentalitatea politică a leadershipului istoric maghiar. Acestea consonează şi cu viziunea unei majorităţi semnificative a istoricilor români cu privire la raporturile dintre maghiari şi români în Transilvania, semn că există coordonate constante în mentalitatea liderilor politici maghiari în relaţia cu naţiunile slovacă şi română din teritoriile aflate vremelnic sub stăpînire maghiară.

Dincolo de diatribele, interpretările şi parti pris-ul lui Ferko, poate scuzabile ţinînd seama de faptul că autorul nu este istoric de meserie şi că nu a reuşit să-şi revadă textul pentru o viziune definitivă, cartea sa apărînd postum, persistă un adevăr greu demontabil: există în mentalitatea ungurilor din Ungaria dar şi din ţările învecinate convingerea de sorginte istorică referitoare la statutul dublu al naţiunii maghiare ‒ sacrosanctul rol civilizator al acesteia în Europa Centrală şi de Est şi condiţia sa de victimă privilegiată.

Vom discuta, desigur, şi despre poziţia unor istorici români avînd o operă de o valoare incontestabilă, dar care profesează viziuni periculoase cu privire la dreptul istoric asupra Transilvaniei, ignorînd într-o manieră superficial-eseistică schimbarea de paradigmă survenită după Primul Război mondial prilejuită de viziunea preşedintelui american Woodroow Wilson prin Declaraţia referitoare la dreptul la autodeterminare al naţiunilor, o mutaţie cît priveşte principiile diplomaţiei internaţionale.

 

Episodul  55

Naţiunea maghiară, între mitologie şi nostalgie (a patra parte)

Pe urmele jurnalistului slovac Jerguš Ferko, care, în cartea sa Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor apărută la Editura Argonaut de la Cluj, formulează anumite observaţii asupra  mentalităţii politice a leadershipului istoric maghiar, încercăm, bazîndu-ne pe argumentele folosite de istoricul Ioan Aurel Pop, preşedinte al Academiei Române, să relativizăm unele teze riscante formulate de istoricul Lucian Boia în nişte eseuri strălucite dar lipsite de consecinţele logice ultime. Drept istoric vs drept internaţional, stare de fapt vs istorie consumată, iată cupluri conceptuale de analizat. Acestea consonează şi cu viziunea unei părţi consistente a corpului istoricilor români cu privire la raporturile dintre maghiari şi români în Transilvania.

La unguri, după cum subliniază şi Paul Lendvai, conceptul de naţiune nu s-a suprapus mereu just cu cel de aristocraţie, frecvent naţiunea maghiară fiind asimilată cu casta conducătoare, clasele de jos fiind compuse atît din unguri get-beget, cît şi din slovaci, români, croaţi, sîrbi etc. De unde o reprezentativitate şi solidaritate naţională foarte relative, deloc consonante cu pretenţia de paradigma civilizatorie imperativă, dar şi cu nostalgia ipocrită de a fi mereu victima privilegiată a Europei.

Pe de altă parte, e o evidenţă faptul că aristocraţia maghiară, inclusiv cea din Transilvania, a dus o existenţă rafinată, bine aşezată pe valori, tradiţii, atitudini şi mentalităţi specifice Mittel Europa. Gradul de urbanitate, moravurile orăşeneşti, stilul de viaţă, un autentic savoir vivre definesc toate universul nobilimii maghiare, aspect reflectat magnanim şi în marea literatură scrisă de autorii unguri din veacurile XVIII şi XIX.

Episodul  56

Naţiunea maghiară, între mitologie şi nostalgie (partea a cincea)

Literatura, fie şi cea cu aparenţă ficţională, are ca temei realitatea documentabilă istoric. Un roman, care este o construcţie de imaginaţie, se bizuie într-o mare măsură pe fapte, întîmplări, persoane şi amintiri petrecute sub semnul realului, toate fiind elemente pe care autorul le rescrie şi le resemnifică astfel încît proiectul ficţional să primească acele coordonate pe care el le visează.

De aceea, în unele cazuri, deloc puţine la număr, denominaţiunea de roman tocmai că descoperă ceea ce pretinde că ajunge să camufleze: istoria tale quale. Aşa stau lucrurile şi cu Trilogia transilvană a contelui Banffy, dar mai ales cu trilogia Lîngă scaunul Domnului de Albert Vass. Dedesubtul desfăşurărilor ficţionale, a proiecţiilor auctoriale şi a consideraţiilor morale ascund, fiind însă uşor de decriptat de către cei iniţiaţi, locuri, evenimente, tradiţii şi persoane cu totul reale, fiind exact acele aspecte care definesc sufletul transilvan, magmă compozită în care români, maghiari, evrei, saşi convieţuiesc în virtutea unor trăiri de o omenie exemplară.

Este şi situaţia scriitorului Albert Wass, cel care, dincolo de biografia controversată (e condamnat la moarte în contumacie în calitate de criminal de război), se dovedeşte un scriitor de o rară sensibilitate şi un artist al cuvîntului cu certe abilităţi de psiholog şi antropolog. Aristocrat doborît de melancolie, acesta cunoaşte pe de rost frumuseţile ascunse ale munţilor împăduriţi din Ardeal. Îi admiră pe bătrînii ciobani înţelepţi, se declară fascinat de frumuseţea ţărăncuţelor şi afirmă că omenie mai dreaptă şi mai caldă decît cea a românilor transilvăneni nu există pe lume!

Plecînd de la aceste realităţi subiective, surprinse şi transfigurate de scriitori maghiari din Transilvania, vom încerca să înţelegem acest paradox conform căruia aroganţa administraţiei austro-ungare din Ardeal ajunge să fie sfidată de opiniile unor aristocraţi unguri care, artişti ai cuvîntului fiind, ajung să celebreze calităţile unice ale locuitorilor majoritari din Transilvania.

Episodul  57

Egiptul, miracolul unei continuităţi milenare (prima parte)

Istoria s-a născut în Egipt. Pe malurile Nilului circulă şi astăzi o zicală, extrem de îndrăgită de localnici: toată lumea se teme de timp, iar timpul se teme de piramide… Cum să nu rămâi fascinat de istoria, cultura şi civilizaţia acestui popor atît de creativ, atît de rezistent, care de cinci milenii se încăpăţînează să supravieţuiască? Şi cum să nu-ţi doreşti ca măcar o dată în viaţă să te aperi de căldura soarelui la umbra Marii piramide a lui Keops sau să meditezi privind minunatele hieroglife pictate pe coloanele Templului lui Ra din Karnak?

Iată de ce vom călători făcînd apel la memorie şi la exerciţiul livresc prin Egiptul faraonilor şi al marilor preoţi, parcurgînd distanţa dintre Theba, astăzi Luxor, şi Memphis, astăzi Cairo. O excursie intelectuală care merită şansa de a afla multe dintre secretele şi tainele vechii culturi egiptene, dar şi destule aspecte care definesc prezentul acestui stat de cinci ori milenar. De la Ramses al II-lea, trecînd prin Tutankhamon, Cleopatra a VII-a, califii fatimizi, Muhammad Ali, regele Faruk, Nasser şi El Sissi, o întreagă istorie se cuvine a fi descoperită… cu minunile, momentele tragice, clipele de triumf dar şi de cădere ale unui popor binecuvîntat, plin de calităţi, dar şi vitregit de o geografie nu foarte generoasă, cu excepţia Nilului şi a coastelor Mării Roşii.

 

Episodul  58

Egiptul, miracolul unei continuităţi milenare (partea a doua)

Egiptul a trăit mereu din revărsările mîlului extrem de fertil cu care Nilul a binecuvîntat aceste tărîmuri din care 95% înseamnă deşert. Nouă luni pe an ţăranii şi fermierii executau lucrările cîmpului, unele foarte complexe, ce presupuneau canale de irigaţie sofisticate şi experimentarea unor varii culturi. În celalalte trei luni rămase, toţi aceşti oameni participau la amplele lucrări de construire a piramidelor şi sanctuarelor funerare. Aşa au fost posibile marile piramide de la Giza, templele de la Memphis, Abu Simbel şi Theba, precum şi mormintele din Valea Regilor.

Geniul egiptean a traversat mileniile, iar manifestarea lui politică şi religioasă miră şi astăzi. Politeişti cu aromă de monoteism, egipteni au iubit viaţa, celebrînd-o prin creaţiile lor arhitecturale, plastice şi literare. Fascinaţi de puterea politică, şi-au construit un stat regal care a rezistat vreme de 33 de dinastii, în ciuda tuturor vicisitudinilor şi a cotropirii ţării de către hicsoşi, macedoneni, romani şi sirieni. Limba egipteană trăieşte şi astăzi, chiar dacă doar în biserica creştină coptă, fiind o relicvă din epoca Imperiului tîrziu. Calitatea diplomaţiei egiptene se întrevede şi în prezent, dovadă stînd relaţiile cu Statul Israel şi cu Occidentul. Contrar aparenţelor, Islamul nu a făcut decît să potenţeze calitatea umană a egiptenilor, generozitatea şi solidaritatea comunitară de astăzi fiind impresionante şi voluntare.

Despre toate aceste realităţi şi tradiţii vom vorbi în episodul cu numărul 58 al Dialogurilor noastre.

Episodul  59

Egiptul, miracolul unei continuităţi milenare (partea a treia)

Deşi fastuoasă, istoria antică a Egiptului nu epuizează întreaga existenţă milenară a acestei fascinante ţări. Perioada modernă reliefează şi ea existenţa unor momente cruciale, care au plasat acest spaţiu în centrul de interes al politicii mondiale. După cel de-al Doilea război mondial, ţara faraonilor a fost scena unor episoade cu consecinţe radicale nu doar în plan zonal, ci şi la scară internaţională.  

De la Războiul din 1948 contra noului stat, Israel, trecînd prin Criza Canalului de Suez, prin Războiul de şase zile şi Războiul de Yom Kipur, pînă la Acordul de la Camp David (şi recuperarea Sinaiului), asasinarea lui Anwar el Sadat, ascensiunea lui Hosni Mubarak, Primăvara Arabă, prăbuşirea Frăţiei musulmane şi succesul lui el Sissi, iată tot atîtea episoade, fie tragice, fie eroice, prin care egipteni şi-au trasat drumul şi şi-au redefinit destinul de mare naţiune africană. Toate acestea configurează temei ediţiei de faţă a Dialogurilor senine

 

Episodul  60

Istorie, fizică şi paranormal

Istoria pare să fie ştiinţa care din Antichitate şi pînă astăzi are ca obiect de cercetare evenimentele, personajele, valorile şi semnificaţiile care au marcat pe o axă orizontală curgerea liniară a factualităţii temporale. Pe scurt, istoria cercetează trecutul (mai nou, prin istoria recentă, şi prezentul) din unghiul de vedere al unei logici cauzale strînse. Abordînd astfel istoria lumii, este clar că avem de-a face cu un curs monosens, bizuit pe o acumulare impresionantă de material.

Dar ce ne facem cu unele iregularităţi, evenimente inexplicabile, personaje care vin din timpuri istorice diferite, trecute sau viitoare, documente şi mărturii care consemnează existenţa unor realităţi paralele şi foarte bizare, ocultate toate de istoriografia oficială, cea din universităţi şi academii? Că există un asemenea scenariu alternativ, bazat pe o altă logică şi pe un alt aparat fizico-matematic (de pildă, teoria punţilor temporale Rosen-Einstei, a găurilor de vierme sau a găurilor negre), nici nu mai trebuie demonstrat. Realitatea unor portaluri, a unor punţi în timp care unesc în momente precise universuri altfel complet incompatibile sau regiuni ale cosmosului care se ignoră coexistînd cu lumea noastră, iată tot atîtea provocări la adresa istoriei canonice.

Scriitoarea Rodica Bretin, în două cărţi precum Dosarele imposibilului şi Călători în timp şi lumi paralele, trasează un contur verosimil şi strîns-ştiinţific unor asemenea teme foarte atrăgătoare, care sfidează logica obişnuită şi orizontul nostru clasic de aşteptare.

Toate aceste coordonate configurează temei ediţiei de faţă a Dialogurilor senine

Episodul  61

Sfîntul Augustin – biografia şi opera

Născut la Tagaste, în nordul Africii, Augustin, pînă să fie canonizat ca sfînt de Biserica romană, a dus o viaţă plină de freamăt.  Înainte să cunoască iluminarea şi să devină un atlet al lui Hristos, contribuind decisiv, alături de Sfîntul Thoma din Aquino, la definirea fundamentelor creştine ale civilizaţiei europene post-Antichitate, Augustin, în ciuda exemplului magnanim pe care l-a avut în persoana mamei sale, Sfînta Monica, pildă vie de curăţenie creştinească, a dus o viaţă plină de culoare şi evenimente contrastante. A băut, a luat parte la jocuri, a admirat luptele de gladiatori, a trecut din pat în pat, s-a delectat cu bucatre fine şi a degustat vinurile dulci ale Africii de Nord. A experimentat stările sufleteşti extreme, s-a iniţiat în magie, a cochetat cu ereziide varii orientări, a descoperit creştinismul în varianta maniheistă. Se poate spune că nici o experienţă omenească nu i-a rămas străină.

De învăţat a învăţat toată viaţa. La 19 ani trăieşte revelaţia a ceea ce înseamnă filosofia, după ce citeşte un Dialog scris de Cicero, lucrarea Hortensius. Bun retor, profund gramatician, el scrie într-o limbă latină minunată, şlefuind argumentele sub o perspectivă logică fără cusur. Are însă nevoie de o altă revelaţie, mistică de-această dată, în anul 386, în curtea vilei sale din Milano, cînd i se arată frumuseţea dreptei credinţe.

El a scris mult, sistematic, deloc întîmplător în ieşiri şi mereu ţintind o miză spirituală. Se spune că a lăsat 93 de lucrări, grupate în 232 de cărţi. Cele mai importante titluri ale sale sînt, fără îndoială, De Civitate Dei şi Confessiones. Un tratat teologico-politic, model de organizare a cetăţii omului şi a cetăţii lui Dzeu, şi o carte autobiografică, o comoară a înţelepciunii confesive, perlă a stilisticii de pe la finele Antichităţii, neegalată decît de Confesiunile lui Rousseau, dar cu mult mai târziu.

Toate aceste coordonate configurează temei ediţiei de faţă a Dialogurilor senine

 

Episodul  62

Sfîntul Augustin şi părinţii spirituali ai ideii de Europa

E minune mare că Sfîntul Augustin şi-a păstrat integritatea mintală într-o epocă eterogenă, plină de oferte spirituale de tot felul. Contemporan cu magicieni, păgîni, ghicitori în stele, prezicători, auguri, creştini, donatişti, maniheişti, acesta a ştiut să se adape de la diferite izvoare spirituale, dar a rămas ferm, pregătindu-se pentru Marea Întîlnire de la Milano, cînd i s-a arătat adevărul lui Dumnezeu.

Lumină a creştinătăţii, episcopul de Hippona a lucrat pentru a oferi viitorimi o identitate culturală continentală. Fără Augustin şi fără Thoma, Europa nu se poate concepe. E ca şi cum am avea de-a face cu un copil fără părinţi. Doar că aceştia doi mari gînditori nu au lucrat singuri. Lîngă ei stau, cu merite la fel de importante întru edificarea profilului spiritual european, şi Sfîntul Ieronim, care a dat neamurilor minunata versiune a Bibliei ebraice în latină, cea numită Vulgata, şi Boethius, cu ale sale Mîngîieri ale filosofiei, şi Cassior, şi Isidor din Sevilla, şi Beda Venerabilul. Prin activitatea lor remarcabilă, prin scrierile, meditaţiile, analizele şi îndemnurile lor pline de sinceritate creştină, toţi aceştia au conturat un profil identitar fără drept de apel, care face Europa de neconfundat.

Iată temele pe care le vom aborda în acest nou Dialog senin…

 

Episodul 63

Anul o mie în istoria europeană

Adepţii teologiei milenariste trebuie că au aşteptat cu sufletul la gură venirea Anului o mie d.Hr. Au căutat şi au găsit în Sfînta Scriptură acele detalii profetice care să creioneze orizontul pogorîrii Împărăţiei Cerurilor pe pămînt, printre muritori şi păcatele acestora. O eshatologică purificare a relelor de care endemic suferă omenirea, iată ce aşteptau acei oameni ‒ şi nu erau deloc puţini la număr! Ziua judecăţii, Apocalipsa întrupată, săvîrşirea Justiţiei divine, cîte şi mai cîte, cam acestea erau ingredientele care configurau imaginarul creştinilor europeni înaintea Anului o mie. Credinţa în momentul zero al expierii stirpei omeneşti era generalizată, deloc doar un fenomen marginal.

Spre pildă, în Suedia proaspăt trecută la creştinism graţie regelui Olaf, întregi comunităţi vikinge, unele nici măcar creştinate, îşi punea la modul serios problema dacă mai are ori ba rost să-şi cultive ogoarele sau să mulgă vacile, atît de teribilă era angoasa provocată de venirea vremurilor din urmă…

Însă dacă Domnul tot şi-a amînat sosirea, iar lumea a continuat să subziste, flăcările purificatoare nefiind încă aprinse pe pămînt, impulsul de a munci, de a crea, de a institui progres, dezvoltare şi belşug a primit noi energii şi motivaţii. În Occidentul european postmilenial se construieşte masiv, se refac vechile temple transformate acum în biserici, se înalţă catedrale şi castele, iau naştere uniunile comerciale dintre sate şi tîrguri, apărînd comunele, arhitectura şi ingineria cunosc un remarcabil avînt, în agricultură se introduc noi instrumente mult mai productive şi, poate că nu în ultimul rînd, proiectul creştin al unei păci universale începe să se înstăpînească în sufletele şi minţile oamenilor. Regele Franţei, Ludovic cel Sfînt, este un campion al domeniului…

Teologia populară a moaştelor, a ocrotirii celor sărmani, umili şi lipsiţi de apărare (săraci, femei, bolnavi, bătrîni şi copii), săvîrşirea faptelor bune, asistenţamedicală specializată acordată suferinzilor capătă o pondere însemnată în comportamentul şi atitudinea celor trăitori după Anul o mie. Despre toate aceste aspecte scrie cu argumente istorice minunate francezul Georges Duby în cartea sa, devenită op de referinţă, Anul o mie

Iată temele pe care le vom aborda în acest nou Dialog senin… în ultima ediţie a anului 2021! Crăciun fericit, prieteni, sănătate, bucurie, speranţă şi un An nou mai bun! la mulţi ani!

 

Episodul  64

Civilizaţia muntelui, cultura escaladei – prima parte

Geografia marchează, chiar dacă uneori pe căi nebănuite şi în modalităţi subtile, atît anatomia, cît şi psihologia persoanei. De aici şi anumite trăsături antropologice şi mentale concretizate în sisteme culturale şi patternuri civilizaţionale foarte diferite de la o zonă geografică la alta. Într-un fel arată oraşele şi satele de cîmpie şi într-alt fel cele de la munte. Altitudinea influenţează caracterul omului, nefiind deloc indiferent dacă avem de-a face cu un cîmpean sau cu un muntean.

Din acest punct de vedere, măreţia muntelui a apăsat cu forţa prestigiului sacru asupra mentalităţii locuitorilor de la poalele sale. Înălţimile au fost considerate loc al zeilor, lăcaş al nemuritorilor, sediu al eroilor. De la grecii antici şi pînă la tibetani, o întreagă cultură a muntelui a fost edificată, una foarte originală.

Dar escalada tehnică, alpinismul ca atare, dorinţa sistematică de a cuceri vîrfurile munţilor reprezintă toate invenţii ale modernităţii. Fireşte, ca de obicei, englezii au furat startul, fiind se pare fascinaţi de lupta cu înălţimile. Întrebat în 1922 de ce ar dori cineva să se caţere pe Everest, sir George Mallory a răspuns sec: pentru că există.

Epopeea Himalayei, a soartei alpiniştilor şi expediţiilor pe Everest, Nanga Parbat, Annapurna etc. oferă tema abordării noastre din acest episod cu numărul 64 al Dialogurilor

 

Episodul  65

Civilizaţia muntelui, cultura escaladei – partea a doua

Escalada în Himalaya a debutat cu decizie cam după Primul război mondial, expediţiile îndesindu-se pînă înaintea celei de-a Doua Conflagraţii planetare. Englezi, germani, francezi, elveţieni şi austrieci aveau să-şi dispute onoarea de a înfige steagul naţional pe vîrfurile zeilor din Tibet, Nepal, China şi Pakistan. Aşa s-au născut eroii şi miturile alpinismului himalayan, precum britanicul George Mallory şi germanul Hermann Buhl, amîndoi morţi în condiţii tragice în tentiva de a cuceri Everestul şi Nanga Parbat. Tot astfel, a fost dezvoltată o adevărată industrie a alpinismului, susţinută de intense campanii de presă, care au condus la autentice isterii naţionale, căci naţiunile civilizate ale bătrînului continent îşi revendicau cu gelozie optmiarii îndepărtaţi (britanicii, Everestul, germanii, Nanga Parbat, francezii, Annapurna).

Despre povestea tulburătoare, eroică, tristă şi neverosimilă a expediţiilor din Himalaya vom dezbate în acest nou episod al Dialogurilor… noastre, punînd acentul pe această adevărată filosofie a autodepăşirii, a înfrîngerii limitei şi a luptei cu moartea în zona de dincolo de 8 000 de metri, cam pe unde zboară avioanele de linie, cînd trupul începe literalmente să moară încetul cu încetul.

 

Episodul  66

Dedesubturile scandalului Djokovici

Acum, cînd urmele şampaniei abia s-au uscat în cupă şi cînd ecourile victoriei lui Rafael Nadal de la Melbourne tind să se estompeze, aproape nimeni nu se mai întreabă ce s-a întîmplat cu Novak Djokovici.

Povestea e lungă, nu o mai reluăm, am analizat-o în acest episod al 66-lea din Dialogurile noastre, dar ea nu e deloc lipsită de miză. Ca şi anul trecut, cînd supercampionul sîrb viza atît realizarea Golden Slamului, cît şi a Grand Slamului, totul s-a soldat cu un eşec pe cît de grandios, pe-atât de usturător. Fără medalie olimpică, fără titlul la US Open, deşi a jucat finala, a patra din această categorie în sezon, Djokovici sfîrşea îndurerat anul 2021. Dar începea 2022 sperînd să devină GOAT, respectiv cel mai mare din toate timpurile. Ar fi primit această gratulaţie cu condiţia să cîştige pentru a zecea oară turneul de la Melbourne, obţinînd un al 21-lea trofeu de Mare Şlem. Campion en titre, recordman absolut al competiţiei, avea toate şansele să o facă…

… Dar Nole nu este vaccinat. Or, Australia s-a dovedit una dintre puţinele ţări de pe mapamond care şi-a carantinat drastic populaţia, gradul de vaccinare naţional fiind undeva pe la 90%. De aici şi conflictul între autorităţile locale şi centrale, dintre Melbourne şi Canberra. Statul Victoria şi Federaţia australiană l-ar fi dorit pe Djokovici pe teren, premierul Morrison şi ministrul Hawke, nu. A rezultat o epopee de două săptămîni din care toate lumea a pierdut. Sîrbul a fost expulzat, după ce a fost internat într-un azil de refugiaţi, s-a judecat în instanţă cazul său, iniţial Djokovici a avut cîştig de cauză, ulterior legea a prevalat, dar plecînd nu de la probe concrete, ci de la un pricipiu care spune că binele public are nevoie de modele ca să se manifeste. Modelul negativ a devenit campionul sîrb, un excelent bouc émissaire

Concluzia? Nici dreptul anglo-saxon nu mai este ce a fost odinioară.

Episodul  67

Unirea Principatelor, accident, miracol sau necesitate?

Nu s-a întîmplat foarte des în istoria noastră ca soarta să ne surîdă. Orele astrale, după cum frumos spunea Stefan Zweig, n-au fost deloc numeroase de-a lungul veacurilor pe canavaua istoriei româneşti. Dar cu-atît mai mult se cuvin acestea celebrate, ţinînd seama de aspra lor raritate.

Unirea Principatelor Române, săvîrşită la 24 ianuarie 1859, vine astfel ca o mare mirare, dar şi ca o fundamentală realizare a naţiunii noastre în zorii modernităţii. Prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, atît la Iaşi, cît şi la Bucureşti, naţia română se achita de nevoia respectării tratatelor europene, împlinindu-şi totodată un vis de veacuri. Ceea ce nu a rezistat în vremea lui Mihai Vodă iată că a izbîndit pe la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind model şi pentru Germania, şi pentru Italia.

Dar cum a fost posibilă această veritabilă minune, adevărată capodoperă de diplomaţie, intuiţie politică şi unitate populară? Care au fost condiţiile interne şi internaţionale care au contribuit la săvîrşirea sa? Cine au fost personalităţile şi personajele, la vedere sau din umbră, care au lucrat la realizarea acestui măreţ proiect naţional?

Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în episodul 67 al Dialogurilor noastre senine

 

 

Episodul  68

Reformele lui Cuza ‒ necesitate şi miracol

Deşi a domnit foarte puţin timp, Alexandru Ioan Cuza s-a dovedit un lider politic de clasă. A ştiut să-şi aleagă drept premieri oameni pe care a putut să se bizuie, astfel încît programul de reforme năzuit să aibă sorţi de izbîndă. Cînd nu s-a mai înţeles cu Barbu Catargiu, prea conservator şi lent în a plica programul reformist, a scăpat de acesta în condiţii extrem de bizare. Domnitorul nu a fost acuzat de nimic, dar cam toate firele duceau la Vodă. Asasinarea premierului pe Dealul Mitropoliei în condiţii misterioase a servit de minune cauzei pentru care milita domnitorul…

Reforma agrară, încercarea de a bate monedă, adoptarea drapelului naţional, organizarea armatei şi jandarmeriei, secularizarea averilor mînăstireşti, reforma fiscală, realizarea primelor tronsoane de cale ferată, punerea bazelor serviciului de informaţii naţional, organizarea serviciului de poştă, apariţia aşezămintelor spitaliceşti moderne sînt doar cîteva dintre mizele şi realizările lui Alexandru Ioan Cuza. Uneori în consonanţă cu prevederile Tratatului de la Paris, alteori pe alături sau interpretînd spiritul acestuia, după o intensă şi formidabilă ofensivă diplomatică pusă în operă de ambasadori şi consuli patrioţi şi influenţi, Cuza a întemeiat în şapte ani o ţară şi a vegheat la naşterea unei naţiuni. Momentul Cuza este unic în istoria României, fiind de fapt apogeul generaţiei paşoptiste. Felul în care a fost detronat şi maniera în care următorul suveran l-a tratat nu fac cinste neamului nostru. Cuza a murit în exil, la Heidelberg. Dar aceasta este o altă poveste…

Iată tema abordată în episodul 68 al Dialogurilor noastre senine

Episodul  69

Epoca lui Thomas Carlyle

Scoţianul Thomas Carlyle a fost un romantic însufleţit de pragmatism. Calvinist original, rebel în raport cu dogma, dar entuziast în raport cu esenţa, a privit întodeauna lumea sub specia morală. Orice reformă, orice restructurare ori sînt de ordin etic, ori sînt perfect inutile. Mare admirator al culturii germane, a tradus din Goethe şi a întreţinut o corespondenţă excepţională cu acesta. A scris despre Schiller şi romantismul german şi a ţinut partea Prusiei în timpul Comunei din Paris, fiind un suporter radical al cancelarului Bismarck. Pe de altă parte, a studiat în profunzime Revoluţia franceză şi a scris o excelentă istorie a acesteia, o lucrare masivă în trei volume. Complet neaderent la cauza abolirii sclaviei, a scris rînduri infame despre condiţia afro-americanilor, fiind un adept al secesiunii statelor sudiste. Prieten cu John Stuart Mill, se desparte de acesta plecînd de la îngustul său spirit conservator şi rasist…

Dar a fost un mare scriitor, iar adevărata măsură a talentului şi-o dă prin romanul filosofic Sartor Resartus, Croitorul descusut, o pildă de interpretare etică şi o construcţie narativă în care argumentul logic funcţionează de minune. Nici cartea sa dedicată cultului eroilor nu e de lepădat, căci acolo schiţează o adevărată apologie a personalităţii ieşite din normă, o viziune cu bună aderenţă la spiritul romantic.

Iată temele pe care le vom dezbare în episodul 69 al Dialogurilor noastre senine

Episodul  70

Rusia şi NATO ‒ pacea lumii încotro?

Răzoi cu Rusia nu se face ‒ cît de mult ne-ar face plăcere să-l parafrazăm pe Jean Giraudoux… Din păcate, nu o putem face, situaţia mondială este precară diplomatic, iar condiţiile de posibilitate ale unui război între Rusia şi NATO au atins un prag deosebit de înalt. Despre puterea renăscută a „ursului” din nord se pot spune multe. Oricum ar fi, oricîte critici i s-ar putea aduce, oricît de controversat ar fi ca lider şi politician, Vladimir Putin a reuşit performanţa să scoată marea ţară din nordul Europei (alţii i-ar spune „colosul asiatic”…) din marasmul primului deceniu de după căderea Cortinei de Fier.

Dispunînd de resurse naturale şi energetice enorme, avînd un potenţial uman şi intelectual formidabil, Rusia şi-a relansat economia, şi-a modernizat armata şi a pornit o ofensivă diplomatică de proporţii pentru a-şi reface prestigiul şifonat în mandatele lui Boris Elţîn. Avansarea NATO spre frontierele, reale sau doar strategice, ale Federaţiei Ruse a determinat conflictul din Crimeea şi alimentează astăzi tensiunea privind Ucraina.

De ce s-a ajuns aici? Cine este de vină? Ce şanse are pacea? Care va fi viitorul regiunii? Dar al lumii?

Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în episodul 70 al Dialogurilor noastre senine

Episodul  71

Arcul şi arcaşii în civilizaţia lumii

Cine nu a auzit de Robin Hood? Dar de Wilhelm Tell? Dar de kyudo, arta tirului cu arcul din Japonia medievală? Dar de arcaşii călări parţi sau mongoli, care au cucerit o lume cu arcurile lor scurte şi puternice?

Această armă de luptă la distanţă, arcul, a însemnat totodată şi o modalitate de disciplinare a minţii, de acutizare a concentrării, dar şi de maximă relaxare spirituală. Pînă să ucidă, arcul destinde, armonizează lăuntric, calmează mintea şi muşchii. De la long bow-ul folosit de Robin de Locksley, alias Robin Hood, şi pînă la arcul coreean, o capodoperă balistică, trecînd prin rău famata arbaletă, armă meschină dar complet letală, istoria lumii, atît cea apuseană cît şi cea orientală, au fost marcate de această armă genială, cu un rol crucial în marile conflicte militare care au modelat şi modificat civilizaţia umană.

Doriţi exemple? În Războiul de o sută de ani arcul lung englezesc a distrus mitul conform căruia cavaleria grea era invincibilă. La Azincourt, cu o strategie potrivită, arcaşii britanici au îngenunchiat la propriu pe uriaşii cavaleri înzăuaţi din Franţa, floarea nobilimii de la nord de Marea Mânecii. Există mărturii şi au fost efectuate şi experimente în sensul verificării acestora conform cărora arcul mongol şi coreean, unul scurt, putea lansa cu precizie letală săgeata pînă la o distanţă de 400 de metri!

Iată subiectele asupra cărora ne vom concentra atenţia în episodul 71 al Dialogurilor noastre senine

Episodul  72

Marii bătălii din cel de-al Doilea război mondial: Stalingrad şi Contraofensiva din Ardeni

Bătălia de la Stanlingrad poate fi considerată drept momentul-cheie al războiului din Europa. Intenţia Wehrmachtului era una dublă: atît de a distruge fabricile de armament din oraş, plus o lovitură de ordin simbolic (a căzut oraşul lui Stalin!), cît şi de a traversa Volga pentru a cuceri şi exploata cîmpurile petrolifere din Caucaz. La o analiză raţională, valabil este doar primul punct, căci altminteri germanii putea traversa pe oriunde fluviul, lăsînd sub încercuire Stalingradul, oraş oricum ocupat în proporţie de 90% şi în mare parte distrus. Stalin nu a cruţat viaţa soldaţilor şi civililor, pierderile ruseşti fiind înfiorătoare, dar obiectivul era să transforme lupta de la distanţă într-una de stradă. Von Paulus a căzut în cursă, ruşii au rezistat eroic la vreme iarnă, cîştigînd timp pentru ca o armată odihnită, antrenată şi bine dotată de aproximativ un milion de oameni să despresureze Stalingradul-martir, luînd în captivitate întreaga armată germană, inclusiv pe comandantul său. După Stalingrad şi Kursk, soarta războiului pe frontul de Est era decisă…

În schimb, contraofensiva germană din Ardeni a reprezentat ultima zvîcnire semnificativă a armatei lui Hitler. Aproape 300 000 de soldaţi şi cîteva divizii de Panzere au fost dislocate din Răsărit pentru o lovitură prin surpriză care viza străpungerea liniilor anglo-americane pînă la Anvers. Nemţii au mizat pe vremea rea, care împiedica valorificarea supremaţiei aeriene aliate. Cît timp plafonul de nori era jos şi static, germanii i-au dat peste cap pe americani, englezi şi canadieni. Faptul că Bastogne a rezistat pînă cînd vremea s-a îmbunătăţit i-a ajutat mult pe aliaţi. Ulterior, aviaţia anglo-saxonă şi-a făcut datoria, iar Joachim Pieper şi-a abandonat blindatele revenind per pedes în Germania cu trupele sale. De-acum, Reichul era dschis şi de la Est, şi de la Vest.

Iată subiectele asupra cărora ne vom concentra atenţia în episodul 72 al Dialogurilor noastre senine

 

Episodul  73

Marii bătălii din cel de-al Doilea război mondial: Pearl Harbor şi Midway

Dezastrul de la Pearl Harbor a fost, paradoxal, începutul supremaţiei militare americane pe plan mondial. Ajuns la cel de-al treilea mandat, preşedintele Roosevelt se confrunta cu opoziţia opiniei publice cît priveşte intrarea Americii în război, în ciuda unor ajutoare financiare, de armament, alimentare şi de combustibili imense livrate englezilor şi sovieticilor. Japonia avea nevoie ca de aer de resursele petroliere din Birmania şi Filipine, deci era necesar ca flota americană din Pacific să fie distrusă. Bizar, flota americană era ancorată în Hawai, dar fără portavioane. Amiralul Yamamoto a condus atacul nipon, după o călătorie riscantă, cu 30 de nave şi 400 de avioane pe o distanţă de peste 4800 km. Atacul a venit prin surpriză, avioanele americane erau la sol, iar marinarii de pe marile cuirasate erau încredinţaţi că e un simplu exerciţiu de duminică. Distrugerea a fost masivă, dar ea s-a transformat într-o mare victorie pentru America, adaptată rapid la economia de război.

În schimb, bătălia de la Midway a fost una dintre cele mai ciudate, căci vreme de aproximativ cinci minute japonezii păreau învingători, asta pînă cînd trei portavioane americane şi-au făcut apariţia şi au distrus şase portavioane inamice. Avioanele japoneze erau înarmate cu bombe pentru sol, nu cu torpile, iar timpul prea mare de schimbare a muniţiei a determinat amplasarea neglijentă a acesteia. Torpilele americane au făcut prăpăd, determinînd obţinerea unei nesperate victorii. Un rol major în acest succes care a balansat raportul de forţe în Pacific l-a jucat căpitanul Rochefort, cel care a descifrat un mesaj japonez ce indica Midway ca loc al atacului nipon. După Midway, americanii au început să cureţe metodic insulele din Pacific pînă la Okinawa.

Iată subiectele asupra cărora ne vom concentra atenţia în episodul 73 al Dialogurilor noastre senine

 

Episodul  74

Balcicul, între nostalgia artistică şi realitatea istorică

Una dintre obsesiile persistente ale artiştilor noştri plastici a fost, generaţii la rînd, Balcicul. O obsesie fecundă, care inspiră şi edifică ‒ în perioada interbelică. O obsesie melancolică, avînd un contur din ce în ce mai estompat ‒ după pierderea Cadrilaterului. Dacă generaţii de pictori, fotografi, scriitori, sociologi şi jurnalişti au trăit farmecul indicibil al oraşului-fetiş al Reginei Maria pînă în momentul Dictatului de la Craiova, ulterior fascinaţia faţă de cetatea Coastei de Argint nu a slăbit, dar şi-a potenţat aura de mitologie, trecînd pentru generaţiile postbelice în planul reconfigurării melancolice. Rarele călătorii personale din perioada comunistă a produs cîteva pînze şi rînduri deloc, însă această penurie a nutrit şi amplificat dorul de Balcic, acel ora-alb al Reginei ce nu mai putea fi cunoscut decît din pînzele maeştrilor vechi şi din unele cărţi de găsit doar în celebrele fonduri speciale ale bibliotecilor, cum era de pildă romanul lui Emanoil Bucuţa, Maica Domnului de la mare.

Dar cum a fost posibil miracolul Balcicului, de la ce s-a pornit în constituirea mitului său, ce a fascinat-o pe Regina Maria la acest mărunt şi prăfuit orăşel de coastă, ce i-a atras pe marii noştri artişti şi intelectuali acolo şi mai ales cum s-a făcut că acel pămînt binecuvîntat a intrat în componenţa României Mari, după Războaiele balcanice?

Iată subiectele asupra cărora ne vom concentra atenţia în episodul 74 al Dialogurilor noastre senine

 

Episodul  75

Cruciadele tîrzii şi misiunea istorică a Ţărilor Române

Conceptul de cruciadă tardivă este legat strîns de realitatea istorică a epocii medii tîrzii în Ţările Române. Dacă după căderea Ierusalimului şi apoi după pierderea Accrei ca ultim bastion creştin din Ţara Sfîntă ideea unei Reconquiste devenise masiv caducă, Europa începuse de-acum să se confrunte cu o altă realitate: apărarea propriei civilizaţii în faţa asaltului dat de Imperiul Otoman. Stat expansiv, cu o armată bine antrenată şi echipată, beneficiind de generali şi strategi remarcabili, cu o flotă care a stăpînit la un moment dat întreaga Mediterană, Imperiul Turc devenise o ameninţare serioasă la adresa creştinătăţii.

Dacă cruciadele clasice erau misiuni militare de cucerire şi apoi de apărare a Ţării Sfinte, cruciadele tardive deveniseră misiuni defensive, de stopare a avansării otomane în Europa Centrală şi de Vest. În prima linie a acestui front creştin s-au aflat Ţările Române, care, sub conducerea unor lideri de anvergură, precum Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ca să nu ne referim decît la cei mai semnificativi, s-au opus avansării turcilor în Europa. Fără victoriile obţinute de armatele române şi fără acele tratate care amînau practic progresul otoman pe continent, nu se ştie dacă istoria europeană ar mai fi fost aceeaşi.

Iată subiectele asupra cărora ne vom concentra atenţia în episodul 75 al Dialogurilor noastre senine

 

Episodul  76

Crizele europene şi cauzele lor: de la Pacea Westfalică pînă la finele Primului Război mondial

Războiul de 30 de ani (1618-1648) a devastat bătrînul continent, mai cu seamă centrul şi nordul Europei. Distrugerile civilizaţionale şi de populaţie au fost cumplite. Creştinismul şi sensul său umanitar şi-a vădit din nou limitele. Situaţia era atît de complicată, încît Franţa, o ţară  catolică, s-a aliat cu Suedia, ţară protestantă, pentru a lupta contra Imperiului Habsburgic, catolic la rîndul său. Perversitatea geostrategică era una maximă, creştini contra creştinilor, pînă la aneantizarea totală. Praga a fost devastată iar de-atunci cehii au preferat să se predea fără luptă, doar capitala lor să scape fără distrugeri (vezi situaţia din cel de-al Doilea Război mondial). Germania de nord a fost aproape depopulată. Una dintre consecinţele războiului devastator a fost că s-au înmulţit statele şi stătuleţe germane. Sînt istorici care aveansează cifra de 1800 de asemenea entităţi politice…

Dar fără îndoială că una dintre cele mai importante consecinţe generate de Pacea Westfalică a fost grija permanentă acordată de Marile Puteri conservării echilibrului european. Un echilibru ţesut cu dificultate şi plătit cu milioane de morţi. O armonie, un balans al echilibrului între naţiunile puternice ale bătrînului continent. De aici tot felul de alianţe, de răsturnări de situaţie, de reveniri pentru ca pacea să fie salvată. Nici una dintre Marile Puteri nu trebuia să devină predominantă, astfel încît echilibrul să se rupă iar Europa să fie din nou distrusă într-un război nemilos. Dar Germaniei, unificate în vremea lui Bismarck sub stindardul Prusiei şi devenită o Mare Putere emergentă inclusiv în plan colonial, acest principiu postwestfalic nu avea cum să-i convină, ea fiind frînată în dezvoltarea sa impetuoasă…

Iată subiectele asupra cărora ne vom concentra atenţia în episodul 76 al Dialogurilor noastre senine

 

Episodul  77

Crizele europene şi cauzele lor:de la Primul Război mondial şi pînă la conflictul ruso-ucrainean

Dacă principiul echilibrului Marilor Puteri în Europa a dominat aproape trei secole situaţia politico-militară a bătrînului continent, situaţia de după prima mare conflagraţie mondială a determinat o radicală schimbare de perspectivă.

Faptul că America a intervenit decisiv în război, determinînd predarea Germaniei, a cărei armată era însă departe de a fi învinsă sau distrusă, această ţară neavînd lupte pe teritoriul ei, l-a îndreptăţit pe preşedintele Woodrow Wilson să ofere ca bază principială a sistemului de tratate de pace de la Versailles un alt principiu: cel al autodeterminării naţiunilor. Un principiu care părea să traseze linia unei evoluţii centenare sau mai bine decît atît. Marile Puteri „dispăruseră”, ultima, Marea Britanie, contemplîndu-şi imperiul colonial făcîndu-se ţăndări după cea de-a doua conflagraţie mondială. Dar istoria nu s-a oprit la filosofia lui Wilson, existînd o permanentă tensiune între principiul echilibrului marilor puteri şi cel al autodeterminării naţiunilor. Situaţia din Ucraina reflectă cu stricteţe acestă luptă între două viziuni de a face politică la scară continentală şi mondială.

Rusia de azi încearcă să-şi protejeze frontierele de extinderea în valuri a NATO, deci şi statutul de superputere, în vreme ce Ucraina luptă pentru a-şi prezerva integritatea teritorială şi identitatea naţională. Cu un bemol: în spatele rezistenţei ucrainene stau Statele Unite, iar principiul autodeterminării naţiunilor nu e recunoscut de regimul de la Kiev, după cum atestă şi legea naţionalităţilor adoptată în mai 2021 şi promulgată de preşedintele Zelenski. Ca de obicei, oamenii nevinovaţi mor şi îşi văd dstinele distruse doar pentru ca puterncii lumii să-şi ilustreze filosofia politică…

Iată subiectele asupra cărora ne vom concentra atenţia în episodul 77 al Dialogurilor noastre senine

Episodul  78

Cruciada a patra: adevărata cauză a schismei civilizaţionale între Apusul şi Răsăritul Europei

Oricît ar părea de ciudat şi în contra prejudecăţilor istorice şi culturale comune, nu anul 1054 este cel care a marcat cu-adevărat ruptura de mentalitate şi sensibilitate între Apusul şi Răsăritul bătrînului continent. Sigur, disputa teologică a fost importantă, ea reflectînd o tendinţă clară de evoluţie paralelă în sînul Bisericii ca instituţie. O fi fost problema lui filioque decisivă pentru rafinaţii filosofi şi teologi din Est şi Vest, dar mentalitatea populară nu era atinsă de abisul hermeneutic al unor asemenea dispute.

Ceea ce a consacrat la modul real ruptura dintre două moduri de a fi creştin şi european deopotrivă a fost însă episodul Cruciadei a patra, cea care, condusă de Balduin de Flandra, Bonifaciu de Montferrat şi Ludovic de Blois, aflaţi sub contract de îndatorare cu dogele serenissimei Republici Veneţiene, Enrico Dandolo, a cucerit mai întîi Zara şi apoi chiar Constantinopolul. Prădăciunile, omorurile, violurile şi distrugerile săvîrşite de cavalerii franci pe seama populaţiei greceşti creştine nu au fost uitate nici astăzi, alimentînd resentimentul balcanicilor la adresa occidentalilor ‒ şi pe bună dreptate.

Prăpădul a fost total, jaful incredibil şi tulburarea fantastică, însuşi papa condamnînd excesele fără limită comise de aceşti falşi cruciaţi. Balduin avea să devină liderul noului Regat latin de Constantinopol, pînă cînd a fost capturat de Ioniţă Kaloianul, ţarul bulgar de Veliko Tîrnovo.

Episodul  79

Michelangelo şi Leonardo ‒ geniile în condiţie absolută ale Renaşterii italiene

Ceea ce s-a numit a fi Renaşterea italiană şi s-a manifestat ca un fenomen irepetabil în pictură, sculptură, arhitectură, literatură, politologie şi inginerie, a prilejuit apariţia unor personalităţi titanice, cu o anvergură greu de imaginat astăzi. Vîrfurile unor generaţii frizînd genialitatea cea mai curată au fost însă, de la distanţă, Michelangelo Buonarotti şi Leonardo da Vinci.

Remarcabili în domenii populate totuşi cu somităţi exemplare, detaşîndu-se fără drept de apel prin anvergura operei şi profunzimea sensurilor întrupate în ea, cei doi au dus arta şi ştiinţa la cote fabuloase, săvîrşind cea mai deplină celebrare a frumuseţii fiinţei omeneşti.

Cum de-a fost posibil acest fenomen, Renaşterea, şi cum de au apărut cei doi titani ai Renaşterii tocmai în Italia fărîmiţată în atîtea state? Iată miza analizei noastre în acest dialog cu numărul 79. O analiză deopotrivă istorică, socială, economică şi psihologică.

Episodul  80

Problema lui filioque ‒ de la disputa teologică la ruptura civilizaţională

Creştinismul s-a confruntat cu numeroase momente de tensiune. Istoria acestei biserici ne-a revelat destule episoade schismatice, clipe de violenţă doctrinară, perioade de prigoană omucidară şi chiar genocidară. Ereziile, rebeliunile conceptuale, conflictele hermeneutice şi revoluţiile schismatice s-au succedat frecvent, uneori cu o viteză ameţitoare, ceea ce face dificil de înţeles un parcurs al acestui monoteism care a fost definit de fondatorul său, evreul Iisus Hristos, drept o credinţă a păcii şi iubirii faţă de om. Oricum ar fi însă, cea mai mare ruptură, adevăratul cutremur şi autentica scindare în sînul Bisericii lui Hristos a fost cea generată de disputa, iniţial doar teologică, asupra chestiunii lui filioque. De fapt la origine o „ceartă” filologică, o dezbatere de traductologie, o tensiune între interpretări diferite, această dispută a devenit „cuiul lui Pepelea” şi practic chibritul care avea să arunce în aer întreg eşafodajul lumii creştine, deja bulversat de bicefalitatea Imperiului Roman şi apoi de evoluţiile paralele între Apus şi Răsărit. Chestiunea era simplă, la prima vedere: grecii susţineau că Sfîntul Duh purcede doar de la Dumnezeu-Tatăl, în timp ce francii susţineau că Acesta derivă şi de la Fiul.

Cine a avut dreptate? Cine a greşit? Şi cum s-au concretizat toate acestea în realitatea Marii Schisme din 1054? Iată miza analizei noastre în acest dialog cu numărul 80. O analiză deopotrivă istorică, socială, economică şi psihologică.

Episodul  81

Evoluţia bisericilor creştine după Marea Schismă din 1054

Ceea ce a rezultat în urma Marii Schisme din 1054, recte existenţa a două biserici creştine, cea vaticană, de la Roma, supusă primatului papal, şi cea constatinopoletană, condusă de Patriarhul romeu, a generat două sisteme de credinţă, cu ritualuri, limbaje şi simbolistici destul de diferite. Iar aceste două sisteme de credinţă s-au concretizat şi în seturi de valori, în sensibilităţi, mentalităţi şi comportamente sociale distincte, chiar dacă asemănătoare. Catolicism şi ortodoxie, latinitate şi grecitate, occidentalism şi orientalism, iată deja două universuri de cultură şi civilizaţie care au încetat să mai fie suprapuse ori surori siameze.

Dacă în momentul marii rupturi teologice şi filosofice Răsăritul era mai avansat tehnologic şi cultural, dacă gradul de civilizaţie şi nivelul de rafinament social era mai ridicat, ulterior şi progresiv, pe măsură ce războinicii otomani avansau spre Constantinopol iar forţa economică a Imperiului Bizantin decădea, în Apus începea să fie cunoscut un avînt civilizaţional remarcabil, impulsionat atît de centralizarea puterii regale, cît şi de contactul cu valorile societale din Ţara Sfîntă, recte Orientul Apropiat.

După căderea oraşului lui Constantin, o altă biserică, o altă ţară avea să revendice moştenirea contantinopoletană: Rusia. Dacă Bizanţul fusese considerat a Doua Romă, iată că acum, după 1453 şi mai cu seamă din veacul al XVII-lea, Imperiul Ţarist avea să revendice demnitatea şi moştenirea bizantină, devenind cea de-a Treia Romă. Dar existau temeiuri pentru o asemenea susccesiune simbolică, însă cu nişte consecinţe practice, politice şi militare evidente?

Iată miza analizei noastre în acest dialog cu numărul 81.

 

Episodul  82

Epopeea naţională reflectată în filme ‒ de ce este Sergiu Nicolaescu un regizor controversat?

Filmul istoric nu înseamnă automat reprezentarea fidelă şi realistă a unor secvenţe documentabile din trecutul naţional şi internaţional. Filmul, dacă nu este documentar (şi chiar şi acela face frecvent rabat de la istoria tale quale…), atunci e pus în slujba unui ideal care nu este ştiinţific, ci estetic. El are ca ţintă să impresioneze, să emoţioneze, să stîrnească sentimente de mîndrie şi admiraţie ori de revoltă şi contestare. Filmul istoric devine în asemenea condiţii operă de ficţiune ce are drept pretext ţesătura faptului istoric. Scopul său educativ, patriotic şi instructiv are o conotaţie definită în plan moral. Prin exemplul înaintaşilor, prin rescrierea şi înfăţişarea trecutului în momentele lui glorioase, regizorul încearcă să inducă publicului, mai cu seamă celui tînăr, conştiinţa unei excelenţe pilduitoare. Desigur, dacă aşa stau lucrurile, uneori, poate mai des decît sîntem dispuşi să acceptăm, realitatea istorică ajunge să fie supra-interpretată, chiar cosmetizată sau, mai grav, desfigurată. Contează, aşadar, nu rigoarea prezentării faptelor şi personalităţilor istorice, ci mesajul prilejuit de acestea, cu preţul sacrificării tabloului real. Dar dacă literatura are dreptul să propună mituri ale identităţii naţionale, de ce nu ar avea acest drept şi cinematografia?

Unul dintre regizorii de anvergură ai filmului românesc este Sergiu Nicolaescu. Acerb contestat, negîndu-i-se şi cea mai palidă urmă de valoare artistică, sau, dipotrivă, adulat, promovat şi celebrat, acesta a fost un personaj complex, cu umbre şi lumini în biografie şi operă. Ce rămîne din bogata lui filmografie? Iată miza dialogului nostru cu numărul 82.

Episodul  83

Filmul istoric, şcolile cinematografice naţionale şi cosmopolitismul Hollywoodului

Nu se poate vorbi despre filmul istoric fără să facem apel la memorie. iar acest exerciţiu mnezic ne asigură că prima mare şcoală naţională care a realizat capodopere în domeniu este cea rusă, mă rog, sovietică. Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko, Crucişătorul Potiomkin sau Sfîrşitul Sank-Petersburgului, iată nume şi titluri memorabile, fără de care istoria cinematografului mondial nu poate exista. Nu e o întîmplare că studenţii din anii primari la Film analizează cu minuţie pelicule clasice precum Crucişătorul Potiomkin sau Cetăţeanul Kane.

După prima generaţie de regizori ai Revoluţiei din octombrie au apărut şi alţi artişti remarcabili, precum Bondarciuk, Tarkovski, Mihalkov, Lunghin, Klimov, Bodrov şi Volghin. Producţiile lor, mai ales ale celor mai tineri, adăugă la tehnicitatea specială şi la cromatica particulară substratul oferit de supertehnologia zilelor noastre.

Un alt regizor foarte inspirat şi fără respect pentru tabuuri este australianul adoptat de Hollywood Mel Gibson, cu realizări ca Brave Heart, Apokalypto şi Patimile lui Hristos. Iar lista ar putea continua…

În episodul 83 al dialogurilor noastre vom discuta despre toate aceste repere ale filmului istoric internaţional.

Episodul  84

Dispariţia unei regine, extincţia unei epoci: Elisabeta a II-a a Marii Britanii s-a stins

Vestea decesului reginei Marii Britanii a zguduit mapamondul. În sine, ştirea nu era tocmai… o ştire. La 96 de ani, vîrsta monarhului britanic, tristul eveniment se putea consuma oricînd. Dar în actualul context geopolitic, vestea a căzut ca un trăsnet, căci Elisabeta a II-a reprezenta pentru mulţi pămînteni simbolul normalităţii şi al echilibrului politic, rara avis într-un moment istoric, cel prezent, marcat în primul rînd de gesturi delirante şi opţiuni la limita intelectului considerat normal.

Domnind 70 de ani, record de longevitate cît priveşte casa regală din Marea Britanie, şi ocupînd un remarcabil loc doi pe plan european, după Ludovic al XIV-lea al Franţei, Regele Soare, Regina Elisabeta a II-a şi-ar merita oricînd supranumele de Gloriana, la fel ca şi predecesoara ei din veacul al XVII-lea, Elisabeta I. A fost martora unor evenimente majore, precum destrămarea Imperiului Britanic şi decolonizarea Africii şi Asiei în urma unor războaie sîngeroase, recesiuni şi lupte sindicale dure, ca în epoca tristului premierului Thatcher, războaiele din Malvine, Irak, Iugoslavia şi Ucraina, criza financiară din 2008, Brexitul şi prăbuşirea eoconomiei insulare, pandemia de Covid-19, ascensiunea fanatismului ecologic şi a globalismului revizionist. Nu s-ar putea spune că a avut parte de o domnie uşoară sau confortabilă.

Şi-atunci, cum se explică enorma popularitate avută de defuncta Regină britanică? Simplu: nu a intervenit decît rarissim în viaţa politică internă sau internaţională, nu a avut declaraţii scandaloase, nu a jignit şi nu a pus la index pe nimeni. Discreţia şi echilibrul par să fi fost calităţile sale primordiale. Or, într-o lume tabloidizată la extrem, mai cu seamă datorită extinderii morbide a reţelelor sociale, dar şi din cauza prăbuşirii sistemelor clasice de învăţămînt, aceste atitudini au transformat-o pe Elisabeta a II-a într-un cap încoronat demn de respect şi admiraţie.

Faptul că ceremonia funerariilor sale a fost cel mai urmărit eveniment din istoria televiziunii reflectă realitatea popularităţii sale, una întemeiată pe acele calităţi pe cale de dispariţie în zilele noastre exagerat de postmoderne.

În episodul 84 al dialogurilor noastre vom discuta despre toate aceste aspecte din viaţa monarhului britanic.

Episodul  85

Decăderea studiilor umaniste egal prăbuşirea elitelor apusene?

Un mare istoric francez vorbea în urmă cu câteva decenii despre dispariţia progresivă a studiilor umaniste. Ceea ce părea în acel moment istoric o jelanie naricisică şi un autoalint egolatru avea să devină semnul unei realităţi implacabile. Ceea ce s-a dorit un semnal de alarmă a fost ignorat, iar evoluţiile politice din lumea apuseană au condus la o degradare spectaculoasă a învăţămîntului universitar. Elitele au devenit din ce în ce mai neadecvate cu propria lor condiţie, în ciuda faptului că, măcar teoretic, erau formate în distinse centre academice cu o formidabilă tradiţie în spate. Clădirile au rămas, calitatea, nu

În ce fel au influenţat aşa-zisele reforme activitatea de formare a minţilor strălucite? Cum a afectat ideologia, din ce în ce mai prezentă în programele şcolare, acuitatea informaţiei şi deprinderea exerciţiului de a gîndi critic şi cu mintea proprie? Cum au degradat clişeele falsei morale impuse politic libertatea de gîndire? Şi mai ales, cum a decăzut dramatic calitatea leadershipului politic format în străvechile universităţi occidentale, de-acum prizoniere fericite ale demersului ideologic?

În episodul 85 al dialogurilor noastre vom încerca să răspundem la toate aceste întrebări.

 

Episodul  86

Decăderea studiilor umaniste egal prăbuşirea elitelor apusene? (partea a doua)

Reluînd discuţia purtată în primul dialog, ne-am propus acum să căutăm sursele acestui proces decadent care afectează procesul de învăţămînt, dar şi condiţia calitativă a absolvenţilor de studii umaniste din marile universităţi.

Şi plecăm de la o observaţie istorică: perioada anilor 1960-1970, a războaielor coloniale şi imperialiste, a coincis cu ajungerea în vogă a reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt (Marcuse, Fromm, Horkheimer, Adorno), dar şi a lui Leo Strauss, la Chicago. Traversînd Atlanticul pentru a scăpa de persecuţiile naziste, toţi aceştia au format generaţii de studenţi în universităţile de elită americane. Unii au revenit în Germania postbelică, predicînd o revoltă permanentă şi abolirea principiilor educaţiei clasice burgheze. Alţii au rămas în Statele Unite, accentuînd asupra depersonalizării insului în societatea capitalistă. Freudo-marxismul a devenit, prin alchimice transformări succesive, acest neo-marxism al zilelor noastre. Tinerii din perioada Flower-power au devenit adulţi, universitari şi cercetători, urmînd la catedră coriferilor acetei noi gîndiri libertare. Metamorfoza a fost completă, iar rezultatul este că acei tineri militanţi anti-război au devenit consilieri sau chiar decidenţi în marile instituţii politico-militare de astăzi. Ceea ce mai era încă rudiment filosofic pe filieră germană s-a transformat într-o ideologie globalistă hiperdominantă astăzi. Iar rezultatele se văd în crunta penurie de creiere de care suferă leadershipul mondial în prezent…

În episodul 86 al dialogurilor noastre vom încerca să clarificăm pe cît se poate toate aceste aspecte.

 

 

Episodul  87

Cupa Laver şi retragerea lui Roger Federer: un omagiu şi o tristeţe în lumea sportului alb (prima parte)

La sfîrşitul lunii septembrie a.c., la Londra, în impozanta sală O2, a avut loc cea de-a cincea ediţiei a Laver Cup. Vreme de trei zile echipele Europei şi Restului lumii s-au confruntat cu cerbicie, de parcă nu ar fi fost vorba despre o competiţie doar demonstrativă, fără puncte ATP, deşi în calendarul organizaţiei de breaslă. Reprezentanţii bătrînului continent doreau să-şi păstreze supremaţia (toate ediţiile anterioare fiind cîştigate de europeni), iar cei ai restului lumii năzuiau să spargă monopolul jenant impus de elevii lui Borg. John McEnroe, căpitanul nejucător al echipei pretendente, turba să obţină şi el măcar o dată victoria, căci narcisic major şi orgolios fără limite, suferea cînd ai lui pierdeau fără drept de apel.

Evenimentul ne-a încîntat pe toţi, dar emoţiile au avut un temei diferit. Întîi, americanii (plus canadienii, australienii si argentinienii) au cîştigat in extremis, răsturnînd scorul în ultima zi, cînd se acordă trei puncte la victorie. Apoi, în ultima confruntare a zilei inagurale, în meciul de dublu, făcînd echipă cu Rafael Nadal, Roger Federer a disputat ultima lui partidă de tenismen profesionist.

La 41 de ani, celebrul campion elveţian pune racheta în cui. A stabilit recorduri fantastice, a cîştigat mai bine de jumătate de miliard de euro, dar ceea ce contează pînă la urmă e faptul că a redat tenisului eleganţa, distincţia şi fair-play-ul unei epoci revolute, care nu are mare legătură cu mercantilismul hipercapitalist de astăzi. Cu Roger, se încheie o epocă, mai bine zis o fereastră tăiată măiastru într-o perioadă urîtă şi cenuşie, cotropită de bani, publicitate şi delir politic corect. Probabil că nu Federer va fi cel mai titrat jucător din istorie, dar cu siguranţă el ne va rămîne în suflete ca un geniu al îndemînării şi inspiraţiei, dar şi ca un om echilibrat, mare campion, sportiv pînă în pînzele albe şi tată de familie exemplar.

Adio, Roger! Îţi mulţumim!

Episodul  88

Cupa Laver şi retragerea lui Roger Federer: un omagiu şi o tristeţe în lumea sportului alb (partea a doua)

De cînd Federer nu mai este, ce se va alege din tenis devine o întrebare decisivă…

Dar pentru a răspunde măcar decent la ea, ar trebui să cunoaştem puţină istorie a sportului alb. Una care poate porni oricînd de la episodul numit Rod Laver, singurul pămîntean care a realizat, şi încă în două rînduri, Marele Şlem calendaristic. Iar dacă Rodney nu ar fi trecut la profesionism, cine ştie cum ar fi arătat palmaresul său după ce australianul s-a retras în 1978? Oricum, evoluţia lui Laver mărturiseşte despre o epocă în care nicidecum profesioniştii nu erau cei bogaţi şi fuduli, iar amatorii, nişte neprihăniţi muritori de foame. Tenisul de stăzi le datorează foarte mult acelor pionieri din anii 1950-1960, pe nume Rosewall, Hoad, Fraser, Emerson, Gonzales, Barthes, Jauffret, Pilici, Santana etc.

Dar în acest episod al 88-lea nu vom vorbi doar despre istoria trecută a sportului alb, ci şi despre viitorul său, atît cît poate fi el întrevăzut după retragerea lui Roger Federer. Cît de pregătit este, în plan mental, Carlito Alcaraz pentru a domina circuitul ATP? Mai poate Djokovici să-şi recupereze coroana, în urma corecţiilor nedrepte pe care sistemul i le-a administrat în 2022? Nadal, după retragerea marelui său rival, este oare în măsură să continue la nivelul lui cel mai bun? Medvedev, dar şi ceilalţi ruşi, vor rezista boicotului, presiunilor şi sancţiunilor din circuitul profesionist? Auger-Aliassime, Ruud, Sinner, Zverev, Shapovalov, Hurkacz etc. vor reuşi să dea lovitura şi să-i depăşească pe antecesorii lor, blocaţi la vîrf de the Big Four (Federer, Nadal, Djokovici şi Murray)? Întrebări de pus, răspunsuri mereu deschise…

 

Episodul  89

Fotbalul şi America latină: un studiu de caz (prima parte)

Nu încape îndoială că jocul de fotbal, ca atîtea alte sporturi şi activităţi de loisir, a  fost importat de peste Atlantic pe continentul sud-american. Fireşte, din Anglia. Dar asta nu înseamnă că a lovi un balon cu piciorul nu este o activitate antică, practicată cu mult respect pentru conotaţia sa ritualică atît de mayaşi, cît şi de incaşi. Ba se pare că nici toltecii nu erau străini de o asemenea pasiune nonsangvinară.

Genialul Eduardo Galeano, scriitor, jurnalist şi grafician uruguaian, ne-a lăsat o fabuloasă istorie a acestui joc sportiv pe care foarte mulţi semeni nu se sfiesc să-l numească sportul-rege. El descrie şi condiţiile socio-economice în care fotbalul a fost implantat pe continentul latino-american. Natural că la începuturi fotbalul era practicat de reprezentanţi ai aristrocraţiei şi înalt-burgheziei coloniale, trecînd ulterior să fie jucat şi de protipendada locală, din spirit de imitaţie şi de simbolizare socială a adeziunii la noul model civilizaţional. Mai cu seamă în Argentina, Uruguai şi Chile, dar şi în Brazilia, Columbia ori Peru acest sport a prins să se dezvolte.

Progresiv, microbul a cuprins şi clasa muncitorilor şi fermierilor. Porturile şi docurile au fost locuri privilegiate în care marinarii englezi sau europeni în general i-au învăţat pe confraţii lor de clasă cum se joacă. Patima se aprinse de la prima vedere. De asemenea, coloniştii săraci, plecaţi de pe bătrînul continent, fie ei italieni, spanioli, francezi, evrei şi germani, au contribuit la dezvoltarea „de clasă” a sportului-rege în noul pămînt al făgăduinţei. Fotbalul se juca atît de mult şi peste tot, că fotbaliştii cu echipament, ghete şi mingi scumpe din cluburile aristocratice strîmbau din nas că li se alterează cheful de joc din pricina zarvei stîrnite de proletari.

Dar aroganţa nu are viaţă lungă. Ca de obicei, talentul şi vivacitatea, creativitatea şi ambiţia sînt apanajul celor săraci. Aşa ajunge Uruguaiul campioană olimpică şi mondială, mereu în dispută cu Argentina (1924, 1928, 1930). Anglia? Dispreţuindu-i pe metecii sportului-rege, englezii preferau să nu se mezalieze jucînd în competiţiile amatorilor…

În episodul 89 al dialogurilor noastre vom încerca să clarificăm pe cît se poate toate aceste aspecte.

 

Episodul  90

 Fotbalul şi America latină: un studiu de caz (partea a doua)

Plecînd de la dialogul despre împămîntenirea jocului de fotbal în America de Sud, vom dezbate acum despre nivelul de excelenţă atins de latino-americani într-un sport inventat şi teoretic dominat de anglo-saxoni.

După supremaţia iniţială a echipei La Celeste (supranumele naţionalei Uruguaiului), ştafeta monopolului avea să fie preluată de o altă echipă latină, de această dată de pe vechiul continent: Italia, de două ori încoronată campioană mondială (1934 şi 1938). Reluarea Cupei Jules Rimet, după război în 1950, în Brazilia, avea să coincidă cu un triplu eveniment: ieşirea perfidului Albion din izolarea autosuficientă, prima mare surpriză a Cupei mondiale (eliminarea Angliei de către amatorii ianchei) şi al doilea triumf al băieţilor de la Montevideo, pe Maracana, în faţa a 200 000 de brazilieni aduşi pe pragul sinuciderii. După episodul Ungaria 1954 (probabil cea mai mare echipă a tuturor timpurilor, în ciuda surprizei germane de la Berna), a urmat deşteptarea Braziliei, cu două titluri, la Stockholm şi la Santiago de Chile. Interstiţiul englez din 1966, trist episod mediat de rusul Bahramov, avea să fie lesne uitat de încoronarea definitivă a naţionalei carioca pe Azteca, în 1970. Continentul sud-american avea să mai triumfe de patru ori la Campionatul mondial, de două ori prin Argentina (1978 şi 1986) şi Brazilia (19994 şi 2002).

În ultimii douăzeci de ani însă nicio echipă latino-americană nu a mai cîştigat la mondiale. Brazilia în 1998 şi Argentina în 1990 şi 2014 pierdeau în finală. Ce se întîmplă oare cu supremaţia artiştilor din America de Sud? Nu se poate răspunde simplu, dar o premiză raţională e dată de exodul masiv al fotbaliştilor argentinieni, brazilieni, columbieni, chilieni etc. în campionatele ultra-bogate ale Europei. Stilul gingaş şi visător este înlocuit, prin inducţie şi adaptare, cu angajamentul fizic şi duritatea pressingului.

Banul strică arta, ca de obicei. De aceea, Messi nu o să fie niciodată Maradona, nici Neymar Pelé.

Episodul  91

Pustnici şi comunităţi călugăreşti primare (1)

Pustnicia s-a născut în Orient… iar primele coagulări ale acestor creştini ce-şi martirizau trupul prin post de multe ori negru nu au stîrnit deloc entuziasmul oficialităţilor ecleziastice. Retragerea din lume şi vieţuirea în condiţiile extrem de aspre ale deşertului nu prea erau coordonate care să coincidă cu viziunea despre creştinism a maselor urbane din Imperiul urban în sînul cărora a pătruns mai întîi noul monoteism născut din mozaism.

Nici măcar faptul că pilda hristică indica o asemenea perspectivă nu a putut convinge decît rareori pe noii fervenţi. Însă cu-atît mai radicală a fost poziţia pustnicilor, care se găseau în minoritate în raport cu tovarăşii lor de trăire creştină ce preferaseră cenobitismul, respectiv vieţuirea în comunităţi monahale organizate frecvent după modelul legionar roman, cu o foarte strînsă distribuire a a sarcinilor laăuntrice şi cu o severă disciplină a răgazului de rugăciune.

În episodul 91 al dialogurilor noastre vom încerca să clarificăm pe cît se poate toate aceste aspecte.

Episodul  92

Pustnici şi comunităţi călugăreşti primare (2)

Chiar dacă există o diferenţă semnificativă între constrîngerile suferite voluntar de călugării pustnici şi acelea practicate de cei organizaţi în ordine cenobitice, esenţa acestui demers este identică: şi unii şi alţii vizau perfecţionarea morală şi un soi de ameliorare a dimensiunii lăuntrice şi spirituale.

Retragerea din lume şi asumarea condiţiei călugăreşti semnifica în primul rînd o întărire a credinţei, o verificare a ei şi o purificare interioară pentru o relaţie cît mai directă cu putinţă cu Dumnezeu. Dar ceea ce a avut noimă în creştinismul primar oriental şi apoi în cel vatican pe model apusean s-a estompat pînă la desfigurare sau dispariţie totală în varianta protestantă a creştinismului din zorii modernităţii. Iar diversificarea ulterioară în Lumea nouă în zeci şi sute de biserici neoprotestante nu a făcut deloc bine percepţiei de care creştinismul se bucura în lume. Paradigma cea nouă a servit însă perfect ideologiei capitaliste şi viziunii pragmatice cu privire la raportul dintre Dumnezeu şi creaţia sa, omul. Pînă la dezumanizarea pricinuită de hipertehnologie nu a mai fost decît un pas…

În episodul 92 al dialogurilor noastre vom discuta despre această evoluţie şi despre amprenta sa asupra lumii de astăzi.