DOCUMENTAR: 165 de ani de la moartea istoricului Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu, istoric și prozator, una dintre cele mai luminoase personalități ale Revoluției de la 1848, alături de Avram Iancu, cu pozițiile cele mai radicale în cadrul ideologiei pașoptiste, s-a născut la București, la 29 iunie 1819.

Fiul lui Barbu sin Petre Căpitanul, pitar, și al Zincăi (născută Bălcescu), Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie din mica boierime munteană, cu oarecare stare la început, ruinată după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu (1821), potrivit volumului ''Dicționarul scriitorilor români'' (1995) și după moartea prematură a tatălui în 1824, notează ''Dicționarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Bălcescu a luat lecții particulare cu un arhimandrit grec și cu J.A. Vaillant, apoi și-a continuat studiile, la Colegiul ''Sf. Sava'' din București, unde l-a cunoscut pe Ion Ghica, potrivit volumului ''Dicționarul scriitorilor români'' (1995). Tot aici, și-a însușit de la profesorul bănățean Eftimie Murgu primele elemente de filosofie.

În iulie 1838, la 19 ani, s-a angajat în armată cu gradul de iuncher și a predat, ca învățător, cunoștințe elementare și lecții de istorie într-o școală destinată ostașilor, notează ''Dicționarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004). Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, a devenit preocuparea dominantă, ceea ce a avut ca urmare și orientarea tânărului ofițer spre gruparea națională condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

Nicolae Bălcescu a participat, în 1840, la mișcarea revoluționară inițiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant, C. Telegescu), care avea ca țeluri naționale instituirea republicii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor, potrivit volumului ''Istoria românilor (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Mișcarea a fost descoperită de autorități, fiind anihilată. Membrii săi, în frunte cu Dimitrie Filipescu, au fost arestați, judecați și condamnați. Bălcescu a fost considerat minor, fiind condamnat numai la trei ani de închisoare. Detenția a fost grea, sănătatea fiindu-i șubrezită. A fost grațiat în aprilie 1842.

În anul următor s-a aflat printre membrii de bază ai unei societăți literare. A întemeiat împreună cu Ion Ghica și Christian Tell societatea secretă ''Frăția'', ce avea ca deviză ''Dreptate, Frăție'', potrivit ''Dicționarului general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Nicolae Bălcescu a călătorit prin provinciile românești, în căutarea vestigiilor istorice, și a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu și cu ardeleanul George Barițiu. S-a afirmat ca unul dintre cei mai competenți istorici ai românilor, apreciat de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, prin publicarea, în 1844, în revista ieșeană ''Propășirea'', a studiului ''Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum'', în care susținea ideea refacerii armatei naționale pe baze populare.

Împreună cu August Treboniu Laurian a editat ''Magazin istoric pentru Dacia'' (1845-1848). Aici, în 1846, a publicat ''Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri'', care oferea rațiunile teoretice, economice și istorice privind desființarea muncii servile, conferind problemei importanță primordială, națională, potrivit volumului ''Istoria românilor'' (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Articolul a fost reluat în ''Question economique de Principautes Danubiennes'' (1850). Tot aici a publicat în 1845, un ''Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor'', notează ''Dicționarul scriitorilor români'' (1995).

A fost ales secretar, în 1845, în Asociația literară împreună cu I. Voinescu II.

Nicolae Bălcescu și-a continuat călătoriile de studii prin țară, însă, în 1846, și pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii a plecat în Apus. S-a reîntâlnit, la Paris, cu Mihail Kogălniceanu, cu care a proiectat alcătuirea unui dicționar biografic al personalităților din istoria românilor, dar și cu C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion și Dimitrie Brătianu. După șapte luni de la sosirea în Franța, au apărut primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câțiva ani. Ulterior, a plecat în Italia unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri. Atât în timpul în care s-a aflat la Paris, dar și prin vizitele pe care le-a făcut în orașele italiene, Nicolae Bălcescu a adunat documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul.

În vara anului 1847 se afla din nou la Paris, unde făcea propagandă în presă în favoarea emancipării Țărilor Române și pentru reforme sociale democratice.

În februarie 1848 când a izbucnit revoluția în Franța, membrii Societății studenților români aflați aici au înțeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca evenimentele aflate în curs de desfășurare să-i găsească pregătiți, Nicolae Bălcescu, unul dintre conducătorii societății, a convocat la locuința sa, la 8/20 martie 1848, pe toți ''moldo-românii''. La întrunire au participat Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu și C. Mavrodin, precum și moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera revoluționară din rândurile studenților români era întreținută și de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată și asupra lui Bălcescu.

Parte a fenomenului general european, Revoluția română de la 1848, așa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu, ''n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală — mai evidenția el — fu ocazia, iar nu cauza Revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferință și lucrare a poporului român asupra lui însuși''. (''Istoria românilor'', vol I., VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

La 12/24 februarie 1848, din Paris, în plină desfășurare a Revoluției, Nicolae Bălcescu îi scria lui Vasile Alecsandri: ''Află că nația cea mai mare s-a ridicat și că libertatea lumei s-a mântuit''. El mai adăuga: ''Minunata revoluție, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba fața lumii''. (''Istoria românilor'', vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

Nicolae Bălcescu s-a întors în țară în aprilie 1848. Împreună cu Ion Ghica și Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă) a făcut parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluționar român. A colaborat la redactarea proiectului de constituție și a ''Proclamației de la Islaz'', insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulți dintre conducătorii mișcării, pentru menținerea articolului 13 privitor la desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor.

În condiții extrem de grele, datorită situației internaționale în care se găsea Țara Românească amenințată de intervențiile represive a două mari imperii absolutiste (Rusia și Turcia), noul regim revoluționar a trecut la realizarea programului. Rangurile boierești au fost desființate, a fost hotărâtă eliberarea deținuților politici, au fost eliberați robii țigani, a fost instituit steagul tricolor, s-a decretat desființarea bătăii și a pedepsei cu moartea, a fost ridicată o statuie a Libertății, s-a decretat dreptul oricărui român ''de a vorbi, scrie, a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor''.

Nicolae Bălcescu a fost numit la 11 iunie 1848, în fruntea Departamentului relațiilor externe, dar a renunțat preferând funcția de secretar al Guvernului provizoriu. Însă atât el cât și succesorul său Ion Voinescu II, au desfășurat o activitate menită a sublinia noua poziție, deplin autonomă a țării și chiar aspirația ei spre independență. A luat ființă presa revoluționară (cele mai importante organe de presă fiind ''Pruncul român'', ''Poporul suveran'', iar pentru sate ''Învățătorul satului'') și a fost decretată înființarea gărzii naționale, insistându-se asupra organizării unităților de dorobanți și panduri voluntari. Dar realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluționar, privind problema agrară și reforma electorală, întârzia datorită unor împrejurări interne și mai ales externe.

''Măsurile noastre pentru proprietate — scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G. Golescu (Negru) — lăsând lucrurile în starea veche, sunt cam vătămătoare, căci țăranii nu cred făgăduielile și zic că de ce nu li se dă acum''. Cerând realizarea deplină și imediată a cerințelor prevăzute în programul revoluționar, Bălcescu îndemna la acțiuni revoluționare ferme: ''Nu faceți poezie și sentimentalism, ci dreptate strașnică...fiți mai revoluționari, c-am făcut greșeli!''. Dar nu toți fruntașii regimului revoluționar împărtășeau opiniile lui Bălcescu ori ale celor care gândeau ca el, consemnează ''Istoria românilor'' (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003).

Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o Locotenență Domnească, iar Bălcescu a fost propus în deputăția care urma să plece la Constantinopol pentru a obține recunoașterea unor reforme. Atât misiunea cât și întreaga mișcare revoluționară a eșuat. Apelurile sale pentru o mobilizare armată au rămas zadarnice. La 13 septembrie s-a întors în țară, însă a fost arestat de turci și îmbarcat pe o corabie mică, pe Dunăre, împreună cu ceilalți conducători ai revoluției, în vederea expulzării din țară. A ajuns în Transilvania, urmărind acțiunile revoluționarilor maghiari și români, care se aflau în conflict.

A ajuns la Constantinopol în februarie 1849. A fost secretar al emigrației române și a participat la unele acțiuni politice care urmăreau pe cale diplomatică, o încercare de a salva revoluția din Muntenia.

După înfrângerea revoluției din Muntenia, a depus demersuri pentru împăcarea dintre revoluționarii români conduși de Avram Iancu și cei maghiari ai lui Lajos Kossuth, semnând, în iulie 1849, ''Proiectul de pacificație''. Propunerile lui privind recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania, depuse în numele revoluționarilor români, au fost acceptate doar când armata revoluționară ungară a fost înfrântă. Aflat mereu în primejdie de a fi arestat, Nicolae Bălcescu s-a refugiat în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. În octombrie 1849, se afla din nou la Paris, unde a făcut eforturi mari de a organiza emigrația pentru pregătirea unei noi revoluții, conform ''Dicționarului general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

La începutul anului 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerston. Aici, a încercat printr-o susținută activitate diplomatică să câștige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor.

S-a întors la Paris, unde în noiembrie 1850, a scos revista ''România viitoare'' (număr unic).

A renunțat în mare măsură la activitatea politică, fiind bolnav, dar și dezamăgit și mâhnit de conflictele permanente dintre exilații români, și s-a consacrat redactării monografiei istorice ''Românii supt Mihai-Voievod Viteazul'', publicată postum, în 1878, de Al.I. Odobescu.

Slăbit de boală, s-a stabilit la Paris, la Ville d'Avray, în primăvara anului 1851. S-a mutat la Hyeres, spre sfârșitului anului, fiind însoțit de Sevastița, sora lui, și de Maria Cantacuzino. La sfârșitul lunii aprilie 1852, a pornit spre Constantinopol, cu gândul de se stabili în Moldova. La 8 septembrie a trecut Dunărea pe malul românesc și la pichetul din Turnu-Măgurele s-a întâlnit cu mama lui, pentru câteva ore. În octombrie s-a îndreptat singur spre Italia, a trecut prin Neapole și s-a oprit la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Opera lui Nicolae Bălcescu nu este foarte întinsă, dar este foarte densă și bogată în idei. El a exprimat o poziție democrat-revoluționară, în cadrul curentelor ideologice care s-au confruntat în perioada Revoluției. În timpul vieții sale a mai scris lucrările ''Drepturile românilor către Înalta Poartă'' (București, 1848), ''Mersul revoluției în istoria românilor'' (1850), ''Despre împroprietărirea țăranilor'' (1850), ''Reforma socială a românilor'' (1850), ''Mișcarea românilor din Ardeal la 1848'' (1851).

Postum au fost publicate: ''Biografii istorice'' (București, 1901); ''Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român'' (București, 1903); ''Patru studii istorice'' (București, 1928); ''Scrieri istorice'' (Craiova, 1930); ''Opere'' (t.I: ''Scrieri istorice, politice și economice, partea I-II, București, 1940, t.II: ''Scrisori și scrieri inedite'', București, 1948); ''Opere complete'', vol. I: ''Românii supt Mihai-Voievod Viteazul'', București, 1940, vol.II: ''Studii și biografii istorice'' (București, 1944); ''Scrieri sociale'' (București, 1947); ''Opere'' (București, 1952); ''Opere'' vol.I: ''Studii și articole'', vol.II: ''Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul'', București, 1953, vol.III: ''Corespondență' (1964); ''Opere alese'' (I-II, București, 1960); ''Privire asupra stării de față, asupra trecutului și viitorului patriei noastre'' (1970); ''Scrieri alese'' (București, 1973); ''Opere'' (I-IV, București, 1974-1990).

Nicolae Bălcescu este, alături de Mihail Kogălniceanu, cel dintâi istoric de tip modern din spațiul culturii române, care a cercetat cu pasiune trecutul poporului român și a elaborat printre primii un nou mod de a scrie istoria. În concepția lui, istoria, ca disciplină științifică, ar trebui să cuprindă toate domeniile și toate faptele semnificative care dau substanță unei societăți, insistând asupra aspectelor economice, a relațiilor de producție, a structurilor sociale și de clasă, a obiceiurilor, instituțiilor și a modului de viață.

Istoric romantic și vizionar, Nicolae Bălcescu este, totodată, un scriitor-cronicar, înclinat spre moralizări, un pedagog al națiunii.

AGERPRES