SEHWAN SHARIF
2 July 2017
Insula Martinica sau “Parisul din Caraibe”
7 July 2017

DOCUMENTAR: Mănăstirea Hurezi – capodoperă a artei brâncoveneşti, cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Ţara Românească

În anul 1693 era finalizată construcţia Mănăstirii Hurezi, considerată cea mai de seamă ctitorie a voievodului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cel mai reprezentativ complex de arhitectură medievală din ţara noastră, remarcabil prin detaliile sculpturale, compoziţiile religioase şi picturile decorative, biserica mănăstirii având menirea de a deveni necropolă a familiei Brâncoveanu.

Aşezământul monahal s-a făcut remarcat în Balcani şi în întreaga Europă şi prin şcoala de pictură murală şi iconografică înfiinţată aici în secolul al XVII-lea, pentru toate aceste motive ansamblul fiind înscris, în anul 1993 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În anul 1688, Constantin Brâncoveanu, mare boier şi nepot de soră al lui Şerban Cantacuzino, a fost numit domn al Ţării Româneşti, moştenind şi perpetuând, pe parcursul vieţii, o avere considerabilă – sume mari de bani şi numeroase şi valoroase proprietăţi mobile şi imobile. Pe parcursul uneia dintre cele mai îndelungate domnii din Ţara Românească – 26 de ani – , teritoriul a cunoscut o perioadă de pace şi înflorire culturală, dar, mai ales, o dezvoltare intensă a vieţii spirituale, însuşi Brâncoveanu fiind un mare ctitor de edificii religioase şi creatorul unui stil arhitectural remarcabil, care i-a preluat numele.

În chiar al doilea an de domnie şi având în vedere „nestatornicia vremurilor”, domnitorul hotărăşte că trebuie să ridice o mănăstire, ca urmare a dorinţei sale sfinte: „Nu voi intră în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi află loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”.

Constantin Brâncoveanu a încredințat supravegherea lucrărilor de construcție marelui stolnic Pârvu Cantacuzino, văr primar al său, care a murit după un an de la începerea lucrărilor, fiind înlocuit de marele armaş Cernica Știrbei, echipa care a lucrat la edificarea lăcaşului fiind completată de Manea – vătaful de zidari, Vucașin pietrarul și Istrate lemnarul.

Lucrările la biserică se încheie în anul 1692, aceasta fiind târnosită la 6 septembrie 1693.

În anul următor sunt pictate frescele bisericii, de către zugravii Constantin și Ion, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim, întrebuințați de voievod și la alte lucrări, aceştia încheind lucrările la 30 septembrie 1694. Biserica a fost decorată cu scene biblice, chipuri de sfinţi și chipurile pictate al celor din neamul Brâncovenilor și Cantacuzinilor.

La 25 aprilie 1695, Brâncoveanu înzestrează mănăstirea cu o serie de moşii, vii, țigani, robi, drepturi de vamă, de vinărici, de sare și altele, în judeţele Vâlcea, Dolj, Mehedinţi şi Ilfov.

Astfel au fost donate mănăstirii vii lângă Drăgășani și 15 sălașe de țigani, sume importante din taxele percepute la vămile Bistreț, Diiu și Cerneți, de la numeroase vii se încasa dreptul de vinărici – „din 10 vedre o vadră”, iar de la salinele Ocnele Mari primea, anual, 150 de bolovani de sare.

A urmat completarea ansamblului de la Hurezi, în anul 1696 fiind finalizată clopotnița, în care au fost montate clopotele aduse de la Viena, de la casa Franz Zachender, apoi ridicarea bisericii bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, ridicată la 1696 și zugrăvită de Preda Nicolae și Ianache, în anul 1698, Schitul Sfinților Apostoli, ridicat la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de primul şi marele stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul și zugrăvit de Iosif și Ioan în anul 1700, și Schitul Sfântul Ștefan, denumit după fiul cel mare al domnitorului, la 1703 și zugrăvit de Ianache, Istrate și Harinte.

Şi pentru ca aici să fie creat un puternic centru de cultură, Constantin Brâncoveanu, el însuşi distins om de cultură al epocii sale, înfiinţează o tipografie, dând viaţă unui număr semnificativ de cărţi. Tot aici a înfiinţat domnitorul vestita şi valoroasa bibliotecă, rămasă peste veacuri sub denumirea de „Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu”, care mai numără în prezent aproximativ 4000 de volume.

În anul 1708, deasupra uşii bibliotecii a fost realizată o inscripţie, care se păstrează până în prezent şi care vorbeşte despre importanţa acestui edificiu: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărţilor imbie înţeleaptă îmbelşugare“.

În anul 1791 a fost întocmit catalogul bibliotecii, care consemna că aici se aflau 382 de volume de carte tipărită şi 46 de manuscrise, din care 115 volume erau scrise în limba română.

Printre lucrările importante ale acelei epoci, care s-au păstrat aici, se află Odiseea lui Homer – tipărită la Basel în anul 1541 -, Tragediile lui Euripide – tipărite, de asemenea, la Basel, în anul 1551 – , Novellae adăugate de Iustinian I cel Mare Codexului său – tipărite la Paris în anul 1568, dar şi lucrări ale istoricilor bizantini, printre care Laonic Chalcocondil, Ioan Zonaras, sau Constantin Manasses.

Alte cărţi valoroase găzduite de biblioteca lui Brâncoveanu sunt „Varlaam şi Ioasaf“, copiată de arhimandritul Ioan din Câmpulung în anul 1700, „Halima” – lucrare a învăţatului Rafail – 1783, sau „Întrebări şi răspunsuri ale dumnelui Constantin Cantacuzino, fratele răposatului Şerban Voievod Cantacuzino“, a lui Dionisie Eclesiarhul, scrisă în 1788.

Asfel, la acel moment, Mănăstirea Hurezi era considerată una dintre cele mai bogate ctitorii din Țara Românească.

Mănăstirea Hurezi a avut obște de monahi până în anul 1872, când a devenit lăcaş pentru maici.

La finalul secolului al XVII-lea, la Mănăstirea Hurezi a fost înfiinţată o o școală de sculptură și de pictură.

De-a lungul vremii, așezământul monahal de la Hurezi a fost reparat și restaurat de mai multe ori – în anii 1827, 1872, 1907-1912, 1954, 1960-1978 – , ultima dată ansamblul mănăstiresc fiind restaurat în integralitate.

Arhitectura Mănăstirii Hurezi prezintă două incinte principale: cea exterioară, delimitată de ziduri puternice de cărămidă, cuprinde prima poartă de incintă și o clădire cu etaj în dreapta, iar cea de-a doua, în formă dreptunghiulară, este închisă pe trei laturi cu clădiri, având parter și etaj, iar latura de răsărit se încheie cu un zid înalt.

În mijlocul acestei incinte se află biserica mare, cu o lungime de 32 de metri și înaltă de 14 metri, fiind considerată o reinterpretare a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, cu un plan treflat și împărțire clasică, în altar, naos, pronaos și pridvor.

În interior sunt pictaţi o mulțime de sfinți – printre care Constantin și mama sa Elena, care dau hramul mănăstirii, scene religioase din Vechiul și Noul Testament, sinoade ecumenice, delimitate prin ornamente florale.

Interesant este că aici, pe lângă elementele de iconografie religioasă, se observă istoria ilustrată a vieții împăratului Constantin cel Mare, o compoziție cu caracter laic ce semnifică biruința Crucii asupra semilunii.

În pronaos este prezentată o suită de chipuri de o mare valoare artistică, ilustrându-i pe Constantin Brâncoveanu alături de familia sa, înaintașii săi direcți și rudele din neamul Basarabilor și Cantacuzinilor.

Tot în pronaos se află mormântul din marmură, cu o placă sculptată artistic, pregătit pentru ctitorul voievod, care îi așteaptă rămășițele pământești de mai bine de două secole și jumătate, trupul său, jertfit eroic, odihnindu-se acum la Bisericxa Sfântul Gheorghe din centrul capitalei, o altă ctitorie a sa. Alături de alte morminte, aici se mai găseşte cel al primului stareţ al Mănăstirii Hurezi, vrednicul egumen Ioan Arhimandritul, cel care a ostenit şi aici și la alte ctitorii brâncovenești.

Deasupra intrării se înalță turnul clopotniței, care adăpostește patru clopote mari, între 300 și 1000 kg., cu sunete armonioase, trei dintre acestea purtând în inscripție numele voievodului.

Pe dreapta și pe stânga clopotniței se află chiliile, aşezate pe două nivele, suprapuse, în fața cărora se găsește câte o galerie cu arcade în semicerc, susținută de stâlpi de piatră.

Pe latura de miazăzi, la etaj, în fostele case domnești, decorate cu calote sferice pe arcade lungi, sprijinite pe monumentale coloane de piatră, la capiteluri și baze, este expusă interesanta și valoroasa colecție de obiecte și icoane bisericești ale mănăstirii, un prețios tezaur cultural național.

În mijlocul laturii de apus a incintei se află Paraclisul, constituit dintr-un naos pătrat, dominat de turla octogonală proporționată admirabil, cu opt ferestre – singurul izvor de lumină al zilei. Paraclisul este pictat în frescă, din tema iconografică făcând parte Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena și bogata familie Brâncoveanu.

Foișorul vrednicului egumen și iubitor de artă Dionisie Bălăcescu, realizat în perioada 1725-1753 este una din podoabele arhitecturale ce completează ansamblul, fiind opera pietrarului Iosif.

Nu în ultimul rând, să spunem că ansamblul de la Hurezi este situat în partea de nord a județului Vâlcea, foarte aproape pe DN 67 Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu, la poalele munților Căpățânii, într-o zonă străjuită de codri, într-un loc fermecător, a cărui liniște deplină este tulburată doar de cântecul huhurezilor, acele păsări de noapte care au dat, probabil, numele acestui ţinut și al mănăstirii.

Prin toate acestea, Mănăstirea Hurezi prezintă, în toată splendoarea ei, un moment istoric remarcabil, un exemplu de dezvoltare culturală a acelei epoci din Ţara Românească, ilustrând contribuţia excepţională la acest proces a unor strălucite personalităţi, cu largi orizonturi de gândire şi spiritualitate, precum Șerban Voievod, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Constantin Brâncoveanu și învățații lui fii – ci care au fost opriți brutal din luminoasa lor existenţă prin tragicul lor sacrificiu din anul 1714.

Ansamblul mănăstirii, pe lângă mărturia istorică, este un exemplu magnific al desăvârşirii artei brâncoveneşti, una dintre cele mai convingătoare opere ale creației spirituale multiseculare, pe care însuşi marele istoric Nicole Iorga a numit-o „… continuatoare a civilizaţiei romane, ai cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii“.

de Răzvan Moceanu – RADOR

Fotografii din arhiva personală, realizate în octombrie 2010