DAN PERJOVSCHI: Presa de calitate e o parte importantă a societății noastre și aș vrea măcar un metru jumătate de scriitură decentă să avem în continuare!
25 January 2021
Timpul prezent – Poate fi câștigată bătălia cu giganții digitali?
26 January 2021

Dorina Călin, jurnalist Radio România Cultural: “Funcționez pe bază de stres, cafea și dulciuri. Iar munca de acasă nu e pentru mine”

Putea să fie avocat sau psiholog, dar a ales să fie jurnalist. Așa, pur și simplu. Și nu a greșit. Din 2015, a ales Radioul, deși temerea ei cea mare era că nu are o voce potrivită pentru asta. Dorina Călin, căci la ea ne referim, face astăzi documentare pentru “GPS Cultural”, emisiunea pe care ascultătorii Radio România Cultural o pot urmări în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 17 fix. Despre prima ei emisiune la Radio și oamenii grozavi pe care i-a cunoscut datorită meseriei pe care și-a ales-o, despre cum faci documentare în pandemie și cel mai emoționant moment trait până acum ca jurnalist, despre pasiuni și hobby-uri povestește, în cele ce urmează, în primul ei interviu, colega noastră, Dorina Călin:

Când ai descoperit radioul? Și când ai știut că vrei să lucrezi aici?

Ascultam radio în copilărie. Cred că nu va fi o surpriză pentru nimeni dacă spun că ascultam teatru radiofonic. Mihnea Chelaru este numele pe care eu l-am asociat multă vreme cu radioul.

Posibilitatea ca eu să lucrez la radio s-a ivit în toamna anului 2015. Lucram atunci la agenția de presă Mediafax, eram reporter în cadrul departamentului Cultură/Life. Acolo am învățat, de fapt, ce înseamnă să fii jurnalist. Acolo m-am format. Și mi-a plăcut foarte, foarte mult. Doar că, la un moment dat, s-a schimbat echipa, s-a schimbat modul de lucru și mi-am dat seama că nu mă mai potrivesc acolo. Ceva nu era în regulă. Am aflat că Radio România Cultural caută un reporter și am luat în calcul posibilitatea asta de a-mi schimba locul de muncă. Domeniul era perfect pentru mine, eram deja familiarizată cu viața culturală. Doar că temerea mea cea mare era că nu am voce potrivită pentru radio. Treceam de la text la sunet și părea un pas destul de înfricoșător. În fine, m-am gândit ceva vreme dacă aș putea să mă adaptez sau nu, am luat în calcul toate posibilitățile și, în cele din urmă, am vrut să merg la interviu și să încerc. Eram mult mai curajoasă atunci, necunoscutul nu mă speria prea tare. Și din ianuarie 2016 lucrez la radio. Cred că am avut foarte mult noroc pentru că îi cunoșteam deja pe reporterii de la Radio România Cultural, care m-au ajutat să mă integrez și să înțeleg mai bine jurnalismul radio. Și nu doar ei, ci întreaga echipă.

Sunt perfecționistă și îmi plac lucrurile complicate

Care a fost prima emisiune radiofonică la care ai lucrat? Mai știi despre ce ai vorbit atunci?

Prima emisiune la care am lucrat a fost în facultate. Nu-mi vine în minte decât satisfacția pe care am simțit-o atunci că am reușit să facem, de la cap la coadă, o emisiune pentru radio. Noi, niște studenți care – s-o spunem pe aia dreaptă – nu știau mare lucru despre ce înseamnă radio, despre ce înseamnă journalism, în general.

Câțiva ani mai târziu, am ajuns să lucrez la Radio România Cultural. Am făcut reportaje și interviuri pentru emisiunile de actualitate, iar în vara anului 2016 am prezentat, timp de o săptămână, „Orașul vorbește“. Nu mai știu exact despre ce am vorbit în cele două ore în care am fost în direct, dar îmi amintesc că i-am avut invitați în studio pe arhitectul și fotograful Vlad Eftenie și pe Dana Georgescu, fondatoare a Atelierului-muzeu Moara de hârtie, iar colegii mei Georgiana Petrache – care era producătoarea emisiunii – și George Gîlea au fost în emisie, pentru sprijin moral.

Îmi amintesc frânturi din prima zi și, de fapt, întreaga săptămână este în ceață. Am intrat în direct într-un moment în care nu eram pregătită pentru asta. Nu învățasem încă să „gândesc în sunete“, așa cum m-a sfătuit Dan Vasiliu când am început să lucrez la radio. De aceea, mi-a fost foarte greu să fiu prezentă cu adevărat. Mie mi se pare că, atunci când ești în direct, timpul trece diferit și durează până îți găsești ritmul, până ajungi, cumva, să controlezi fiecare secundă.

Sunt sigură că mie atunci mi-a lipsit controlul, dar, din nou, am avut noroc. M-au salvat colegii din emisie. Am lucrat atunci cu Irina Borcoș și cu Daniel Ursu, care, pe alocuri, mi-au citit gândurile și au controlat ei timpul. De atunci, au mai fost multe momente în care colegii din emisie m-au ajutat să scap de emoții și să nu mă blochez în fața microfonului. Între timp, cred că am învățat să gândesc în sunete și nu mai sunt atât de speriată când trebuie să intru în direct.

Cât de complicat este pentru un reporter să facă documentare, în perioada asta de pandemie?

Cred că este complicat să faci documentare, indiferent de perioadă. Acesta este și motivul pentru care eu îmi doresc să fac documentare. Îmi plac lucrurile complicate. Însă, pentru realizarea lor e nevoie de mult timp și de multă muncă de teren.

Ceea ce fac eu acum nu prea poate fi încadrat la categoria documentar. Lucrez la materiale de actualitate, urmăresc subiecte din domeniul cultural, dar și din cel social, care prezintă interes în această perioadă, în care actualitatea a devenit sinonimă cu pandemia, însă nici nu am suficient timp pentru a lucra la un material și nici nu interacționez direct cu oamenii care pot spune o poveste. Așa că, eu nu consider că acum fac documentare.

Care a fost cel mai elaborat, mai dificil de făcut material pe care l-ai realizat?

Îmi e greu să răspund la întrebarea asta. Eu mă implic foarte mult în fiecare material pe care îl fac. Nu pot să spun că unul este mai elaborat decât altul. Nu plec cu ideea asta la drum. Plus că gradul de dificultate depinde de mulți factori. Poate avea legătură cu subiectul ales sau cu numărul de persoane intervievate. Totodată, un material poate fi dificil de făcut pentru că întâmpini probleme tehnice sau nu ai timp suficient la dispoziție.

E adevărat că unele materiale pe care le fac pot avea un impact mai mare asupra mea, pentru că subiectul este de așa natură.

Dar acel material de care ai fost foarte mândră?

Fiecare material la care am lucrat m-a ajutat să cresc, dar nu aș spune că sunt mândră de vreunul. Sunt perfecționistă și cred întotdeauna că e loc de mai bine.

Mie îmi place să ascult oamenii, așa că rar îi întrerup în timpul unui interviu

Ce îți place cel mai mult la munca ta de reporter? Cu ce anume te-ai obișnuit mai greu?

Cel mai mult îmi place că pot să aflu povești și să cunosc oameni interesanți. Eu, în viața de zi cu zi, nu sunt foarte sociabilă, sunt timidă, sunt tăcută. În schimb, munca de reporter mă „forțează“ să comunic și, într-un fel, să-mi depășesc limitele în ceea ce privește interacțiunea cu oamenii. Și asta îmi face bine.

Greu îmi este să aleg fragmente din interviuri. Mie îmi place să ascult oamenii, așa că rar îi întrerup în timpul unui interviu, dacă nu suntem presați de timp. Și, pentru că sunt foarte curioasă, se întâmplă să am mai multe întrebări decât minutele pe care le am la dispoziție pentru difuzarea la radio.

Nu îmi place să opresc oamenii la mijlocul unei fraze. Îmi place să ascult tot ce au de spus. Chiar și atunci când am nevoie doar de o declarație scurtă. Cred că asta e partea cea mai grea: să selectez.

De ce ai vrut să fii jurnalist? A existat cineva care te-a inspirat sau te-a îndrumat să pornești pe acest drum?

Mi-ar plăcea să am o poveste interesantă să-ți spun, dar n-am. În copilărie, voiam să fiu educatoare sau învățătoare. Apoi, mi-am dorit să devin avocată. În liceu, m-am gândit că aș putea să studiez psihologia. Dintre toate, ideea că aș putea să fiu psiholog într-o zi a rămas în mintea mea. Poate se va întâmpla la un moment dat, cine știe? Revenind la jurnalism: după ce am primit rezultatele examenului de Bacalaureat, m-am hotărât că vreau să fiu reporter. Așa, pur și simplu. Nu mai știu dacă mă gândisem și înainte să merg pe drumul acesta, dar cert este că decizia finală am luat-o după ce am primit rezultatele. Așa că am început să mă documentez și toate informațiile indicau faptul că trebuie să mă înscriu la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București. Zis și făcut! Am riscat destul de mult, pentru că, la acea vreme, admiterea se dădea în septembrie. Nu am avut niciun plan B. Era Jurnalism sau nimic. Și iată-ne aici, 13 ani mai târziu.

Care sunt cele mai fascinante personalități pe care ai avut posibilitatea să le întâlnești, în carne și oase, datorită meseriei tale?

Sunt mulți oameni grozavi pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului. M-am bucurat de întâlnirile cu David Grossman, Guillermo Arriaga, Pierre Lemaitre și Vanessa Redgrave, dar și de cele cu Veronica D. Niculescu, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Medeea Marinescu și Șerban Pavlu.

Meseria ta presupune și multe deplasări, multă muncă de teren. Care au fost momentele delicate în care ai fost pusă, în drumurile pentru materialele tale? Dar momentele care te-au făcut fericită?

Într-adevăr, am făcut multă muncă de teren, dar deplasări nu au fost atât de multe pe cât mi-aș fi dorit. N-am fost pusă în situații atât de delicate care să merite a fi povestite. De fiecare dată ți se poate întâmpla ceva la care nu te aștepți și pare că e sfârșitul lumii, dar, odată cu trecerea timpului, odată ce te îndepărtezi de momentul cu pricina, evenimentele sau situațiile prin care ai trecut nu mai par atât de dramatice. Putea fi mai rău. Poate fi mai rău. Așa mă gândesc mereu.

Îmi doresc mai mult timp. Dacă știi pe cineva care vinde, aș vrea să cumpăr timp

Ce ai descoperit despre tine, în perioada asta de pandemie?

Nu știu dacă am aflat neapărat ceva nou despre mine în ultima perioadă, poate doar mi-au fost confirmate anumite păreri pe care le aveam. De pildă, munca de acasă nu e pentru mine. Cred că, de fapt, în toată această perioadă, am descoperit mai multe despre ceilalți decât despre mine.

Cum ești tu, Dorina cea de toate zilele?

Funcționez pe bază de stres, cafea și dulciuri. Dorm puțin. Sunt directă. Sunt realistă – unii ar spune pesimistă -, dar am momente când visez frumos. Sunt perfecționistă, dar asta nu mă împiedică să greșesc. Sunt foarte curioasă. Sunt serioasă, dar umorul mă menține pe linia de plutire. Sunt curajoasă, dar, de multe ori, fricile mă apasă.

Care sunt pasiunile, preocupările tale?

Citesc, dar nu atât de mult pe cât mi-aș dori. Mă uit la filme și seriale. Din când în când, gătesc. Uneori, fac sport. Îmi place să călătoresc.

Îți plac cărțile, îți place să citești. Iar David Grossman este scriitorul tău preferat. Care sunt cărțile care te-au marcat? Ce alți scriitori iubești?

Îmi este destul de greu să aleg, pentru că fiecare carte și-a pus amprenta asupra mea, într-o oarecare măsură. Citesc ficțiune, dar îmi plac – mai ales în ultimii ani – cărțile de memorii. Cartea cea mai dureroasă – dacă pot să îi spun așa – pe care am citit-o este „În Gura Foametei. Mărturii Ale Supravieţuitorilor“, de Alexei Vakulovski. Am aflat de ea după ce am văzut un spectacol de teatru. Alte cărți care mi-au plăcut foarte mult sunt: „Învățare“, de Tara Westover, „Dulcele bar“, de J.R. Moehringer, „Alegerea Sofiei“, de William Styron, „Tigrul alb“, de Aravind Adiga, „Până la capătul pământului“, de David Grossman, și cea mai recentă descoperire – „O viață măruntă“, de Hanya Yanagihara.

Cât despre scriitorii pe care îi îndrăgesc, aș spune Elena Ferrante, Jonathan Safran Foer și Fredrik Backman.

Care e cel mai emoționant moment pe care l-ai trăit în munca ta?

Am fost la un „concert mut“, la Arenele Romane, în octombrie 2016. Un concert în memoria victimelor din Clubul Colectiv. Pe scenă se află o singură persoană, era un actor în locul lui Andrei Găluț, singurul supraviețuitor din trupa Goodbye to Gravity. Cred că acela a fost cel mai emoționant moment.

Ce subiecte ți-ar plăcea să abordezi, cât mai curând, în materialele tale, la Radio România Cultural?

Sănătatea emoțională, educația și vulnerabilitățile oamenilor sunt temele care mă preocupă în această perioadă. Nu știu dacă voi reuși curând să abordez aceste subiecte, așa cum mi-aș dori, dar încă mai sper că va fi posibil.

Ce-ți dorești de la 2021?

În ultima perioadă, când am fost întrebată „ce fac“, răspunsul cel mai frecvent a fost „supraviețuiesc“. Mi se pare că am ajuns în acel punct în care nu mai trăim în adevăratul sens al cuvântului, ci doar supraviețuim. E posibil să mă înșel, dar acum așa simt. Mi-ar plăcea ca în 2021 să-mi schimb percepția.

Nu îmi setez obiective, pentru că am învățat, de-a lungul timpului, că lucrurile nu se întâmplă așa cum vreau eu. Îmi doresc să fim sănătoși, să nu ne pierdem mințile, să scăpăm de frici și să redescoperim lucrurile care ne făceau fericiți. Sper ca 2021 să fie un an mai puțin bolnăvicios decât 2020.

Îmi doresc mai mult timp. Timp pentru mine. Timp pentru alții. Timp pentru a face lucrurile mai bine. Dacă știi pe cineva care vinde, aș vrea să cumpăr timp. Ți-am spus că am momente când sunt o visătoare.

 

Interviu realizat de Anca Nicoleanu