DOWNSIZEING- utopia meet outside & inside world - de Michaela Platon

Filmul
lui Alexander Payne este departe de a fi
o comedie aşa cum este catalogat, reuşind să fie într-un mod uimitor un
SF- drama-fantasy care te pune pe gânduri. Căci dincolo de cele cateva secvenţe în care apare comicul de
limbaj sau de situaţie, Mini-oamenii pe care il puteti acum vedea la HBO, pune
probleme acute ale vremii, precum poluarea, pauperizarea şi suprapopularea
planetei. Soluţia cinematogtafică găsită
pare să ne îndrepte către o satiră a societăţii de consum, dar e mult mai
mult.

În
“arealul “ în care vieţuiesc acum “micşoraţii”,
artificial miniaturizat si el-
vizitatorii vin ca într-un parc de distracţii cu orar de functionare şi
bilete de intrare ca să vadă pe viu beneficiile acestei lumi salvatoare, care însă perpetuează o societate ce o
calchiază pe cea actuală, cu aceleaşi
nedreptăţi, stratificări sociale, smecheri
şi îmbogăţiţi de circumstanţă, care sunt tocmai cei care au sesizat cum
poate fi fructificată în favoarea lor apariţia noii societăţi, prin exploatarea
fie a viciilor, fie a prostiei umane.

Delicată şi touchy, povestea este una romantică,
în multe locuri idealizând şi romanţând excesiv, reuşind cu toate astea să
ancoreze privitorul, mai ales prin imaginea şi CGI-ul de foarte bună calitate,
rezultatul fiind unul nu excepţional, dar notabil.

Şi
de vreme ce momentele dramatice sau acute pe probleme de familie,
supravieţuire, relaţii sau viaţă în general – sunt mult mai numeroase
comparativ cu cele hilare, filmul propune teme care ne fac să ne confruntăm şi cu noi
înşine, iar dintre toate, exercitarea
liberului arbitru şi credinţa ( în divinitate, într-o cauză, în valori) sunt de
departe cele mai preţioase.

Downsizeing
este interesant nu doar datorită scenariului şi a tipologiilor pe care le aduce,
dar mai ales pentru felul în care pune “degetul” pe câteva răni adânci ale
societăţii actuale, oferind la sumedenia de probleme stringente ale lumii noastre
aflate în impas din multe puncte de vedere- o soluţie fantezistă , care
are logica imaginarului şi care este o
temă pe care altfel exploatată, am întâlnit-o într-un serial al copilariei
mele, Planeta Giganţilor.

Interesant
mi s-a părut felul în care Payne a translat de la filmele care radiografiază
situaţii de criză şi excelează narativ,
la acest SF light, de genul utopia meet outside & inside world,
într-o manieră regizorală care lasă să se vadă experienţa din Paris, Je T’aime,
Nebraska, Sideways sau The Descendants, singurul reproş fiind poate acela că îşi
regizează doar propriile scenarii, care uneori au inconsistenţe sau luşaje ce
nu le situează neapărat în zona preferinţelor criticii sau majoritătii
publicului.

Şi
sigur ca personajul Paul Safranek nu îi
prilejuieste lui Matt Damon un rol de anvergură, dar îi pune în valoare anumite
laturi ale personalităţii artistice şi îi dă prilejul să întruchipeze un om
bun, altruist şi sincer- care însă este mereu trădat, dezamăgit şi abandonat.
Parcursul acestui scenariu îi aduce lui Paul călătoria vieţii lui, în care îşi găseşte şi scopul personal , dar
şi iubirea.

Christopf
Waltz este minunat ca întotdeauna şi în rol de traficant sârb, aici un Duşan
Mirkovici vesel, pontos şi cu atâta suflet cât îi permite “meseria”, care îl
“iniţiază” pe vecinul Paul în tainele afacerilor, chefurilor deocheate dar şi
ale prieteniei. În roluri pasagere îi vedem pe Kristen Wiig, Laura Dern, Neil
Patrick Harris şi Jason Sudeikis, care dau bine pe generic, dar
ale căror partituri sunt insignifiante.

Revelaţia
acestui casting este Hong Chau pe care o ştim din Inherent Vice şi A to Z- doua
seriale de succes, aici o activistă
vietnameză şi o fiinţă cu suflet, gata să se sacrifice pentru cei aflati în
dificultate, ea fiind cea care îi oferă personajului Paul iesirea către evoluţia
spirituală şi înţelegerea a ceea ce este cu adevărat important în viaţă. Deşi
uneori problematica majoră este ambalată în dialoguri rudimentare şi comice,
nimic nu este nici bagatelizat, dar nici sublimat: fiecare alege ce înţelege şi
ce valorizează din ce i se propune, aşa că, de fapt, cheia în care citim
partitura asta cinematografică ne aparţine.

Şi
evident că filmul nu a fost un succes rasunător, căci nu e îndeajuns de
incitant, iar umorul care l-ar fi calificat drept comedie nu e grosier- aşa cum
place îndeobşte, dar mie mi-a placut filmul- asa light cum e, poate şi pentru
că este o alternativă la super action-urile, armaghedoanele şi cataclismele
planetare - şi ne dă teme de gândire (a câta mia oară!?) privitoare la ierarhia
priorităţilor, lecţia noastră de viaţă sau alegerile pe care le facem- cu
mintea sau cu sufletul.