Introspecții, duminică, 7 februarie 2021: Insomnia
5 February 2021
Gândirea filosofică în contexte actuale. Nietzsche și pandemia
12 February 2021

Idei în nocturnă. Pagini de Istorie – Alexandru Ioan I, o personalitate care înfruntă încă… istoria. Invitat – prof. univ. dr. Georgeta Filitti

 

Vom reveni în această seară de 9 februarie, între orele obișnuite, 21.10 – 22.00, la evocarea personalității Domnitorului Unirii nu doar pentru că în noaptea de 10/11 februarie se vor împlini 155 de ani de la abdicarea sa, ci pentru că, în opinia noastră, Vodă Cuza mai așteaptă încă dreapta încadrare în cartea de istorie a neamului.

Cât ar fi români pe lume, Cât ar fi pe cer un soare, A lui Cuza mare nume Să fiți siguri ca nu moare!”

Avea desigur dreptate Vasile Alecsandri, numele lui Cuza nu a murit, dar istoria, influențată de politică, i-a manipulat memoria, i-a accentuat sau diminuat faptele, l-a transformat prea adesea într-o… fotografie căreia i se atașau legende convenabile.

Poate este doar o impresie, dar ori de câte ori ne prindem sau se prind (ei, politicienii) în decorative sau sincere Hore ale Unirii, ori de câte ori este evocată cu acele ocazii personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza este prezentată superficial, ca un accesoriu al unei sărbători unde alții își închipuie că ar fi personajele principale…

În ultima perioadă istorici competenți și onești se străduie cu rezultate notabile să facă dreptate memoriei sale. Este ceea ce vom încerca să facem și noi pe parcursul emisiunii din această seară în care vă propunem, distinși ascultători, un portret neretușat al domnitorului născut la Bârlad, pe 20 martie 1820, și mort departe de țară, la Heidelberg, pe 15 mai 1873.

Nu vom diminua nicidecum faptele sale mari, prin el s-a realizat Unirea Principatelor și astfel pe harta Europei a apărut un nou stat pentru a cărui modernizare era totul de făcut. Ajutat de sfetnici luminați, Vodă a purces la reforme. Între ele secularizarea averilor mănăstirești, elaborarea unor legi fundamentale (cea rurală, a codurilor civil și penal, a educației etc, etc). Treptat însă Cuza s-a îndepărtat de vechii săi colaboratori, a devenit bănuitor, a dovedit o slăbiciune, unanim condamnată, față de camarilla pusă pe înavuțire. Așa se face că nu “faptele lui mari”, cum scrie Kogălniceanu, ci greșelile săvârșite i-au determinat abdicarea în noaptea de 10/11 februarie 1866 și apoi exilul.

Vom stărui desigur asupra împrejurărilor abdicării determinată, credem, într-o măsură decisivă de prima lovitura de stat din istoria României moderne înfăptuită de Cuza la 2 mai 1864 când a dizolvat Adunarea Legiuitoare (deputații fiind evacuați din sală de un detașament militar) și a promulgat o nouă constituție, numită de el Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului, și o nouă lege electorală care sporea considerabil numărul alegătorilor. Dreptul de a vota a fost acordat unei părți a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor. Desigur că explicații și justificări există, unele chiar extrem de plauzibile. Domitorul încerca să îmbunătățească prin reforme situația țăranilor, reforme respinse de Adunare care a dat vot de blam guvernului.

La alegerile pentru a doua convocare a Adunării Naționale au învins suporterii domnitorului. Cu sprijinul noului parlament reformele au fost înfăptuite, dar evoluția firavei democrații românești primise o lovitură care a nemulțumit deopotrivă clasa politică și unele dintre Marile Puteri. De fapt, de la 2 mai 1864, domnitorul devine protagonistul vieții politice românești asemenea posibilului său model Napoleon al III-lea, cel devenit din Președinte, Împărat. Desigur această opțiune îi va fi nemulțumit pe mulți dintre cei care îi fuseseră aproape. Participanți la Revoluția de la 1848, în Franța și/ sau Principatele Române, ei rămăseseră democrați și chiar, cazul lui C. A. Rosetti sau Eugeniu Carada, pentru a da doar două exemple, republicani. Cert este că lovitura de stat și regimul instaurat apoi au condus la coagularea a ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliție”, alianța punctuală între conservatori și liberali pentru a obține abdicarea lui Cuza. Oamenii politici români au încercat să prevină repetarea unei situații asemănătoare și poate de aceea jurământul Principelui Carol, rostit la 10 mai 1866, era formulat cât se poate de explicit: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și integritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional.” Principele și mai apoi Regele Carol I a continuat reformele lui Cuza, a adăugat altele noi, a modernizat România fără a renunța la principiile democratice chiar dacă, în respectarea Constituției, a avut și momente de cumpănă.

Revenind la momentul abdicării, îl vom evoca prin detalii semnificative, vom vorbi despre Locotenenţa Domnească ce s-a instituit după îndepărtarea lui, formată din Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei şi al conservatorilor), Nicolae Golescu (reprezentantul Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul Armatei), ne vom referi la ultimele zile petrecute în țară de Alexandru Ioan Cuza.

Trebuie spus insă că domnitorul nu s-a cramponat de putere. A dovedit-o pe parcursul domniei, a afirmat-o explicit chiar cu două luni înainte de abdicare când, adresându-se Camerei, a spus ”În Alexandru Ioan I, românii vor găsi întotdeauna pe colonelul Cuza care declara Puterilor Garante că primește îndoita alegere numai ca pe un depozit sacru”. Fusese și rămăsese un partizan al principelui străin.

Au urmat șapte ani de exil european, timp în care nu a vrut să revină în țară. Nu a vrut să-i tulbure liniștea politică, convingere împărtășită și de Principele Carol cel care în câteva rânduri a vorbit cu respect despre predecesorul său. Respect pe care îl regăsim de pildă și la consulul Belgiei la București care spunea “Prințul Cuza este un om cum n-au mai avut Principatele Române. Un prinț care dorește fericirea țării sale”. Aprecieri cu atât mai valoroase cu cât era o epocă în care imaginea nefavorabilă de care ne “bucuram”, îl făcea pe Bismark, cancelarul de fier, să exclame “românii nu sunt o națiune, ci o… profesie“.

Vom vorbi așadar despre faptele “mari”, dar și despre cele “mici” ale lui Vodă Cuza, despre omul Alexandru Ioan Cuza cel care are de mult și sperăm pentru totdeauna un loc special în inimile noastre.

Realizator Dan Manolache