Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: Alianţa româno- franceză în vremea Marelui Război

marţi 19 iunie 2018, ora 21.10- 22

Realizator Dan Manolache

Alianţa româno- franceză în vremea Marelui Război. Invitat, prof. univ. dr. George Cipăianu, Universitatea Babeş- Bolyai din Cluj- Napoca.

         Vom vorbi în această emisiune despre câteva dintre momentele care au marcat alianţa militară şi politică dintre Franţa şi România în perioada Marelui Război si în acelaşi timp, au consolidat vechea prietenie între cele două popoare. Vom sublinia rolul de excepţie pe care l-au avut atnci două mari personalităţi franceze, generalul Henri Matias Berthelot şi Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România.

            Ne vom concentra asupra a trei deme de discuţie:

              A. Funcţionarea alianţei în perioada de pregătire şi desfăţurare a operatiunilor militare din vara anului 1917 cu referire la importanţa Misiunea Militare Franceze ce a susţinut efortul de război al  României între 15 octombrie 1916 și 10 martie 1918.

           Misiunea a cuprins, în perioada maximului de încadrare, 277 ofiţeri de infanterie, cavalerie şi artilerie, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 37 piloţi şi observatori, 4 ofiţeri de marină, 8 ofiţeri de intervenţii, alăturându-se 1.150 de grade inferioare şi soldaţi, specializaţi în diverse meserii.

   Istoricul Glenn E. Torrey menţionează în lucrarea sa,  „The Romanian Battlefront in World War I” faptul că, sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot, divizii întregi au fost rapid aduse înapoi la ordinea de luptă. În timpul lunilor de iarnă şi de primăvară, un inventar enorm de arme a ajuns în România prin intermediul liniilor de cale ferată din Rusia, inclusiv 199 de avioane de luptă şi de recunoaştere, 2.700 de mitraliere, 1,37 milioane de grenade, 220.000 de puşti, 100 de milioane de cartuşe, 2 milioane obuze de artilerie, precum şi alte materiale de război de strictă necesitate.

                B. Implicarea franceză, cu deosebire a generalului Henri Matias Berhelot, comandantul Armatei Dunării, în gestionarea relaţiilor româno- maghiare după reintrarea României în război (10 noiembrie 1918) şi semnarea convenţiei militare de la Belgrad (13 noiembrie 1918) între trupele aliate reprezentate de generalul Franchet d’Esprey, comandantul Armatelor Aliate din Orient şi Ungaria ce se proclamase independentă.

                Cursul superior al Someşului Mare precum şi cursul Muresului au fost atunci desemnate ca linie de demarcaţie arbitrară intre Aliaţi şi armata maghiară.  Mai mult chiar prin acest document Aliaţii se angajau să nu se amestece în administrarea internă a Ungariei, un angajament politic care exceda competenţele unui comandament militar şi nu a intîrziat să fie sursa unor nemulţumiri profunde din partea cehilor, slovacilor şi românilor asupra cărora s-au abătut persecuţiile maghiare.

          Cu câteva zile ininte, pe 3 noiembrie 1918,  se semnase la Padova, Villa Giusti,  Armistitiul între Aliaţi şi Imperiul Austro- Ungar. În acest document se stipula că, în cazul în care considerau necesar,  Aliaţii au dreptul de a ocupa puncte strategice pe întreg teritoriul monarhiei.

           Se pare că în momentul semnării acestui document, generalul Franchet d’Esprey nu avea cunoştinţă nici de semnarea Armistiţiului de la Padova, nici de conţinutul Convenţiei semnate de Antanta cu România în 1916 şi nici nu fusese informat despre intenţiile politice ale Franţei faţă de Ungaria. Se mai adăugau şi presiunile Serbiei susţinute de bravura cu care trupele sale luptaseră pe frontul de sud. Pe de altă parte Ungaria atribuia acestei Convenţii dimensiunile unui adevărat tratat care i-ar fi recunoscut teritorialitalea în interiorul unor graniţe care nu erau decât linii provizorii de demarcaţie, ba mai mult, chiar statutul de ţară independentă şi neutră. Ungaria pretindea că este adepta ideilor wilsoniene şi că s-a desprins din proprie iniţiativă dintr-un Imperiu a carui politică nu a susţinut-o niciodată. Fireşte ca astfel de prevederi nu puteau fi decât de competenţa Congresului de Pace ce avea să se desfăşoare le Paris.

              De fapt, în toamna lui 1918,  Imperiul se afla in plimă disoluţie. Popoarele oprimate îşi doreau obţinerea libertăţii naţionale. Românii au fost printre primii care au acţionat pentru desprindere.

               Pe 31 octombrie 1918 s-a  format la Budapesta Comitetul Naţional Român care şi-a stabilit apoi sediul la Arad şi a coordonat acţiunile premergătoare şi pregătitoare unirii Transilvaniei şi Banatului cu Regatul României. Pe lângă gestionarea unor probleme stringente cum ar fi învăţământul şi sănătatea de pildă, CNR a îndeplinit în fapt funcţiile unei  veritabile administraţii româneşti.

              Vom discuta în context despre acţiuni dure ale guvernului maghiar care se opunea voinţei exprimate a românilor de a se uni cu Ţara Era o poziţie conservatoare, anacronică care încălca dreptul la utodeterminare al popoarelor şi a atras nu doar riposta românilor şi a României ci şi intervenţia politică şi militară a  Aliaţilor.

         C. Poziţia franceză faţă de ocuparea de către Serbia a unei importante părţi a Banatului şi a persecuţiilor declanşate asupra majorităţii româneşti din regiune.

          Iată ce spunea prefectul ţinutului Lugoj, George Dobrin la întâmpinarea generalului francez Franchet d’Esprey. „Vă rog să interveniţi la locurile competente, ca luând în considerare imensele jertfe aduse de poporul român pentru cauza comună a înalţilor aliaţi şi apreciind momentele geografice, etnice şi economice, să se accepteze închegarea neamului românesc cu înglobarea întreg Banatului în România unită, făcută deja pe bazele principiilor wilsoniene de autodeterminaţiune. Iar şi până când se va decide definitiv soartea Banatului, să dispuneţi acum de urgenţă ca linia demarcaţională ce există azi în Banat să se rectifice astfel, ca împingându-se mai spre vest şi eliberându-se Timişoara, să ni se deschidă comunicaţia spre Arad, Bocşa, Reciţa şi Anina, Oraviţa, căci locurile acestea de prezent sufer din greu şi sunt periclitate în existenţa lor.”

       Urmarea a fost stabilirea unei zone aliate de ocupaţie la Lugoj şi insistenţa, încununată de succes, a armatei franceze de a evacua trupele şi administraţia sârbe din Banat.