Probleme nesoluționate ale informaticii (I): factorizarea (desigur, rapidă!)
21 March 2022
Antropogeneze mitice – p1
6 June 2022

Întrebări la care știința nu poate (încă?) răspunde

Subiectul este sensibil și listele oferite publicului abundă. A discerne și filtra „marile întrebări”  dintre propunerile adesesa minore sau contestabile este o provocare. În context, apare important un cuvânt de prevenire contra bipolarității, atât de prezente azi, mai ales mediatic: nimic din rândurile care urmează nu contestă eforturile de cercetare, avalanșa tehnologică și rezultatele acestora. Sunt, însă, de evitat dogmatismul și/sau servilismul ideatic, care susțin  infailibilitatea abordărilor științifice actuale.

Care este secretul vieții? Cum a apărut viața? Toate eforturile îndreptate spre încercarea presupuselor combinații chimice și medii primordiale, cu speranța obținerii unei celule vii, au eșuat. Mai deconcertant încă: microbiologia, explorând profunzimi anatomice și fiziologice tot mai mari, a îndepărtat chiar cu mijloacele științei „tărâmul făgăduinței vieții”. De exemplu, cunoscându-se structurile aminoacizilor (adică, având informația: compoziția și planul), s-au obținut, cu mari eforturi, doar rudimente (nicicum cópii) ale unor minuscule fragmente din formidabilele alcătuiri microcelulare. Orizontul succesului experimental s-a îndepărtat la infinit, percepându-se, realist pentru cei lucizi, limitele paradigmei materialist-energetice științifice.

Cum se explică natura umană, în particular conștiința (inclusiv de sine), vorbirea articulată „în graiuri”, gândirea abstractă? Prima parte a întrebării generează așa-numita „problemă dificilă a conștiinței” – relația dintre minte și corp, după filozoful contemporan David Chalmers. Cu toate eforturile, nu s-a putut formula (o formulă…) o teorie științifică în stare să explice rezultanta activității cerebrale în conștiință. În secolul al XVII-lea, cel considerat „părintele” termenului  – John Locke – o numea „percepția a ceea ce se întâmplă în mintea omului”.  Azi, după secole de „conștientizare a conștiinței” și teorii explicative tot mai sofisticate, nu s-a ajuns la un rezultat, neexistând nici (măcar) un unic înțeles al termenului. În particular, extremele – misterul, respectiv teoriile reducționiste ori materialiste în abordarea conștiinței sunt considerate nesatisfăcătoare. Sus-menționatul David Chalmers, foarte în vogă, spune: „există probleme ușoare (explicarea comportamentului, a conținutului gândurilor etc.) și probleme grele, cum ar fi explicarea experienței subiective. Această formulare a prins foarte tare la public, ca o descriere atrăgătoare a nucleului problemei conștiinței. Dar nu cred că am făcut vreo mare descoperire prin asta.”

Cititorul este invitat să reflecteze nu doar la imposibilitatea răspunderii până în prezent la aceste întrebări, ci mai ales dacă li se poate răspunde vreodată. Adică – dacă ar exista cunoștințe (și stări, fenomene, planuri…) inaccesibile omului. Oricât de revoltător ar părea.

Cum este abordabilă ca posibilă infinitatea spațiului și timpului? Aceste 3+1 dimensiuni sunt procesate, contorsionate în toate modurile, pentru a se putea explica fizica lumii în care trăim. Se ajunge, astfel, la „adevăruri” teoretice care capătă statut de dogmă. Universul (timpul și spațiul, adică) ar fi început cu Big Bang, dar ce era înainte? Nici măcar abstractizările matematice nu pot teoretiza. Se discută doct despre limitele spațio-temporale ale Universului, despre expansiunea acestuia, aparent în nimic și nicicând.  Aceste ultime cuvinte, realmente stânjenitoare, lipsesc, desigur, din narativele sigure. Poate, ca paranteză, reflecția deschisă asupra aroganței susținerilor „marilor concepte” ar fi un exercițiu util…

Știința nu poate răspunde la întrebări privind valorile morale, etica, acțiunile sau faptele „bune” sau „rele”. Știința le descrie parcursul și efectele, dar caracterul, specificul, cum ar trebui să fie nu rezultă din investigația științifică. La fel este și cu adevărul logic, pe care știința nu-l poate certifica independent de tocmai axiomele (adevărurile care nu trebuie demonstrate) cu care operează.

Știința nu poate răspunde inevitabilei întrebări (probleme?) a existenței lui Dumnezeu, oricare I-ar fi descrierea. Este de menționat aici că introducerea în discuție a eventualelor supercivilizații nu face decât să „porteze” problema, nicicum să o rezolve; asemenea cum – în altă versiune – dacă este suficient de avansată, știința nu poate fi deosebită de magie. O „împăcare” de formă statuează că Știința și Credința operează cu ființe, lucruri, instrumente și adevăruri „structural, conceptual” diferite, deci complet disjuncte. Nu s-ar atinge! Somn ușor!

În conexiune cu cele de mai sus, Știința nu poate rezolva paradoxul liberului-arbitru al gândirii umane. Pe de o parte, liberul-arbitru elimină repetitivitatea, constanța cauzală (este neștiințific) iar pe de alta – este o caracteristică incontestabilă a omului. În treacăt fie spus, liberul-arbitru provoacă serios și dogma religioasă, nu doar pe cea științifică… Este, poate, utilă mențiunea că liberul-arbitru nu înseamnă aleator, întâmplător – noțiuni cărora, în anumite condiții, li se pot asocia descrieri probabilistice, devenind modelabile științific.

Revenind și la alt element sus-menționat, Știința nu poate explica „nimicul”. Vidul tehnic nu înseamnă nimic, ci doar rarefiere atomică și „dans” energetic. Cât despre „vidul cosmic”… s-a conștientizat demult că trebuie să fie „plin” cu altceva pentru a justifica observațiile astrofizicii. Materia și energia întunecată au devenit agenții de serviciu, evocați doct și firesc, precum Big-Bangul. Și la fel de neelucidați științific.

Alte observații, fenomene astrofizice neexplicate și insondabile sunt descrise în reputabilul New Scientist (https://www.newscientist.com/article/mg18524911-600-13-things-that-do-not-make-sense/), oferind măsura dificultăților, dacă nu chiar blocajelor logicii față cu infinitul „mare”. În mod interesant, celelalte câteva exemple menționate în articol se referă la „inexplicabile” din psiho-fiziologia umană.

O altă contribuție interesantă, tot într-o publicație „beton”, poate fi examinată la adresa https://blogs.scientificamerican.com/cross-check/the-delusion- ofscientific-omniscience/. Deziluzia omiscienței științifice.

Este o elaborare pe tema creșterii, nu scăderii dificultăților de înțelegere a unor concepte fundamentale, odată cu trecerea timpului. Cu toate așteptările într-un „marș victorios al cunoașterii”, prezente în elanurile anilor 1980. Autorul menționează succesele editoriale „O scurtă istorie a timpului” (1988, Stephen Hawking), în care savantul prezicea găsirea explicației definitive, incontestabile, a apariției Universului, comparând cunoașterea  potențială cu „mintea lui Dumnezeu”. În aceelași spirit apărea în 1991 „Theories of Evertything” (John Barrow) descrisă de autor ca „O investigație pentru explicațiile ultime” (fundamentale, adică) ale alcătuirii și funcționării lumii. În 1992 era publicată „Mintea lui Dumnezeu” de Paul Davies și, în 1998 -un titlu relativ mai ponderat- „Visuri ale unei teorii finale” aparținând laureatului Nobel Steven Weinberg (1993-2021). Cel din urmă, fizician și cosmolog de notorie seriozitate, era sincer convins (ca și Hawking) că o teorie definitivă, completă va duce până la capăt „căutarea străveche a acelor principii care nu pot fi explicate prin altele încă mai profunde”. La rându-i, biologul Richard Dawkins scria în alt best-seller de gen, „Ceasornicarul orb”, în 1986, că misterul vieții a fost deja elucidat (!). Anume, de Darwin și Wallace (părinții evoluționismului biologic), rămânându-ne „să adăugăm, pentru un timp, note de subsol la soluția lor”.

Cititorul poate avea interesul parcurgerii întregului articol  mai sus-indicat, care conține și alte interesante citări. Mirajul omniscienței – susține autorul- a suferit mereu de slăbiciuni, defecte fatale. Astfel, chiar cărțile menționate (și altele, desigur) conțin, inevitabil, realitatea că eforturile de găsire a „teoriei definitive”   i-au purtat, mai ales pe fizicieni, dincolo de terenul experimental. Ipotezele (numite, poate hazardat, teorii) nu au mai putut fi verificate experimental și nici nu au mai avut caracter falsificabil. Sunt netestabile, deci științific… discutabile.

Insă, pe astfel de „baze” se poate mai ușor declara că „nu există ceva ce metoda științifică să nu poată ilumina sau elucida” (Peter Atkins, 2011, Despre ființă). Mizele pozitivismului necondiționat sunt mari, mai ales când continuarea cercetării fundamentale depinde esențial de finanțări și echipări excepționale.

Este interesant de observat că „necunoașterile” științei, enumerate la începutul postării, par să reziste unor decenii, chiar secole de încercări de explicare, în condițiile în care diseminarea informațiilor și competențele la lucru s-au multiplicat exponențial. Totuși, în timp ce aplicațiile și dezvoltările – pentru a nu le numi variațiunile – temelor științifice majore se diversifică, nu se întrevede un salt de paradigmă comparabil, de exemplu, cu iluminările deceniilor începutului de secol XX.

Este greu de conceput că descoperiri epocale ar putea fi reținute sau folosite în strict secret. „Cunoasterea înseamnă  putere” dintotdeauna, dar mereu s-a manifestat un relativ și surprinzător sincronism al apariției descoperirilor științifice în zonele cele mai efervescente ale lumii, cu toate eforturile de protejare adiacente. Privind înapoi, la salturile istorice, ar fi de anticipat și dacă astfel de radical noi tehnologii sau cunoștințe ar avea ceva cu cele mai avansate realizări actuale.

De toate acestea – și de multe altele – sunt conștienți oamenii de știință vizionari, gânditorii independenți, pretutindeni pe glob. Deosebirea fundamentală față de trecut este că izolarea comunicațională a dispărut. Între toate ideile în circulație globală, ar trebui să se afle, dacă există, „grăunții de aur” ai eventualei noi cunoașteri. Aceea în care răspunsurile la actualele mari necunoscute să fie abia începutul. Dacă i-ați găsit, stimați cititori-ascultători, …comentați aici!

 

redactor Florin Vasiliu