Manuscrisul buclucaș
5 August 2022
Un roman tulburător despre maturizare
2 September 2022

Manierismul, o valoroasă meditaţie asupra Renaşterii

 

În urmă cu mulţi ani, apărea la Editura Meridiane o carte de istoria artei care atrăgea atenţia asupra unui creator mai puţin cunoscut în cercuri largi şi a unei epoci considerate decadente. „Pontormo şi manierismul” de Victor Ieronim Stoichiţă, carte tipărită în anul 1978 dădea sens şi lumina perioada care venea imediat după Renaşterea cea strălucitoare şi glorioasă artistic. Colecţia de la Meridiane intitulată Curente şi sintezele înlesnea iubitorilor de artă parcurgerea captivantă şi totodată ştiinţifică a unor secole, înţelegerea în profunzime a unor stiluri, descoperirea unor importanţi artişti. După „Expresionismul” lui Dan Grigorescu, „Arta gotică” a Vioricăi Guy Marica, „Futurismul” lui Grigore Arbore, venise rândul manierismului. Cu o privire pătrunzătoare, cu un spirit deopotrivă analitic ca şi sintetic, şi mai ales cu har, foarte tânărul la data aceea, Victor Ieronim Stoichiţă punea pe tapet într-o carte care şi-a păstrat savoarea, toate motivele pentru care manierismul (şi al său Pontormo) trebuia corect interpretat.

Studiul lui Victor Ieronim Stoichiţă demonstrează într-un demers din care nu lipseşte nici analiza operei lui Pontormo, nici apropierea de spiritul omului care stătea în spatele artistului, că perioada aflată în atenţie este una încărcată de mister: „Clasic şi anticlasic, naturalist şi antinaturalist, fantastic uneori şi alteori formalist, manierismul ne apare ca o epocă a contrastelor şi paradoxurilor.”

Într-un prim capitol de maximă importanţă, autorul analizează diversele aspecte ale manierismului. Din „Sens şi imagine” aflăm că realitatea respinge formele echilibrului. În „Imitaţie şi melancolie” descoperim că actul picturii se intelectualizează în manierism. În subcapitolul „Maniera”, teoriile lui Vasari asupra „evoluţiei artistice” sunt aduse în discuţie pentru sublinierea epocii. Apoi, „Graţia” şi „Deformarea” dau două interesante direcţii de surprindere a manierismului.

Într-un al treilea capitol, când sub lupă, autorul îl aşază pe Pontormo, discuţiile dintre Proust şi Sainte-Beuve sunt prezentate cititorului, tocmai pentru a putea fi rezolvată dilema: cât din realitatea omului, din credinţele sale se regăsesc în operă? Cu replica lui Proust suntem mulţi de acord; opera, după Proust este „ produsul unui alt eu decât cel pe care îl manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre.”

Studiul lui Victor Ieronim Stoichiţă, „Pontormo şi manierismul” cuprinde spre final câteva documente la care apelează cercetătorul, dar pe care le pune şi la îndemâna cititorului. Mai întâi este vorba de câteva pagini semnificative de jurnal, aparţinând lui Pontormo, apoi de o scrisoare a acestuia către Benedetto Varchi pe o temă valoroasă (disputa dintre pictură şi sculptură) şi nu în ultimul rând de „Viaţa lui Iacopo da Pontormo, pictor florentin” scrisă de Vasari.

Cartea nu are propriu-zis, concluzii, ci o Addenda, cu referire la una dintre lucrările importante ale lui Pontormo. O frază însă, merită subliniată, cu rol major în pătrunderea spiritului manierismului: „Forţa plastică” a imaginaţiei „formează imaginea”, tinde spre ea, se introduce în ea, ca într-o cochilie, ia ea însăşi formă şi se imprimă în trupul imaginii concepute.”

 

Realizatoare Roxana Păsculescu