Laurențiu Mihai, realizatorul podcastului BANII VORBESC, la Radio România Cultural: Banii nu aduc fericirea, ei doar pot ajuta la liniștea sufletească și la eliberarea stresului
13 July 2021
Ana Maria Ciobanu, realizatoarea podcastului “Satul Mădălinei”, difuzat de Radio România Cultural: “Avem nevoie să fim ascultați și acceptați, dincolo de nevoile materiale, și de a fi sprijiniți fără să fim judecați”
19 July 2021

Maria Balabaș, realizator Radio România Cultural: “Să fac radio a însemnat un vis în care m-am îndrăgostit, m-am înfuriat, m-am simțit trădată, epuizată, reîndrăgostită și tot așa” 

De când a devenit mamă, Maria Balabaș, realizator Radio România Cultural, a ales să locuiască împreună cu familia într-un sat, undeva, în Transilvania. Jurnalistă, muziciană, scriitoare, Maria Balabaș este cunoscută ascultătorilor Radio România Cultural, în special ca realizatoare a emisiunii „Dimineața Crossover”. Acum, se află în concediu de maternitate. Însă nu duce lipsă deloc de activitate.

Cum s-a adaptat vieții la țară, în pandemie, care-i sunt bucuriile de mămică, ce-și dorește să facă pe viitor în muzică și radio, dar și despre cel mai recent CD, scos alături de colegii din grupul Soare Staniol, despre concerte, pasiuni și cum s-a îndrăgostit de radio, povestește, în cele ce urmează, Maria Balabaș.

 

Spuneai undeva că, atunci când ai început să faci radio, ți-ai urmat intuiția. Când s-a întâmplat asta? Și cum s-au legat lucrurile?

Da, intuiția sau un fel mai romanțat de a spune că nu aveam o idee clară asupra a ceea ce voi face după ce-mi voi termina studiile de muzicologie. E momentul acela când prietenii tăi deja încep să se angajeze, să aibă bani, să fie entuziasmați de locul unde lucrează, iar tu încă stai acasă și începi să simți cum te încearcă o senzație de inutilitate și de a fi în afara jocului. Acesta e punctul în care mă aflam și eu prin anul IV de facultate. Când am primit invitația de a începe să colaborez cu redacția de Actualități Muzicale de la radio, m-am aruncat cu capul înainte și mi-am zis că e șansa mea și trebuie să fac ce pot mai bine. 

 

Ce te-a făcut să te îndrăgostești de radio?

Cred că toți avem dreptul să ne trăim visurile și, după aceea, să ne trezim (sau nu). Pentru mine, să fac radio a însemnat un vis care a durat 12 ani, timp în care m-am îndrăgostit, m-am înfuriat, m-am simțit trădată, epuizată, reîndrăgostită și tot așa. Nu mă puteam desprinde de microfon și de studio, ca de singurele mele repere în care încă aveam încredere. În fiecare dimineață când ne reîntâlneam – luam prietenia de la capăt. Cred că m-am îndrăgostit și păstrez dragostea față de această posibilitate pe care ți-o lasă radioul de a-ți împărtăși ceva din personalitatea ta în fața microfonului, de a-ți aduce trăirile acolo, în studio și de a crea un limbaj comun cu cei care aleg să fie atunci pe frecvențe cu tine. 

 

Trăim în sat, dar și în afara lui, creându-ne propriul nostru mod de viață

 

Care au fost primele tale emisiuni aici? Despre ce erau ele?

Haa, am început cu o rubrică în timpul Festivalului “George Enescu”. În fiecare zi, în emisiunea „Politon” de la Radio 3 Florian Pittiș (pe vremea aia), veneam și făceam un fel de agendă. După ce s-a terminat festivalul, am continuat cu o agendă cu recomandări de prin oraș. Totul era live și acolo am început să vorbesc liber la microfon, trecând peste teama aceea enormă de a nu greși, de a face acordul gramatical corect etc. După aceea au urmat buletine de știri și emisiunea „Tentații”; 4 ore, pe post, cu muzica pe care o alegeai tu și despre care și vorbeai. A fost o școală, dar și locul unde am îndrăznit să rup canonul de muzică clasică și să sar înspre pop culture. După o pauză de vreun an, am revenit la radio și Oltea Șerban Pârâu mi-a dat emisiunea „Graffiti” – poate prima emisiune de cultură urbană de la Radio România Cultural. După, a urmat „Dimineața crossover”.

Cu emisiunea pe care o realizezi în prezent la Radio România Cultural, „Dimineata Crossover”, ai luat o pauză prelungită din motive obiective: ai devenit mămică. Cum a fost această perioadă pentru tine?

Când am început “Dimineața crossover” nu aveam deloc conștiința a ceea ce înseamnă să crești ceva de la 0, cât de mult te implică, te consumă, te împlinește, cât de legat rămâi de proiectul tău. În lumea în care trăim și în continua schimbare necesitată de mass media – să ai un proiect care să existe continuu 12 ani e ceva extraordinar și mă bucur de încrederea acordată de colegii și șefii mei. Însă, în momentul de față, mă simt bine crescându-mi copilul și fiind mult mai casnică. E o stare pe care mi-am refuzat-o mult timp, din frică de a nu pierde ce am construit, de a nu pierde abilitatea de a face radio. Undeva, temerile acestea s-au dizolvat între continuumul energetic pe care îl necesită un copil și senzația că atunci când va fi nevoie îmi voi putea reactivita creativitatea.

 

Citeam undeva că, în ultimul timp, ai locuit într-o casă la sat. Cum ti s-a arătat viața la tară, în pandemie?

Încă locuim într-un sat, în Transilvania. Am venit aici full time după nașterea băiețelului nostru. Soțul meu își și dorea de mult să aibă răgazul și contextul necesare pentru a face o grădină, voia să crească legume bio și să-și dezvolte ideile legate de ce înseamnă să trăiești sustenabil. Așa că, da, trăim în sat, dar și în afara lui, creându-ne propriul nostru mod de viață. Ne bucurăm, printre altele, de vecinii oameni de-ai locului, dar și de o comunitate ad-hoc creată împreună cu alții ca noi, orășeni îndrăgostiți de zonă. Un lucru mi-a devenit, însă, foarte clar de când locuiesc aici: anonimatul nu există într-un sat. Într-un oraș nu exiști pentru cei de lângă tine. La sat – ăsta e principalul, cu bune și cu rele. 

 

De ce anume ți-a fost cel mai dor?

N-am trăit neapărat cu senzația de a-mi fi dor de ceva anume. M-a luat viața pe sus. Cum băiețelul nostru era așa de mic și noi speriați de pandemie, am făcut tot posibilul ca el să fie bine și noi să ne organizăm în jurul lui. Sigur, acum când ne-am mai relaxat și noi și pare că și lumea învață să trăiască cu gândul la virusul acesta, încep să apară doruri de viață culturală. 

 

Mi-e dor de starea aceea de a cânta împreună cu prietenii 

 

Cânți solo, dar și alături de Avant’n’Gard și Soare Staniol, grupuri muzicale pe care le-ai înființat, inspirate de tehnicile de improvizație, muzică electronică sau muzică acustică. Când ai urcat prima dată pe o scenă? Ce ai cântat? Cum a fost?

Și la radio și în concerte, pentru mine a fost vorba de a-mi învinge emoțiile și frica. Asta era mentalitatea cu care am crescut. În școala de muzică pe care am făcut-o nu existau discuții cu copii prea emotivi, doar impunerea prezenței scenice la examenele de final de semestru. Deci, primele mele urcări pe scenă au fost în școală, asociate cu o teamă imensă de comisie. Cu timpul, pentru că am vrut să continui să fac muzică și artă, mi-am dat seama că nu e o luptă în care există vreun învingător sau pierzător ci, dimpotrivă, am nevoie să învăț cum să trăiesc și să fac radio și muzică împreună cu emoțiile și cu frica mea. Îmi amintesc că, în urmă cu mulți ani, am cântat într-un club de jazz dispărut acum, Art Jazz Club. Mi s-a părut că deja suntem celebri. După ce seara a trecut și am digerat entuziasmul nostru, am înțeles că drumul abia de aici începe. 

 

Ulterior, ai avut concerte nu doar în țară, ci și în străinătate. Care și unde s-au întâmplat cele mai faine concerte ale tale? Prin ce s-au deosebit de celelalte?

Uite, asta e ceva de care mi-e dor. De starea aceea de a cânta împreună cu prietenii tăi, de a ști că îi ai aproape și că, împreună, creați muzică. Concertul poate fi oriunde. Un moment pe care o să mi-l amintesc mult timp a fost în 2019, la Berlin, în Europalia. Ne pregăteam de concert cu Alex Arpeggio într-un club în Neukölln unde fumatul era permis. Le-am spus organizatorilor că sunt însărcinată și, în următoarele minute, au apărut afișe în tot clubul cu ”Vă rugăm nu fumați, avem o muziciană însărcinată.” Și, într-adevăr, în timpul concertului n-a fumat nimeni.  

 

În copilărie, ai început să studiezi pianul. Așa ți-ai descoperit și talentul muzical. Ți-a plăcut pianul de la bun început, ai fi vrut să fi putut să studiezi și alt instrument?

Ideea asta cu muzica a aparținut mai degrabă familiei mele, nu mie personal. Mama mea a ținut foarte mult ca fratele meu și cu mine să învățăm muzică și a depus eforturi susținute ca noi să devenim muzicieni profesioniști. Mihai a devenit muzician în adevăratul sens al cuvântului, din asta trăiește. Eu am pendulat mereu între scris, performance, sound art, video art etc. Văd că abia acum mă întorc la pian și îmi doresc să-l integrez ideii mele de a face muzică și sound art. Alt instrument… hmm… am învățat câteva acorduri la chitară ca să vrăjesc un băiat și după aceea am cântat mult timp folk sentimental, pe munte (nu mai spune nimănui!). În schimb, am învățat să ascult mai atent datorită lucrului artistic cu înregistrări de teren și să folosesc soft-uri de editare audio, lucruri altminteri foarte utile. 

 

De curând, alături de Soare Staniol, ai lansat un nou CD. Cât ați lucrat la el? Ce fel de piese conține?

Mă bucur că mă întrebi de el. E un disc foarte elaborat, cel mai complex proiect muzical la care am participat până acum. Apariția lui a durat cinci ani. Am lucrat în etape, câteodată gândindu-ne dacă vom termina vreodată. Muzical, piesele sunt compoziții care îmbină elemente de ambient, electronică, poate post-rock, experimental. Textele au diferite vârste, unele foarte recente, altele care au nouă ani… Au apărut pe rând, din diferite experiențe personale, intense, să spunem. Ce mi se pare foarte tare la discul acesta, e că toți am lucrat la el, compozițiile sunt ale noastre, nu ale unuia dintre noi. E un disc democratic. Sper să reușim să-l cântăm, în formulă completă, pe diferite scene. 

 

În prezent, mă bucură râsul copilului meu și energia pe care simt că ne-o transmite

Ai absolvit Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, secţia de Muzicologie, și ai un master în Sinteză Muzicologică. Ești jurnalist și muzician. Dar ai scris și o carte, “Whole Lotta Love”, inspirată din viața ta, o carte descrisă de cei care au citit-o drept „confesivă, poetică și curajoasă”. Când ai început să scrii? Ce te inspiră?

După ani de zile în care am scris cronici și recenzii ca jurnalist de muzică, mi-am dorit să las deoparte activitatea aceasta și să reînvăț să scriu, ca să pot deveni mult mai personală în alegerea subiectelor și, chiar în modul de a scrie. Scrisul pentru mine e visceral, de aceea, poate, nici nu-mi ies așa de bine lucrurile pe cât aș vrea. Sunt mult prea aproape de experiența aceea și încă nu percep scrisul ca pe un proces de lungă durată, cu o strategie în spate etc… Dar, îmi doresc să continui, să pot să găsesc acel spațiu interior necesar apariției unor texte noi.

 

Despre ce ți-ar plăcea să scrii într-o nouă carte? 

Tot ce am făcut artistic până în momentul acesta, și chiar și la radio în 90% dintre cazuri, a ținut de o necesitate internă. Nu știu ce mi-ar plăcea să scriu pentru că nu știu nici ce mi-ar plăcea să cânt sau să înregistrez… Când intru într-un proces creativ nu știu ce va ieși de acolo. Tot ce aș putea spune e că am o poveste pe care o port cu mine de multă vreme și încerc să scriu despre ea ca să ne lăsăm în pace una pe alta în viitorul apropiat.

 

În 2014, ai fost nominalizată la Prix Europa (Berlin) pentru documentarul “Maria Tănase – Soundtrack urban pentru o divă”. În afară de ea, ce alți cântăreți de la noi te inspiră și sunt pentru tine de admirat?

E o femeie, pe unul dintre discurile “Ethnophonie”, editate de Speranța Rădulescu, care e înregistrată cu un cântec ”Ioane, Ioane/Gurița mă doare” și mă răscolește de fiecare dată când doar mă gândesc la cântecul acela. O femeie necunoscută, cine știe ce a mai cântat în afară de înregistrarea aceasta. Surorile Osoianu îmi plac mult, Gabi Luncă de pe vremuri, Romica Puceanu. Îmi place generația nouă de jazz vocal feminin. Admir munca și dedicația unor artiste ca Anamaria Pravicencu sau Simina Oprescu și multe alte femei care au ales să-și dedice energia creației sonore. 

 

Cum ești tu, Maria Balabaș cea de toate zilele?

”Un model de urmat, mai ales când doarme.” (citat de la soțul meu)

Ce te bucură, ce te sperie?

În prezent, mă bucură râsul copilului meu și energia pe care simt că ne-o transmite nouă, părinților lui, ca și familiei extinse. De speriat mă sperie mai multe.

 

Mă interesează terapia prin muzică și metode de educație alternativă cu sunet/muzică și lucrez deja cu un grup de copii din sat și împrejurimi

 

Care-ți sunt hobby-urile, pasiunile? Asta în caz că mai ai timp de ele, atunci când ai acasă un bebe.

Nu sunt un om al hobby-urilor, al pasiunilor, da. Dar din ele, în ultimii ani, am făcut mereu proiecte artistice sau de radio. De exemplu, m-au interesat poveștile celor din generația mea din fostul bloc comunist – și a ieșit proiectul Crescuți pentru a fi liberi. Am căutat în amintirile familiei și a apărut expoziția Performing Intimacy de la Diptych Art Space. În prezent, mă interesează terapia prin muzică și metode de educație alternativă cu sunet/muzică și lucrez deja cu un grup de copii din sat și împrejurimi. Foarte probabil voi participa la organizarea unui mic festival la toamnă, a cărui temă provine din statutul nostru social, al celor mutați din mediul urban în cel rural.

 

Cât de mult te bazezi pe intuiție în ceea ce faci?

Nu mai știu dacă să numesc intuiție sau pur și simplu instinct de supraviețuire ceea ce mă pune în mișcare. Câteodată mă simt ca în scena din Spirited Away al lui Myiazaki, în care Haku îi dă lui Chihiro să mănânce ceva ca să nu se dezintegreze cu totul. Cred că atunci acționez, când simt că sunt aproape de dezintegrare și trebuie să fac ceva ca să ies din starea asta. 

 

Când crezi că te vei întoarce pe scenă?

Mai degrabă mă întreb despre ce va mai fi arta pe care o voi face de acum încolo.

 

Dar la radio?

Și cu radioul e aceeași întrebare. Care sunt lucrurile care mă interesează cu adevărat în prezent, ce mă mai pune în mișcare, despre ce aș putea să vorbesc cu pasiune? Cred că e nevoie ca prezența la microfon să fie dublată de un interes personal real față de temă, de omul cu care stai de vorbă. Încă nu știu spre ce mă îndrept. Aș putea spune că mă interesează cultura fără nume, fără faimă, mă interesează creativitatea nativă, needucată încă… dar încă nu știu cum se poate vorbi despre așa ceva la radio. Poate voi găsi o cale.

interviu realizat de Anca Nicoleanu