PORTRET: Agatha Christie – cea mai apreciată autoare de romane poliţiste

Motto: „Îmi place să trăiesc. Am fost câteodată sălbatic, disperat, grav de nefericită, împovărată de tristeţe, dar dincolo de toate acestea ştiu că a fi pur şi simplu vie este un lucru formidabil.” – Agatha Christie

Marţi, 12 ianuarie, se împlinesc 45 de ani de la moartea scriitoarei britanice Agatha Christie, excepţională autoare de romane, povestiri scurte și piese de teatru polițiste, unul dintre cei mai importanți și inovativi reprezentanţi ai genului.

A publicat 82 de romane şi povești, și 14 piese de teatru, devenind autoarea de ficțiune care a înregistrat cele mai mari vănzări la nivel mondial.

* * * * *

Agatha Mary Clarissa Miller, Lady Mallowan, s-a născut la 15 septembrie 1890, la Torquay, în Anglia, fiind cea mai mică din cei trei copii ai familiei lui Frederick Miller – un bogat agent de bursă american – și a Clarei Miller (născută Boehmer), fiica unui căpitan din armata britanică.

Conform uzanţelor din „lumea bună”, fetiţa a crescut sub îndrumarea unei dădace, primind, ca şi fraţii ei Margaret şi Monty, o educație acasă.

La vârsta de cinci ani, Agatha învăţase singură să citească, iar frecventarea unei şcoli nici nu intra în discuţie.

Mai târziu, Agatha Christie avea să mărturisească: „Exact din acest motiv am devenit scriitoare! […] Mulţi oameni mă întreabă de ce am început să scriu… Din cauză că nu am beneficiat niciodată de educaţie în şcoală”.

A manifestat, încă din copilărie, o atracţie aparte pentru a crea povestiri fantastice și personaje variate, iar mama sa a încurajat-oi în acest sens.

Tatăl ei a murit când Agatha avea doar 11 ani, în urma unui atac de cord. Frederick făcuse unele investiții neinspirate, lăsând familia lui nepregătită financiar pentru ceea ce avea să urmeze după dispariţia sa.

În acelaşi an, Agatha a publicat prima sa operă, o poezie despre tramvaie electrice, apărută într-un ziar englezesc.

În adolescență, autoarea a lucrat și la o serie de povești scurte, care nu au reușit să atragă interesul editorilor.

La 16 ani, tânăra a plecat la Paris, pentru a studia canto şi pian, la școala Doamnei Dryden.

În 14 decembrie 1914, se căsătoreşte cu colonelul Archibald Christie, un aviator din Royal Flying Corps cu care va avea o fiică, Rosalind Margaret Clarissa Hicks, născută în anul 1919.

În anii Primului Război Mondial, ea va lucra la un spital, apoi într-o farmacie – o experiență importantă pentru că aici a învățat foarte multe lucruri despre otrăvuri și efectele acestora asupra corpului uman – , iar această perioadă îşi va pune amprenta asupra viitoarelor sale romane poliţiste, fiindcă multe crime din cărțile sale se vor realiza prin otrăvire.

S-a apucat de scris în urma unui pariu pus cu sora ei, care susţinea că Agatha nu va putea scrie un roman bun, însă nici când va deveni celebră nu se va considera în primul rând scriitoare, ea obişnuind să scrie pe formulare, în dreptul profesiei, “mamă de familie”.

În anul 1920, publică primul ei roman, „Misterioasa Afacere de la Styles” – prezentându-l cititorilor, pentru prima dată, pe celebrul său personaj, detectivul belgian Hercule Poirot, devenit erou al unei lungi serii de romane şi povestiri, avea să apară în încă 33 de alte romane și 54 de povestiri scurte ale autoarei.

Interesant este faptul că acest prim roman a fost primit atât de prost de public, încât vânzările au fost aproape de zero, iar autoarea nu a câștigat nici măcar un penny din drepturile de autor.

Au urmat, apoi, în 1922, „Adversarul secret”, „Crima de pe terenul de golf”, publicată în 1923, „Omul în costum maro” (1924), „Secretul de la Chimneys” (1925) şi „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” (1926) – roman devenit, în timp, cea mai bună carte poliţistă din istorie.

În anul 1926, după ce îşi va pierde şi mama, descoperă că soţul ei o înşela, ulterior acesta măsrturisind că este îndrăgostit de altă femeie, pe nume Nancy Neele, și dorește să divorțeze.

În urma unei dicuţii aprinse între soţi, Agatha dispare de acasă, nu înainte de a anunța poliția că se teme pentru viața sa. Christie a dispărut de acasă la 3 decembrie 1926, mașina ei a fost găsită abandonată, iar Archibald a devenit imediat suspect.

Acest moment a creat un interes deosebit din partea presei, însă Agatha va fi găsită, 11 zile mai târziu, într-un hotel din Harrogate, în Yorkshire, unde se cazase sub numele de „Teresa Neele”, din Cape Town – o aluzie clară la numele amantei soţului ei. Ea nu va dezvălui niciodată motivele pentru care a ales să „dispară”, însă presa a speculat că a trecut printr-o depresie adâncă, dar, mai plauzibil, că din răzbunare față de soțul său, a ales să-şi însceneze moartea – o acţiune demnă de cele imaginate de ea în romanele sale – , spre umilirea publică a acestuia.

În cele din urmă, căsătoria ei se va încheia cu un divorţ, în anul 1928.

În această perioadă, îi sunt publicate alte romane, „Cei Patru Mari” (1927), „Misterul trenului albastru” (1928), „Misterul celor șapte cadrane” (1929) şi „Crimă la vicariat” (1930), care va introduce, pentru prima dată, un alt personaj celebru al scrierilor sale, Miss Marple – celebra „domnișoară bătrână”, cu un ascuțit spirit de observație, devenită detectiv amator, care-și oferă serviciile poliției – , care va apărea în 12 romane polițiste și în 20 de povestiri scurte scrise de către scriitoarea britanică.

Graţie celor două personaje reprezentative pentru literatura sa, dar şi altor eroi deveniţi detectivi, regina romanelor poliţiste şi-a suprins mereu cititorii la sfârşitul cărţilor, când ucigaşii erau demascaţi de către eroii principali printr-o analiză remarcabilă, minuţioasă, a faptelor.

După divorţ, Agatha Christie a început să călătorească prin lume, ajungând până la Istanbul cu un Orient-Express, iar mai apoi, la Bagdad, îl va cunoaşte pe cel care avea să-i devină cel de-al doilea soţ, în anul 1930, Max Mallowan, un profesor de arheologie mai tînăr cu 14 ani decât ea. Alături de soţul ei, va avea ocazia să călătorească foarte mult, în diverse expediții științifice, va scrie cu înverşunare şi va câştiga sume considerabile, pe care va alege, însă, să le ofere, în mare parte, unor persoane aflate în dificultăţi financiare.

Ca o aluzie la relaţia cu cel de-al doilea soţ, Agathei Christie îi este atribuită o frază care a rămas celebră: „Cel mai bun bărbat pentru o femeie este un arheolog, pentru că pe măsură ce ea îmbătrânește el devine tot mai interesat de ea”…

În 1931, îi este publicat romanul „Misterul de la Sittaford”, fiind urmat de volume precum „Pericol la End House” (1931), „Lordul Edgware moare” (1933), „Crima din Orient Express” (1934) – unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, a fost scris la Hotelul Pera Palace din Istanbul, camera cu numărul 411 în care scriitoarea a locuit fiind apoi păstrată ca un memorial dedicat acesteia – , „Tragedie în trei acte” (1935), „Moarte pe Nil” (1937) – acţiunea având loc în Egipt – , „Crimă în Mesopotamia” (1936), „Întâlnire cu moartea” (1938), „Zece negri mititei” (1939), „Cadavrul din bibliotecă” (1942), „Conacul dintre dealuri” (1946), „Misterul crimelor înlănțuite” (1957), „Misterul din Caraibe” (1964), „Petrecerea de Halloween” (1969), „Elefanții nu uită niciodată” (1972).

În timpul celui de al doilea război mondial Agatha Christie scrie romanul „Cortina”, ultimul caz al lui Poirot, în care descrie sfârșitul personajului, volum care este publicat la sfârșitul carierei autoarei, în anul 1975. Popularitatea remarcabilă a personajului face ca acesta să devină singurul personaj de roman care a avut un „necrolog” în celebrul ziar „The New York Times”, în ediţia din 6 august 1975, în urma publicării acestui roman.

Agatha Christie a scris și câteva romane de dragoste, cum sunt ”Unfinished Portrait” (1934) și ”A Daughter’s a Daughter” (1952), sub pseudonimul ”Mary Westmacott”, dar şi dramaturgie, cu titluri precum ”The Hollow” (1951), ”The Mousetrap” (1952) și ”Verdict” (1958). În 1952, scriitoarea oferea publicului larg piesa de teatru „Cursa de şoareci”, jucată vreme de câteva decenii la teatrul londonez St. Martens. Cu 20.000 de reprezentaţii, „Cursa de şoareci” este una din cele mai de succes piese de teatru la nivel mondial.

O mare parte din operele sale au fost ecranizate în filme de succes, printre acestea numărându-se ”Murder on the Orient Express” (1974) și ”Death on the Nile” (1978).

În anul 1956, Agatha Christie a primit titlul nobiliar de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.

Scriitoarea britanică a apărut pentru ultima oară în public în anul 1974, la premiera piesei ”Murder on the Orient Express”.

Agatha Christie a murit la 12 ianuarie 1976, la vârsta de 85 ani, din cauze naturale, la reședința Winterbrook de lângă Wallingford, în Oxfordshire.

A fost înmormântată în cimitirul bisericii St. Marydin Cholsey.

La un an de la moartea ei, a apărut o carte autobiografică „Agatha Christie: An Autobiography”, din care am aflat (aproape) tot ce-i făcea plăcere și tot ce-i displăcea. De exemplu, nu suporta aglomerația, înghesuiala, vorbitul tare, gălăgia, petrecerile, fumul de țigară, băutura, marmelada, stridiile, picioarele păsărilor sau păsările în sine…

Max Mallowan nu a confirmat, peste ani, afirmaţia defunctei sale soţii despre arheologi, el nefiind chiar atât de interesat de celebra lui soție, în timpul existenţei acesteia, ba a avut chiar nenumărate amante, cu una dintre acestea recăsătorindu-se, la doar un an de la moartea Agathei Christie.

Biografii scriitoarei au fost profund preocupaţi de un amănunt foarte important al carierei acesteia: Agatha suferea de disgrafie, o tulburare de învățare care afectează abilitățile de scriere, astfel că s-a pus problema dacă nu cumva ea „și-a scris” toate romanele remarcabile dictându-le, în fapt, altcuiva.

Fiica sa, Rosalind Hicks, a continuat să se ocupe de popularizarea operei și de consolidarea reputației mamei sale, până la moartea ei, la 28 octombrie 2004, tot la vârsta de 85 de ani și tot din cauze naturale.

În linia de succesiune, a urmat nepotul Agathei Christie, James Mathew Prichard, care a moștenit drepturile de autor ale unor opere ale bunicii sale și este în continuare asociat la compania care se ocupă de gestionarea operei, Agatha Christie Limited.

În august 2020, nepotul scriitoarei a anunţat că romanul polițist „Zece negri mititei”, un „clasic” al acestui gen, își schimbă numele și va apărea într-o versiune revizuită în Franța, din care va fi scos cuvântul „negru”, considerat ca având conotații rasiste.

Fiindcă în roman, cuvântul „negru”, desemnând o persoană de culoare, este folosit de 74 de ori, titlul acestuia ar urma să devină „Erau zece”. Decizia vine ca urmare a polemicii pe care a stârnit-o „Pe aripile vântului”, filmul care, odată cu protestele antirasiste „Black Lives Matter” din Statele Unite, din anul 2020, a fost retras de pe platforma HBO Max, pentru a fi „contextualizat”.

„Zece negri mititei”, una dintre cele mai cunoscute cărți ale Agathei Christie, a fost ecranizată și adaptată ca piesă de teatru de nenumărate ori. Mai mult, a inspirat chiar și un joc video, un musical și un cântec compus în anul 1970 de Harry Nilsson. După titlul iniţial, romanul a luat, mai târziu, denumirea adaptată ”Ten Little Indians”, și, când și această versiune a fost considerată incorectă politic, s-a ajuns, la un moment dat, la titlul „And Then There Were None”/”Și n-a mai rămas nimeni”, după cum afirmă unul din biografii scriitoarei, Robert Schnakenberg.

„Sunt convins că Aghatei Christie nu i-ar fi plăcut ca cineva să se simtă jignit de vreun cuvânt folosit de ea, menirea ei era de a crea divertisment. Din fericire, astăzi putem să remediem situația, fără să o trădăm (pe Agatha Christie – n.r.), astfel încât să fie acceptabil pentru toată lumea. Pentru mine are sens: n-aș vrea ca un titlu să distragă cuiva atenția de la ceea ce are de făcut. Nu trebuie să mai folosim termeni care riscă să rănească pe cineva, acesta este comportamentul pe care trebuie să-l avem în 2020”, a explicat strănepotul Agathei Christie.

Se estimează că operele sale au fost traduse în nu mai puţin de 103 limbi din întreaga lume, vânzările scrierilor sale depăşind 2 miliarde de exemplare pe întreg mapamondul, fiind apreciată drept cea mai bine vândută romancieră din toate timpurile.

de Razvan Moceanu - RADOR