Idei in nocturnă- Pagini de Istorie – Evenimentele de astăzi, pagini ale istoriei de mâine?
10 March 2020
Reacții în situații de criză – Introspecții, duminică, 15 martie 2020, ora 18.30
13 March 2020

PORTRET: Ana Ipătescu – simbolul feminin al Revoluţiei de la 1848

Motto:

„La glasul ei aleargă mulţimea-electrizată,

Copii, bătrâni, tot omul, cu mâna într-armată,

Urmează pe Eroul, pe braţul lor purtat –

De braţe erculeene trăsura-nconjurată

De suflete viteze, Viteaza escortată,

Soseşte, sare, sboara şi eat-o la Palat”.

(fragment din „Odă Anei Ipătescu”, publicată în „Pruncul Românesc”, 18 iunie 1848)

Vineri, 13 martie, se împlinesc 145 de ani de la moartea Anei Ipătescu, eroină a Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească.

Ana Ghiulerasă, pe numele avut la naştere, a venit pe lume în anul 1905, în mahalaua Olarilor din Bucureşti, părinţii ei fiind cârcserdarul Athanasie Ghiulerasă, comandant de subunitate în cavaleria uşoară, dregător domnesc şi proprietar de cafenea, şi Catinca.

Mama sa mai fusese căsătorită şi mai avea copii din mariajul precedent.

Când Ana era încă un copil, părinţii săi divorţează, iar tatăl său se va recăsători cu Safta. Mama sa vitregă îi va interzice Anei să meargă la şcoală, însă, în ciuda opoziţiei acesteia, ea va frecventa Şcoala Normală din Bucureşti, unde a primit o pregătire intelectuală temeinică.

În anul 1927, va pleca de acasă, iar în anul următor se va căsători cu arendaşul Ivancea Dimitriu, zis şi „Ulierul”, un om brutal şi limitat, dar foarte intersat de averea soţiei. După trei ani, mariajul ei se va destrăma, iar soţul va rămâne cu zestrea ei.

În anul 1931, tatăl Anei, Athanasie, va trece în lumea drepţilor, iar moştenirea de la acesta era în pericol de a fi luată de un argat, care deschide un proces pentru a pune mâna pe averea părintelui ei. Ana trebuie să facă faţă la două judecăţi lungi în urma cărora ar fi putut să rămână săracă şi pe drumuri.

Poate şi de aceea, în anul 1932, se va recăsători, din interes, cu arendaşul Nicolae Ipătescu, funcţionar la Departamentul Visteriilor, alături de care, în anii care au urmat, va participa la întâlnirile intelectualilor care urmau să formeze guvernul provizoriu revoluţionar, desfăşurate sub egida societăţii secrete „Frăţia”. Totuşi, unele cronici ale vremii o prezentau ca o femeie de moravuri uşoare şi oarecum parvenită, fiind, în opinia acestora, interesată mai mult de averea lui Ipătescu şi de poziţia lui în societate, fiindcă nu lipsea de la nicio sindrofie la care el mergea în calitate de funcţionar al statului.

În 9/21 iunie 1848, pe o câmpie situată în apropierea capitalei, un grup de revoluţionari citeşte Proclamaţia de la Islaz, cu scopul de a îndemna oamenii să lupte împotriva sistemului politic existent în Ţara Românească.

Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Nicolae Pleşoianu şi preotul Radu Şapcă prezentau mulţimii proclamaţia revoluţionară redactată de Ion Heliade Rădulescu din însărcinarea „Comitetului revoluţionar”, care cuprindea programul Revoluţiei din Ţara Românească, având între prevederi eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, cucerirea independenţei ţării, egalitatea tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitate şi de religie, în baza principiilor elaborate stabilindu-se convocarea unei Adunări Constituante spre a pune bazele unei Constituţii. În acelaşi timp, a fost format un guvern provizoriu, compus din personalităţile amintite, care la 14/26 iunie se va contopi cu guvernul structurat la Bucureşti.

Deşi revoluţionarii preiau puterea şi formează guvernul provizoriu, un complot al boierilor duce la arestarea membrilor guvernului revoluţionar.

Ana Ipătescu va anima poporul revoluţionar şi, cu ajutorul a două pistoale în mâini şi strigând “Moarte trădătorilor, tineri curaj, salvaţi libertatea!”, va aminti oamenilor cauza pentru care luptau şi faptul că nu trebuie să se lase înfrânţi.

Prin prezenţa tinerei curajoase, care purta o eşarfă tricoloră, revoluţionarii au fost încrezători în cauza lor.

După îndemnul Anei Ipătescu, poporul va lua cu asalt Palatul Domnesc şi îi eliberează pe revoluţionari, la 19 iunie 1848. Unii istorici vor interpreta, însă, în timp, că actul eroic al Anei Ipătescu nu ar fi avut o motivaţie politică, ci la baza gestului ei ar fi stat dragostea ei pentru Nicolae Golescu – membru al guvernului provizoriu şi arestat, alături de colegii săi revoluţionari – cu care aceasta ar fi avut o relaţie. Această ipoteză nu a putut fi, însă, documentată, ci se bazează doar pe anumite indicii. Chiar dacă ziarele de scandal ale vremii au scris despre dragostea pe care i-o purta lui Nicolae Golescu, ea a rămas o eroină, fundamentul gestului ei curajos au fost dragostea de ţară, iar faptele ei nu au fost apreciate doar în ţară, ci şi în străinătate.

Spre exemplu, cotidianul bavarez „Allgemeine Zeitung” relata evenimentele de la 19 iunie din Bucureşti, astfel: „Chiar acum, la orele 2, tumultul cuprinde strada principală. S-a făcut încercarea de a se aresta întregul guvern provizoriu, dar a eşuat total. O eroină a împins mulţimea către palat şi, trădătorii fură prinşi, iar revoluţia valahă a fost salvată”.

Nicolae Ipătescu, soţul Anei, va fi condamnat la exil în Imperiul Otoman, în anul 1850 va reuşi să îl viziteze, iar în 1851, după multe străduinţe, va izbuti să îl elibereze, cei doi revenind în ţară.

În schimb, fratele ei, Grigore, care a fost, de asemenea, exilat, la Brussa, nu a putut fi eliberat, trecând la Domnul în anul 1852.

După Revoluţie, Ana Ipătescu va trăi retrasă, în anul 1869, îşi va pierde şi soţul, însă va rămâne la curent cu tot ce se petrece în ţară, fără a se mai implica în evenimentele acelor ani.

Ana Ipătescu pleacă la Domnul la 13 martie 1875, la vârsta de 70 de ani. Şi-a dorit foarte mult să fie înmormântată la Mănăstirea Pasărea, însă locul în care ea îşi găseşte odihna veşnică va rămâne, până în zilele noastre, necunoscut.

Povestea Anei Ipătescu se alătură destinului altor eroine cvasinecunoscute din perioada Revoluţiei de la 1848. Vorbim aici despre Elena Vârnav, eroina moldoveancă, o fată de 24 de ani care a purtat, la 27 martie 1848, „steagul libertăţilor Moldovei la anul 1848″ şi apoi „a trăit în obscuritate”, aşa cum stă scris pe o placă memorială de pe mormântul ei de la Iaşi.

La rândul ei, Ecaterina Varga, eroina transilvaneană, s-a rupt de clasa ei de mică nobilă şi a apărat, prin luptă, interesele moţilor din Munţii Apuseni, îndemnându-i la răzmeriţă, în anii premergători Revoluţiei de la 1848. Era supranumită „Doamna Moţilor”, a fost arestată în anul 1847 şi întemniţată în închisoarea de la Alba Iulia, fiind eliberată în 1851. A ieşit zdrobită sufleteşte şi trupeşte, a încercat să poarte jalba oamenilor în capitala imperiului austriac pentru ca apoi, refuzată fiind, să conducă o ceată de 30 de munteni.

Tot din Transilvania, ne amintim de Pelaghia Roșu, o învățătoare din Mărișel, un sat din Munții Apuseni, care a condus femeile într-o bătălie împotriva infanteriei maghiare. Este a doua femeie din istoria noastră, după Doamna Chiajna, care conduce o bătălie. Bărbații din Mărișel, între care soțul și fiul ei, erau în oastea lui Avram Iancu. Pe 12 martie 1849, 1600 de infanteriști maghiari au atacat Mărișelul, crezând că nu vor avea vreo rezistență din partea localnicilor. Urmărind de pe munte deplasarea trupelor maghiare spre Mărișel, Pelaghia a adunat femeile din sat, care erau bune călărețe, le-a îmbrăcat în haine bărbătești,  atacându-i din toate părțile pe infanteriștii maghiari. Aceștia, luați prin surprindere, crezând că în faţă au cavaleria moților, s-au derutat și s-au retras în dezordine, lăsând pe câmpul de luptă 30 de soldați morți, un căpitan și un sergent major, iar la trecerea Someșului Rece, alți 100 din ei s-au înecat.

O altă doamnă, de un curaj ieşit din comun s-a dovedit Maria Rosetti (prima femeie ziarist din România, de origine franco-scoțiană), soția  revoluționarului republican C.A. Rosetti, care a participat la întrunirile desfăşurate în casa familiei, care aveau ca scop pregătirea revoluţiei în Ţara Românească. A făcut tot posibilul să-şi salveze soţul și pe ceilalți revoluționari arestați de turci şi expediați cu o corabie otomană în susul Dunării, spre Serbia, în septembrie 1848. Deghizată în ţărancă, împreună cu pictorul C.D. Rosenthal, bun prieten cu soţul ei, şi copilul abia născut, Libertatea Sophia, Maria Rosetti urcă pe corabie şi cere voie însoţitorilor să-l sărute pe Rosetti, strecurându-i  în gură un bileţel în care erau fixate ora şi locul unde întreg grupul de revoluţionari va fi eliberat. Operaţiunea a reuşit, apoi au trăit nouă ani în exil, la Paris, unde Maria Rosetti a publicat „Principautés Danubiennes”, în anul 1853. Rosenthal a folosit-o ca model pentru lucrările sale „România revoluţionară” şi „România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii”, pictate în 1850.

Peste ani, în zilele noastre, aceste personalităţi feminine remarcabile aproape că au încetat să fie studiate, iar faptele lor eroice din preajma Revoluţiei de la 1848 au fost, se pare, date uitării…

de Razvan Moceanu – RADOR