SERENITY- Calmul dinaintea furtunii într-un psycho- thriller care ne surprinde- de Michaela Platon

Mă bucur nespus când un film mă ia prin surprindere şi se vădeşte cu mult mai mult decât mă aşteptam: e o surpriză şi o uimire pe care le primesc întotdeauna cu entuziasm, căci nu sunt foarte dese ocaziile în care ni se întâmplă aşa ceva.

Aşa că Serenity al lui Steven Knight e neaşteptat în felul acesta spectaculos- acelaşi pe care îl manageriau şi The Sixth Sense al lui Shyamalan sau Inception al lui Christopher Nolan, cu un touch de SF pe o canava de thriller. Problema e că o bună bucată din film tinzi să crezi că e un deja vu, ceea ce are darul să îţi mărească substanţial satisfacţia atunci când constaţi că filmul este deosebit cu totul, nimic din ceea ce crezi, gândeşti sau imaginezi nefiind conform cu acest scenariul scris de regizor.

Excelent gradat ca emoţie şi tensiune- filmul dă destule indicii ca să îţi inducă o stare de vag şi incertitudine, o alertă care te face să intuieşti că e mult mai mult decât ţi se arată. Dar măiestria lui Knight- pe care am aclamat-o în Locke,  Peaky Blinders, Alied, Tabu, Burnt sau minunatul The Houndred-Foot Journey- îi îngăduie să ne ofere acest scenariu polişat minuţios, pe care actorii îl urmează în câteva partituri de excelenţă. Mathew McConaughy iese de sub incidenţa personajului din True Detective- redându-se sieşi cu talentul lui incontestabil şi nouă cu reafirmarea posesorului de Oscar, Anne Hathaway şi ea oscarizată pt prestaţia din Leş Miserables în 2012, Djimon Hounsou cu prezenţa lui extraordinară (de fost model) şi carisma care îl face să iasă permanent în evidenţă, încă de pe când îl vedeam în videoclipurile Madonnei, Paulei Abdul sau Janet Jackson.

Foarte în rol şi Diane Lane şi mai ales australianul Jason Clarke pe care l-am observat de la Marele Gatsby , Child 44, Terminator, Everest şi First Man- aici într-un excelent rol de soţ abuziv, desfrânat şi alcoolic- care primeşte ceea ce merită.

În esenţă filmul este despre liberul arbitru- adică despre alegerile şi mecanismul lor- în mod paradoxal acelaşi şi atunci când este vorba de cârlige de pescuit sau marcă de bere- dar şi în cazul alegerii dacă să omori sau nu un om. Iar tema este deja una existenţială ce nu ne poate lăsa indiferenţi- chiar şi atunci când este doar subiectul unei ficţiuni.

Şi chiar dacă unii critici nu au apreciat Serenity- mie îmi pare că aduce o briză fresh în peisajul  actual supraaglomeral al genului thriller şi livrează un scenariu bun, bine jucat şi cinematografiat- aşa cum şi se cade când avem de-a face cu profesionişti de acest nivel. Prin urmare vă sfătuiesc să lăsaţi judecăţile altora la o parte şi să aveţi încredere în cele personale- posibile doar după ce veţi fi văzut filmul, pe care- personal- vi-l recomand cu căldură.

De vineri, 1 februarie,
în cinematografe.