Hanul Solacolu, monument istoric situat pe Calea Moșilor din București a reintrat în proprietatea Primăriei Capitalei
14 January 2022
Mădălina Pavăl, solista care a pus folclorul românesc pe ritmuri moderne, de Ziua Culturii Naționale: „Le doresc românilor timp. Să meargă la un concert ori la teatru, să-și bucure urechile și sufletul. Timp să se se redescopere”
15 January 2022

Simion Bogdan-Mihai – cobzar, doctor lăutar: “De Ziua Culturii Naționale, le doresc românilor să încerce să caute mai mult adevărul”

Cel mai tânăr cobzar din România, doctor în Litere, scriitor și actor, Simion Bogdan-Mihai (30 de ani), unul dintre cei mai talentați artiști ai generației sale, vorbește despre cum vede el cultura românească actuală, astăzi, când sărbătorim Ziua Culturii Naționale. De ce este complicat să faci acte de cultură, în România de azi, când lucrezi cu rădăcinile culturii, respectiv cu folclorul, despre autentic și tradițional în lumea globalizată în care trăim, despre proiectele pe care le-a pus în practică în pandemie, dar și despre multe și interesante alte lucruri, am povestit, în cele ce urmează cu Simion Bogdan-Mihai:

Cum vede cel mai tânăr cobzar din România cultura românească actuală?

Aș susține foarte puternic două fronturi. Încă din buza sec. XX și până astăzi, noi am avut două direcții generale culturale și amândouă au fost suprimate, în funcție de regimul politic în care am trăit. Una dintre ele ține de cultura tradițională, arhaică, ancestrală, de lucrurile vechi și foarte vechi, iar cealaltă, de avangardă. Cultura românească trebuie să se așeze între acești doi poli, unul care vine prin negarea tradiției, a tot ceea ce este vechi și prin încercarea de a transforma totul în ceva nou. Avem niște reprezentanți de seamă în zona asta, începând cu Macedonski, Caragiale și continuând cu pleiada de prozatori și muzicieni evrei din perioada interbelică. Pe partea cealaltă, avem susținerea mainstreamului cultural promovat de statul român prin tradiționalism, prin tradiționaliștii de care nu putem face abstracție, de la Eminescu la sămănătoriști, Slavici, Coșbuc, Iorga. Sigur că deseori aceste două facțiuni sunt destul de greu de împăcat, dar înainte să facem fuziune între cele două, lucru care poate fi posibil poate peste câteva decenii, ar trebui să le înțelegem foarte bine, să înțelegem ce ne unește și, mai ales, ce ne distinge ca popor.

Eu sunt între lumi. La jumătatea drumului între cultura populară și cultura înaltă”, spuneai într-un interviu. E complicat să faci acte de cultură, în România de azi, când lucrezi cu rădăcinile culturii, și mă refer aici la folclor?

Este destul de complicat, mai ales că folclorul a fost întotdeauna o armă politică. La începutul sec XX, folclorul îl gira aristocrația, în perioada legionară, folclorul sublinia națiunea etnică a românilor, în perioada comunistă, sublinia festivismul, masele, clasa muncitoare și pe cei mulți în disjuncție cu cei puțini care beneficiau de pe urma muncii lor, iar după 90, totul s-a transformat într-o învârteală de capital. Este foarte complicat să separi grâul de neghină, adică ideile politice cu privire la cultură de cultura propriu zisă care, deseori, nu e politică.

 

Mă bucur să văd în România interes către zona în care mă desfășor”

Ce te interesează pe tine, din punct de vedere cultural, la România anului 2022?

Totul. Începând de la oamenii care experimentează cu muzici de tradiție orală de pe teritoriul României, la tinerii care se apropie de muzica lăutărească țigănească…

Mai există astfel de tineri?

Eu cunosc câțiva pe care i-am și invitat să lucreze pe noul album Taraf de Haidouks, cu celebrul grup de lăutari din Clejani. Am avut privilegiul să fiu directorul artistic al acestui al 13-lea album al lor, care va fi lansat pe vinil în Franța, în martie, de o prestigioasă casă de discuri. Pentru acest material, am insistat să aduc niște tineri muzicieni pe lângă mine, deși nu-s nici eu așa bătrân, la cei 30 de ani ai mei. L-am avut invitat pe Cosmin Mirea, un muzician rrom excepțional, care cântă la instrumente vechi de percuție ale șetrarilor, și le-a cumpărat din Turcia, Iran, Afganistan, și care are un master în cultură și civilizație turcă. A studiat la Istanbul, e vorbitor de limbă română, rromani și turcă. Am insistat să-l aduc ca percuționist pe acest disc. Apoi, pe Gabi Crivăț, un naist excepțional din Pitești, fiu și nepot de lăutar, în vârstă de 27 de ani. Și, nu în ultimul rând, pe Ștefan Milutinovici, un tânăr cu rădăcini sârbești din Timișoara, în vârstă de 23 de ani, care colecționează instrumente agropastorale de suflat. Are 40 de instrumente acasă: fluiere ciobănești, cavaluri, cimpoaie, drâmbe. Așadar, acești tineri există, nu sunt atât de vizibili, însă cântă, iar eu mi-am luat asupră-mi să-i promovez.

De asemenea, în perioada pandemiei am făcut un proiect, alături de Simona Constantin, Crescut pe muzică”, în care i-am încurajat pe nepoții și strănepoții lăutarilor din țară, în perioada în care nu mai puteam merge pe teren să facem anchete, să se folosească de smartphonurile lor și să facă story –uri pe Instagram, să facă Tik-Tok-uri cu părinții și bunicii lor. Ulterior, am decis să-i unificăm pe cei mai buni dintre ei și așa am format un taraf care se numește Taraful Crescut pe muzică și care subliniază tocmai chestiunea asta.

Practic nu te-ai plictisit deloc în toată perioada asta de restricții cauzate de pandemie, când cântările au fost mult mai puține decât de obicei.

Nicidecum. Mi-am lansat și vinilul, Valahia in demol”, care a fost produs de Adi Despot și mixat și masterizat în Washington DC, o colecție de șapte cântece din Țara Românească din buza secolului XVIII cu XIX, doar cobză și voce. Am scris și o carte, De jale și de dragoste de pe piatra Bucureștilor”, o serie de 15 interviuri cu cei mai bătrâni lăutari rromi din Capitală. Protagoniștii au vâste cuprinse între 70 și 92 de ani și vorbesc despre legătura intrinsecă dintre lăutărie și cerșetorie, despre cântatul pe sub Podul Grant și cine au fost primii mari infractori ai acestui oraș, odată cu venirea comunismului, despre cartierul Floreasca, din vremea când nu era curent electric și toată lumea avea lampă cu gaz.

Tot e Ziua Culturii astăzi, poti să-mi dai un exemplu sau mai multe de acte culturale de la noi care te-au impresionat?

Sunt atât de preocupat cu propriile proiecte, încât nu mai sunt foarte bine conectat cu ceea ce se întâmplă în România. Pentru mine, modelele sunt publicațiile de tip Folk Alley din Statele Unite, unde am fost onorat să primesc o recenzie la discul meu, Valahia in demol, făcută de criticul muzical Devon Leger din SUA. A făcut o listă cu cele mai bune zece albume cu muzică tradițională din anul 2021 și pe aceasta mi-am regăsit discul, fiind și singurul din Europa de Est, între act-uri extraordinare din punctul meu de vedere, cum sunt Corrie Harris din Misissipi, grupul Rossier din Paris sau Piqsiq, două fete din Canada care interpretează muzică de inuiți.

Eu sunt conectat mai degrabă la scena de world music și la cea de muzici folclorice din Occident, pentru că aici se pune problema mult mai articulat și fără de țopism. Sincer, m-am cam săturat de doamnele care țin pomul cu mâna dreaptă ca să nu cadă peste ele în videoclipurile de muzică populară pe care le știm cu toții.

Cum vezi evoluția noastră culturală din ultimul timp?

Mă bucur să văd că se întâmplă lucruri în România, mă bucur să văd interes către zona în care mă desfășor: Andi Moisescu mi-a făcut invitația ca, o dată pe lună, să realizăm emisiunea Căminul cultural, un omagiu pe care îl aducem ultimei generații de de lăutari din București care au mai prins la nunți, botezuri, cumetrii, chefuri, petreceri comunitare; a existat interes pentru cartea mea; am fost invitat să particip la concertul online Unfinished Project, unde am avut parte de cea mai frumoasă experiență online din viața mea. Pe platforma festivalului am concertat alături de taraful meu, Lăutarii de mătase, iar spectacolul a fost privit de 10.000 de oameni din 65 de țări, e o oportunitate pe care noi, în realitate, n-am avea-o niciodată.

Pe de altă parte, am fost de curând la Cluj, unde m-am bucurat să văd că o sumedenie de case din centrul Clujului, multe dintre ele construite în stilul secesionist maghiar, au devenit niște bomboane de Airbnb-uri, cum îmi place mie să spun, decorate ca atare, unde pentru 50-70 de euro poți să calci într-o altă lume, lucru absolut fantastic inclusiv pentru noi, cei din România, nu mai vorbesc de cei care vin cu un alt background cultural.

Dar, cu tristețe constat că, între lansări de viniluri și cărți, am avut și o sumedenie de decese în zona asta, printre care marele acordeonist Victor Teișanu – tatăl lui, Gheorghe Măslină, a cântat la cobză cu Grigoraș Dinicu, Frații Gore, Romica Puceanu, Dona Dumitru Siminică – și Vasile Anastase, un muzician remarcabil aromân, șeful grupului bărbătesc Boatsea Pindului. Covid-ul a accelerat ritmul în care i-am pierdut pe oamenii ăștia. În două luni, au murit 13 lăutari, printre aceștia Gicu Chitaristu, Milan de la Bobești, Gabi Luncă, Nelu Ploieșteanu, Cornelia Catanga, Ghiță Coadă, Victor Teișanu… Dispare o lume. Și dispare într-un ritm accelerat, cum nu-mi imaginam în urmă cu doi ani de zile. Pentru mine e o pierdere enormă, pentru că nu mai rămân decât niște cărți pe care se pune praful.

De la Cuza încoace nu am mai avut o perioadă de un an și jumătate în care să se stea exclusiv la capre sau la câmp și să nu se meargă la școală”

Ce te ajută pe tine, ca artist, ce te pune pe gânduri, legat de ceea ce se întâmplă la noi? Evoluăm, stagnăm, involuăm, din punct de vedere cultural?

Ar trebui să evoluăm, pentru că nu avem încotro, dar nu sunt foarte optimist din punctul ăsta de vedere. Vara asta s-au întâmplat niște lucruri minunate. De pildă, prima ediție a Festivalului Șaraimanic, la Brezoi, în jud. Vâlcea, primul festival de muzică lăutărească din România. Sperăm să se întâmple și anul acesta. Există festivaluri importante de gen care se desfășoară în Statele Unite, Franța, Serbia, Danemarca, însă noi n-am avut așa ceva deși de lăutari, slavă Domnului, nu am dus lipsă. Apoi, am fost onorat că Gala premiilor Gopo s-a ținut sub semnul tarafului Lăutarii de mătase și am fost invitat să concertez alături de colegii mei sexagenari, eu cu cobza, ei cu un acordeon, un contrabas și un țambal.

Vorbind cu maestrul Nicolae Botgros, cred că, în egală măsură, ar trebui să existe o discuție despre ce se întâmplă din punctul ăsta de vedere și în Basarabia pentru că, la un moment dat, eram aceeași națiune.

De asemenea, este dramatic ce se întâmplă cu școala. De doi ani de zile copiii din satele și comunele României s-au sălbăticit de tot. De la Al.I.Cuza încoace nu am mai avut o perioadă de un an și jumătate în care să se stea exclusiv la capre sau la câmp și să nu se meargă la școală. Anii între 14 și 18 sunt ani pe care nu-i mai poți da înapoi unui tânăr niciodată. Au nevoie de interacțiune între ei, mă refer la interacțiune socială, s-o tragi de cozi pe colega din față, să îl ciupești de obraz pe colegul de lângă, lucruri de genul ăsta care nu pot fi înlocuite la vârsta de 25 de ani. Să vă dau un exemplu. Am fost în comunitatea de țigani ursari din comuna Dăgâța, sat Zece Prăjini, din Iași, unde am făcut o anchetă de teren, cu măscuța pe nas, și i-am văzut pe ursarii ăia mici. Aproape că nu mai vorbesc românește. Ei în familie vorbesc doar dialectul ursăresc al limbii rromani, lucru pe care-l încurajez, mă bucur că și-au păstrat limba dar, în egală măsură, trebuie să ne gândim peste zece ani de zile ce or să facă acești copii? Ăia care nu cântă la trompetă, că nu mai sunt decât doi, și unul cu toba. Nu le putem pretinde să se apuce de music management. Ei n-au casă de discuri, label și nici nu știu să întrebuințeze social media…

Suntem cei mai importanți consumatori de social media din Europa, raportat la numărul de creatori de social media. Toată lumea consumă, dar prea puțini pun ceva pe farfurie. Ne-am transformat de vreo 40-50 de ani din importanti creatori de cultură în ce? Vă reamintesc că în urmă cu șase-șapte decenii, toți țăranii din România cântau, nu exista să nu cânte toată comunitatea. Ok, nu erau toți tineri, acordați, pe ton, dar nu conta asta, ci că se aduna toată comunitatea și cânta. Acum ne cântă device-urile. Și ne cântă altceva, nu ce am putea crea noi. Ăsta pentru mine e un regret enorm.

Mie îmi este silă să mai folosesc cuvinte ca ancestral, arhaic, tradițional, autentic. Nu e vina cuvintelor, ci faptul că le folosesc atât de mulți oameni în atât de multe sensuri”. Dincolo de felul cum sunt folosite aceste cuvinte, mai prețuim noi cu adevărat în ziua de azi autenticul, tradiționalul?

Autenticul da, tradiționalul, nu. Eu operez în termenii “adevăratși “fals”. Definiția lui Umberto Eco pentru autentic este foarte ușor de înțeles pentru oricine: autentic înseamnă adevărat sieși. Din punctul ăsta de vedere, am mai spus-o, consider că interpreții de manele care au un foarte mare succes pe youtube zilele astea sunt mai autentici decât cei care luptă pentru promovarea muzicii zisă tradițională.

Pentru că e jenant să vorbim despre niște sate prin care n-am mai trecut de 50 de ani sau despre niște cai, când noi n-am mai văzut caii în realitate de 15 ani. Iar oamenii tineri simt chestia asta sau miros că e făcătură și o refuză. Și îi preferă pe cei care cântă că vor să-i ia soției inele de aur sau un BMW ultima serie. E mai viu, mai autentic.

Legat de tradițional… Până la urmă ce e tradiția? Vioara e tradițională? Păi nu, pentru că a apărut la Florența, în Renaștere. Fluierul e tradițional? O fi, dar există fluiere și în Peru, Rusia, Africa de Sud, Noua Zeelandă. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem în lumea globalizată în care trăim este în ce măsură structurile muzicale de insrumente agropastorale de suflat ne ajută pe noi să ne distingem de ceilalți dar, în același timp, ne integrează în marea familie a popoarelor europene. Astea sunt niște lucruri care la noi se discută foarte rar spre deloc. Și când se discută, se face sforăitor, adormitor.

Am instrumente muzicale din toate microregiunile istorice ale țării. 11 dintre ele sunt cobze”

Spuneai mai devreme că unul dintre tinerii muzicieni cu care ai colaborat la discul Taraf de Haidouks deține o impresionantă colecție de instrumente muzicale. Dar și tu deții una. Ai și multe cobze, de care ești realmente îndrăgostit. Ai reușit să-ți îmbogățești colecția?

Am 40 de instrumente muzicale, dintre care 11 sunt cobze. Am instrumente muzicale din toate microregiunile istorice ale țării, am brace din centrul Câmpiei Transilvaniei, țambale mici din sud, un țambal de concert tot din Câmpia Transilvaniei, zongore din Maramureș, instrumente de suflat din Moldova, și cumpăr în continuare. Chiar acum șase luni, un strănepot de cobzar originar din Teleorman, taximetrist, a pus o cobză pe Olx la un preț derizoriu. M-am întâlnit cu el într-un gang, într-un loc foarte dubios în partea de sud a Capitalei, care arată jalnic, și am făcut deal-ul pe bancheta taxiului lui, îmbrăcându-mi cobza într-o mușama.

Cu cât s-a vândut cobza asta?

Cu 250 de euro. Un preț derizoriu, cum spuneam. Dar atât prețuim zona asta. Mie mi-e destul de clar. Eu fac asta de la 17 ani, nu mă mai surprinde nimic. Uite, legat și de lăutarii cu care am avut privilegiul să lucrez. Unii locuiesc aproape de Bucureștii, alții mai departe, cum sunt cei de la Taraf de Haidouks, din regiunea Vlașca din Muntenia. Ei în continuare locuiesc în sătucul ăla mic, prăfuit și sărac de la Clejani. Am încercat să ne imaginăm pe acest disc, ce se va lansa în martie, cum ar fi sunat ulița lăutarilor țigani din Clejani, începând de la tratatul de la Kuciuk Kainargi de la 1774 și până în 2021. Am călătorit sonor vreme de 250 de ani, timp de 60 de minute, cu ajutorul muzicilor lor. Îmi doresc foarte mult ca toate proiectele pe care le fac să reușească să schimbe puțin percepția oamenilor din România, și mă refer în special la cei tineri, despre muzica tradițională.

În drumurile tale prin satele din România, ai învățat muzică țărănească autentică de la bătrâni lăutari români, țigani, armeni, evrei. În afară de muzică, ce te-au mai învățat acești oameni?

Foarte multe lucruri. De exemplu, că e foarte important să merg la Biblioteca Academiei să verific tot ce-mi povestesc ei. Pentru că niciodată omul nu spune adevărul. Una este, de exemplu, să vorbești cu lăutarii din Clejani, că tot vorbeam de ei, să-ți spună ei verzi și uscate și tu, ca să folosesc o expresie din interior “să pui botu’” la tot ceea ce-ți spun ei, și cu totul altceva ca, după ce discuți cu ei, să te duci la Academie, să consulți teza de doctorat în muzicologie a profesorului Gheorghe Ciobanu, intitulată Lăutarii din Clejani, publicată de Editura Muzicologilor din Republica Socialistă România, în 1969, și să vezi în ce măsură lucrarea asta document doldora de lămuriri tehnice se potrivește cu ceea ce povestesc ei.

În anii ‘90 au venit aici niște muzicieni belgieni, fani fascinați de muzica acestei trupe, Stephane Karo și Michel Winter, care n-au rămas doar cercetători ai fenomenului, ci s-au transformat peste noapte în managerii acestei trupe. Au pus un titlu tarafului respectiv, au început să-l plimbe prin Europa de vest, și-au dorit să-i ajute să-și lanseze o carieră internațională.

Eu sunt foarte legat de lăutarii din Clejani și de zona aia. I-am întâlnit chiar la ei în sat acum nouă ani de zile, am susținut împreună câteva concerte, cel mai important fiind Șamanul Mut de la Club Control, din vara lui 2013, și am petrecut foarte multe nopți în curtea minunatului violinist Gheorghe Anghel Caliu, Sunt foarte fericit că am avut deosebita onoare de a coordona direcția artistică a acestui album care va apărea anul acesta. Un album care se învârte conceptual de jur împrejurul moștenirii culturale a uliței lăutarilor din satul Clejani. Pentru prima dată, în anul 2021, Lăutarii din Clejani au înregistrat pentru un label românesc, cu director artistic și producător români. Erau atât de bucuroși să se afle într-un studio din România, că sunt apreciați ca muzicieni aici. Din punctul ăsta de vedere eu am simțit că este un început de normalitate. E adevărat, firav, amestecat, dar încercăm.

Ce-i dorești României, ce le dorești românilor, de Ziua Culturii Naționale?

Să încerce să caute mai mult adevărul. Să înțeleagă de ce e important să cultivăm România ca pe un spațiu intercultural și interconfesional și că e important să protejăm dialectele și limbile pe care noi nu le vorbim, dar care s-au vorbit vreme de sute de ani în România.

Să înțeleagă de ce e important să-i ascultăm pe oamenii de la țară, pe cei care nu sunt privilegiați economic și al căror ton uneori nu ne place, acei oameni care amestecă frumoasa și curata limbă română pe care au moștenit-o de la părinții și bunicii lor cu trăsnăile pe care le aud la radiourile și televiziunile din Capitală, încercând să vorbească și ei ca la oraș. Cred că aceste intersecții culturale atât de obișnuite și de prost înțelese în țara românească sunt esențiale pentru a reuși noi, astăzi, să facem o analiză socio-culturală a satelor din România. E un subiect care mă fascinează de când eram copil, să descopăr legătura între boieri și țărani, între țigani și români, între maghiari și secui, între ceangăi și stași, dar și ce este lăutăria bătrână a sudului sau în ce fel muzica ceterașilor din Transilvania comunică cu ea, și, mai ales, cum poți avea victorii artistice și culturale pe un fundal de sărăcie crâncenă.

Interviu realizat de Anca Nicoleanu