Maeștrii constructori ai antichității (IIIa) Complexele Ellora și Ajanta din Maharashtra, India

Complexele edificiilor în stâncă Ellora (Ellora Caves) și Ajanta sunt situate în zona central-vestică a Indiei și datează, conform istoriografiei oficiale, din primele secole d.Hr. Siturile, separate de 100 Km, fac parte dintr-o categorie specială a realizărilor în piatră, anume cele excavate și modelate, nu ridicate, construite. Alte exemple indiene, toate din aceeași zonă, sunt Elephanta (pe insula omonimă), Aurangabad (în apropierea orașului care dă numele întregii provincii), Shivleni, Mahakali (în suburbiile vestice orașului Mumbai), în timp ce situl-vedetă iodanian Petra reprezintă, pentru europeni, o destinație nu doar uimitoare, ci și relativ accesibilă.

Locațiile superbelor ansambluri indiene sunt structuri masive
de rocă dură care se prezintă ca variațiuni favorizante ale unui relief în
general nespectaculos. Se pot descrie ca „faleze” bazaltice în care au fost
excavate și sculptate grotele.

Ellora este, prin complexitate, culmea acestei categorii
de monumente indiene. Templul Kailasa (considerat, formal, „grota 16”) și un
foarte intreresant „geamăn” nefinalizat au fost edificate în acceași zonă, dar
în porțiuni stâncoase cu pantă lină, astfel încât să se poată beneficia de adâncimea necesară pentru crearea unei „curți
interioare”. Aceasta cuprinde superbe elemente ale ansamblului monolitc, de exemplu o coloană de 30 de
metri înălțime și statuia incipientă a unui elefant. Sunt, de asemenea,
remarcabile excavațiile în „pereții” bazaltici ai incintei, cu admirabile
colonade și galerii perfecte, unele continuate cu incinte decorate cu bazoreliefuri.
Nici o îmbinare de blocuri, nici o eroare de execuție în roca dură!

Remarcabil - Kailasa este singurul templu din lume
decupat din rocă, de jur-împrejur, nu doar fațada și interiorul. Excavația a
condus la dimensiuni la bază de 82x46 metri, cu 30 metri adâncime. În baza unei
inscripții pe o placă de cupru găsită în altă locație, edificarea templului a
putut fi atribuită regelui Krishna I,
în secolul 8 d.Hr. Dalta și ciocanul sunt indicate de istorici drept uneltele
de execuție, într-o remarcabilă paralelă (a asurdului sau imposibilității, spun
unii) cu sculele primitive presupuse folosite la realizarea altor uimitoare
edificii străvechi. Referințele uzuale disponibile nu indică mijloacele sau
uneltele de lucru de la Ellora.

Compoziția incintei este uimitoare, considerând
caracterul monolitic, complexitatea și dimensiunile elementelor. De exemplu, o
superbă coloană ornamentală de circa 30 de metri înălțime, prismatică,
amintește obeliscurile egiptene, dar păstrează stilul local, cu decorațiuni
bogate și de un desăvârșit bun-gust.

În aceeași cheie de observare, Vimanele indiene sunt echivalentele piramidelor; coloanele
templelor sunt necesare elemente structurale și decorative, spectaculoase; fie
și numai catalogarea capitelurilor și încercarea înțelegerii tehnicilor de
execuție ar fi o provocare pentru cercetătorul onest și realist.

Cum s-a observat adesea, diferențele majore stilistice nu
atenuează unitatea structurală formală, principială a monumentelor
antichității. De asemenea, secretele prelucrării și gestionării pietrei rămân
intacte: încercările de replicare (zise demonstrative)
ating, cel mult, componente minore ale întregului.

Revenind la templul Kailasa din ansmblul Ellora și
coloana de 30 de metri adusă în discuție - este remarcabil caracterul monolitic
al acesteia cu roca de bază, întocmai precum restul clădirilor sau elementelor incintelor.
Aceasta arată incredibila capacitate de proiectare a oamenilor trăitori în urmă
cu (spun istoricii) 1500 de ani: a
înlătura (cum și cu ce unelte?), succesiv, straturi de rocă granitică, astfel
încât să rezulte un superb, detaliat și complex ansamblu monolitic, fără cea
mai mică eroare de aliniere sau execuție... frizează inexplicabilul.

Pe de altă parte, cantitatea de rocă eliminată la realizarea ansamblului Ellora este uimitoare: cel puțin 200.000 tone (!). Cuvântul „eliminată” este folosit în sens propriu: pur și simplu, întreaga rocă excavată... nu a fost identificată! A dispărut!

Observația de mai sus, a inexistenței „resturilor”
excavate este comună și altor construcții ale străvechimii. Celebrele desene,
în fapt canale de la Nazca - Peru sunt realizate prin înlăturarea
stratului superior de rocă, astfel încât
să rămână vizibil calcarul, deschis la culoare, aflat dedesubt. Totuși, nu s-a
descoperit nici o urmă a „resturilor” decopertării... ca și cum acestea nu ar
fi existat!

La Ellora, roca presupusă a fi fost dislocată și prelucrată până la detaliu și finisaj ar fi trebuit să se regăsească nu numai cantitativ, dar și pe „sortimente”, purtând urmele, brute sau fine, ale prelucrării. Nimic din toate acestea, ca și cum s-ar fi aspirat perfect resturile, brute și fine și ar fi fost duse. Unde și cu ce mijloace primitive... peste 200.000 de tone de rocă?

Este de menționat că zonele învecinate nu au scăpat
cercetării; chiar acoperite de vegetație, eventualele „depozite de resturi” ar
fi fost descoperite, întocmai cum, în alte locații sau continente, s-au
identificat carierele din care proveneau rocile de construcție.

Mai mult: la Ellora (la fel ca și în alte situri de gen),
zonele evident nefinalizate sunt, de asemenea, perfect libere de resturi: nu
s-a găsit nici un bloc sau măcar fragment dislocat alături de „negativul” său,
în patul de rocă.

Bineînțeles că nu există, în toată exuberanța
ornamentală, cu mii de ființe obișnuite sau fantastice, scene ale realizării
monumentelor. În mod remarcabil -această absență este comună marilor monumente
ale străvechimii, ca și cum maeștrii constructori ai antichității s-ar fi ferit
să dezvăluie tehnicile folosite. Și este evident că fiecare suprafață ornată,
fiecare scenă au fost atent elaborate.

La Ellora, atât incintele realizate în „faleza” de stâncă,
în apropierea templului Kailasa, cât și templul „geamăn” nefinalizat sunt, de
asemenea, uimitoare. Au fost catalogate peste 100 de „grote” (caves) dintre care numai 34 sunt
deschise publicului. Cele închise nu sunt vizibilenici măcar online, în plină perioadă a vizitelor virtuale. Chiar
considerând precauțiile sau costurile explorării, inaccesibilitatea la un număr
atât de mare de componente ale unui sit din patrimoniul mondial Unesco ridică
semne de întrebare privind, de exemplu, posibilul conținut „eretic” al acestora
- neconform istoriei sau științei mainstream.

Incintele vizitabile uimesc prin complexitate
arhitecturală și artistică și prin tehnologia prelucrării pietrei. Cititorul interesat
este invitat să caute materiale video disponibile pe internet. Una dintre
aceste incinte (Grota 5) se
constituie într-o enormă sală dreptunghiulară, bordată lateral, în adâncime, cu
câte două rânduri de coloane admirabil fasonate în secțiuni pătrate și circulare. Baza plată a sălii prezintă
două „nervuri” continue, de circa 80x30 cm în secțiune, simetrice față de axă. Suprafața
acestor „șine” este semnificativ mai puțin finisată decât baza sau coloanele
sălii, iar rolul lor în construcția
monolitică este neclar. Examinarea fotografiilor de interior indică asemănarea
cu structuri similare continue, pe care se bazează rândurile de coloane
menționate. Este plauzibil că maeștrii constructori ar fi decis în timpul construcției că roca permite
deschiderea pe lățime remarcabilă (de circa 9 metri) a plafonului plat, astfel încât două rânduri de coloane
să poată lipsi. De ce, atunci, nu ar fi eliminat și lungile „șine-suport”, nivelând
și finisând întreaga bază? În anumite zone laterale, alte suprafețe sunt, de
asemena, mai puțin prelucrate, ca și cum activitatea s-ar fi oprit. Situația
pare evidentă și la examinarea altor cavități, numai parțial finalizate.

Încă o paranteză: această impresie a întreruperii lucrului survine în multe șantiere străvechi. Ar fi
fost de așteptat ca etapele intermediare detectate să aducă lumină asupra
tehnicilor de prelucrare și construcție; totuși, indiciile găsite în rocă
sporesc misterul. Este ca și cum constructorii ar fi încetat lucrul și ar fi dispărut
cu orice unealtă plauzibilă în raport cu grandoarea realizărilor.

Sunt interesante două observații. Prima - dimensiunile unor
elemente-cheie ale edificiilor sunt compatibile cu talia normală umană. Acestea
nu exclud monumentalitatea,
capacitatea de a impresiona prin măreție, acolo unde efectul a fost dorit.
Puține situri megalitice fac excepție,
prin componente și practicalități asociabile, mai degrabă, unor uriași.

A doua observație se referă la acuratețea execuției și calitatea
finisajelor: acestea par scalabile șiperfect accesibile tehnic. Diferențele
de aspect, alterările sau perfecțiunea formelor sunt, adesea, observabile în
cadrul aceluiași monument. Bineînțeles că privitorul obiectiv va încerca întotdeauna
să distingă degradările naturale, zonele „neterminate”, distrugerile umane
(adesea practicate asupra monumentelor ritualice), eroziunile excepționale și
altele. Cu acestea considerate, impresionează și îndeamnă la meditație
deciziile anticilor privind calitatea execuției corelată cu prezumtivul rol sau
importanță a unui obiect sau element. Există, astfel, într-una din grotele de
la Ellora, un „altar” circular cu un scurt cilindru bazaltic impecabil
geometric și lustruit, de circa 30 cm diametru. În fine, ca ultimă obsevație în
acest cadru, capitelurile sau elementele repetitive nu sunt perfect identice; acestea pot, de
exemplu, conține, într-un loc bine definit, câte un alt personaj, sau decorațiune
a frizei, restul compoziției rămânând același. În contextul exuberanței
decorative indiene, aceste „serii” monolitice, bazaltice, repetitive și totodată
diferite, implică un nivel de proiectare și capacitate de execuție imposibil de
explicat prin ceea ce se știe despre perioada construcției.

Distrugerile nu au ocolit situl și, mai ales, templul
Kailasa. De altfel, numeroase monumente arhaice ale cultelor majore indiene au
fost fie parțial distruse, fie „hibridate” de cotropitori islamici. Subiectul este
interesant și poate face obiectul unui episod separat, cu considerarea unui
context mai larg al asimilării de către noii veniți a copleșitoarelor
construcții ale străvechimii.

În fine - nu trebuie trecut cu vederea menționatul „templu-geamăn” al edificiului Kailasa, aflat tot la Ellora. Este o lucrare întreruptă, părând a avea același proiect. Oferă indicii-cheie precum realizarea prin excavarea rocii în straturi succesive și decorarea completă, pe măsura avansării în adâncime. Bineînțeles că întrebările privind proiectul și uneltele folosite rămân la locul lor. Se poate specula că abandonarea construcției ar fi survenit ca urmare a descoperirii unui viciu în structura bazaltică naturală; dacă ar fi așa, s-ar putea ca tehnologia folosită să fi exclus reparațiile unor neuniformități în rocă; sau - ca perfecțiunea structurală („dintr-o bucată”) să fi fost și o cerință ritualică. Extinderea discuției, cu considerarea altor tehnici străvechi de edificare în piatră, nu este lipsită de interes.

Situl Ajanta,
menționat la începutul articolului, va fi evocat, în cheia Ereziilor moderne, în episodul următor.

redactor Florin
Vasiliu