PORTRET: Fernando Magellan şi prima călătorie în jurul lumii
27 April 2021
Izvoare de filosofie: Abecedarul gândirii grecești antice: Litera miu (partea a 2-a) vineri, 30 aprilie , ora 21:10
29 April 2021

Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: O „călătorie muzicală” prin două republici, RPR și RSR. Invitat, conf. univ. dr. Ladislau Csendes

 

Studiul despre care vom discuta în emisiunea din această seară a fost publicat în lucrarea „Panorama Comunismului românesc”, o carte impresionantă nu doar prin conținut, ci și prin dimensiunile ei (1150 de pagini), apărută de curând la Editura Polirom. Autorul lui, conf. univ. dr. Ladislau Csendes, membru al Colegiului CNSAS, invitatul emisiunii din această seară, investighează cu ajutorul unor revelatoare documente de arhivă, un domeniu mai puțin prezent în scrierile despre comunism. Se oprește asupra vieții muzicale românești din vremea celor două republici „democrat populare”, RPR și RSR.

Analizând consecințele pe care instaurarea regimului comunist le-a produs asupra vieții muzicale, Ladislau Cendes subliniază în primul rând izolarea care „a produs mai întâi senzația, apoi sentimentul inutilității în rândul muzicienilor și a generat multă deprimare. Poate chiar mai multă decât frigul din sălile de concerte, întunericul și foamea de acasă, răbdate cu stoicism, ori vexațiunile inconturnabile ale Securității, care marcau viața oricărui român.” Investigarea acestui univers mutilat în care „căutând un modus vivendi cu sistemul, muzicienii au ajuns la un soi de armonie strâmbă” este realizată de autor prin încercarea de a găsi răspuns la câteva întrebări esențiale: „este condamnabilă neutralitatea muzicienilor de atunci? Ar fi trebuit Celibidache, spre exemplu, să protesteze împotriva regimului ceaușist? Care este condiția umană și profesională a unui muzician, când România a ajuns în siajul comunismului sovietic? Ce fel de identitate oglindea muzica lor, care este și muzica noastră?” Sunt întrebări la care vom căuta și noi răspunsuri pe parcursul emisiunii conturând astfel spațiul mărginit de ideologie în care evoluau muzicienii români.

A fost comunismul românesc diferit de cel ce se „construia” în celelalte țări ale „lagărului socialist”? Principial deosebirile sunt minime. Aceeași „învățătură” marxist-leninistă pusă în practică de PCUS și livrată „la pachet” în țările satelit. Și totuși între deosebirile, nu tocmai de detaliu, este și cea menționată de autor ca fiind prezentă cu precădere în România și Bulgaria și anume aceea a creării unei națiuni socialiste unitare, încercând astfel legitimarea națională și naționalistă a unor partide comuniste percepute de societate ca fiind corpuri străine în viața politică a țărilor lor. De aici „principala grijă a propagandiștilor nu a mai fost „ura” de clasă și batjocorirea trecutului, ci recuperarea timpului (pierdut).” Cu alte cuvinte ascunderea istoriei adevărate, ascunderea culturii adevărate și inventarea unora noi, corespunzătoare erei „democratice” sortite „legic” și României.

Muzica, creația muzicală, trebuiau firește să se subordoneze și ele „comandamentelor” noii orânduiri. Totul s-a făcut prin reglementări politice, prin frică, dar, firește prin oameni atașați ideilor comuniste cum a fost Matei Socor, șantajați, sau pur și simplu oportuniști, toți devenind în astfel de circumstanțe creatori și apologeți ai „muzicii democrate”. La 21 noiembrie 1950, printr-o decizie a Comitetului pentru Artă, s-a hotărât de pildă ca nicio manifestare artistică să nu poată avea loc fără aprobarea acestui comitet. „Liberalizarea” de la sfârșitul anilor ‘60 a adus reglementări care frizau hilarul. Cezura culturală devenea apanajul unei noi structuri din care făceau parte și reprezentanți ai sindicatelor sau ai… Ununii Naționale a Cooperativelor Agricole de Producție.

Cenzura și autocenzura erau cele două spectre ce influențau orice demers al unui creator. Compozitorul Anatol Vieru realizează o excelentă prezentare a acestei realități apăsătoare „desigur, existau gargariseala oficială și așa-numita „limbă de lemn”, dar oficialitatea înfricoșată de „privirea stăpânului”, pândea fiecare cuvânt al artiștilor și, de fapt, al tuturor cetățenilor. „Ce-o fi vrut să spună ăsta? Nu cumva ne trage pe sfoară? Nu cumva sunt aluzii politice? De aici, hipercontrolul, hipercenzura.”

Totul trecea așadar prin „filtrul” partidului și al organismelor culturale subordonate. Se ajunsese ca „valorile” să fie selectate pe baza… dosarelor de cadre. Supraviețuirea, chiar a valorilor recunoscute, devenise o adevărată abilitate și de multe ori presupune grave sau mai puțin grave compromisuri morale. Mihail Andricu și Mihail Jora sun doar două exemple.

Era extrem de greu să te menții independent, să nu faci concesii „liniei” oficiale. Riscai persecuții pornind de la ordinul de a fi „lucrat informativ-operativ”, cum a fost cazul lui Sigismund Toduță, să fii avertizat cum a fost Mircea Chiriac, să fii aruncat în pușcărie fără judecată, cazul lui Dan Mizrahi, sau să ți se organizeze un proces spectacol cum i s-a întâmplat muzicianului George Cocea condamnat la cinci ani de închisoare corecțională pentru delictul de „agitație publică”. Principalul martor al acuzării a susținut că „nu cunosc ce activitate politică a desfășurat în trecut Cocea, dar am auzit că a fost omul palatului regal.” După ispășirea „reeducării”, violoncelistul – căruia i se zdrobiseră două degete – nu și-a mai putut continua cariera interpretativă.

Desigur că regimul avea nevoie, pentru a controla această lume, de informatori din interiorul ei. Ei erau recrutați prin șantaj, cazurile lui Richard Oschanitzky sau Alexandru Pașcanu, pe care le vom detalia, dar, cu siguranță, și prin oferirea de avantaje de toate felurile. Altfel nu se explică cum a fost posibil ca orchestra Operei Române din București, care a întreprins în mai 1981 un turneu în Elveția, să fie „încadrată informativ cu un număr de 16 surse”, iar un număr de 25 de artiști să fie „pregătiți contrainformativ”.

Desigur temele discuției vor fi mult mai diverse. Vom vorbi de pildă de adevărate oaze de educație muzicală existente mai ales la Radio, dar și la TVR, despre festivaluri, despre muzica de film și marii săi compozitori, Tiberiu Olah, Theodor Rogalski, Dumitru Capoianu sau Cornel Țăranu, dar și despre modul în care inteligenții componenți ai formației Phoenix au transformat „indicația” de a se inspira din folclor în producții muzicale de mare succes.

Revenim, în finalul acestei succinte prezentări, la una din întrebările de început: „Este condamnabilă neutralitatea muzicienilor de atunci?” vom cIta răspunsul unuia dintre cei mai reprezentativi compozitor, Aurel Stroe. El spunea într-un interviu „refugiul nostru într-o estetică absolutizantă a constituit o imensă greșeală. Noi ar fi trebuit să procedăm ca Soljenițîn în Rusia, să dezvăluim ceea ce se întâmpla.

Or… am fost destul de slabi… ne luptam împotriva închistării bolșevice de tip stalinist în loc să luptăm împotriva național-comunismului ceaușist. Înclinația noastră spre purismul și autonomia esteticului a avut ca efect imediat concesiile prin neutralitate.”

O emisiune despre comunism și cultură, o emisiune despre valoare și moralitate, o emisiune despre vremuri vechi și despre lecții pe care istoria ne îndeamnă să le cunoaștem pentru a înțelege nu doar acea lume, ci și pe cea în care trăim.

Emisiunea Idei în nocturnă – Pagini de Istorie o puteţi asculta marți, 27 aprilie 2021, de la ora 21.10 la 22.00, la Radio România Cultural.

Fotografiile reproduse au fost preluate de pe site-ul Wikipedia sau de pe cele menționate pe fotografie.