O carte ce degajă o tensiune aproape insuportabilă, în „Biblioteca Polirom”: Ca o piatră în rîu de Mauro Corona

„Ca o piatră în rîu e povestea unei iubiri. Povestea unei călătorii. Povestea celor care au învăţat că uneori lucrurile se schimbă numai dacă schimbi modul în care le priveşti.” (Letteratu) • Cărţile lui Mauro Corona, supranumit „poetul lemnului” de Claudio Magris, s-au vîndut în peste trei milioane de exemplare în Italia.

În parte bildungsroman, în parte căutare a sensului existenţei, cartea urmăreşte destinul unui sculptor în lemn pasionat de scris şi de alpinism. Crescut într-o sărăcie lucie, într-o familie în mare măsură disfuncţională, în care trei fraţi – viitorul sculptor fiind cel mai mare – supravieţuiesc cu greu brutalităţii şi umilinţelor tatălui, acesta urmează cu încăpăţînare drumul aspru pe care şi l-a ales. Mai tîrziu, devenit sculptor recunoscut, protagonistul romanului îşi trăieşte viaţa urmărit de traumele copilăriei, la care se adaugă în chip straniu păcatele strămoşilor. Brutal, alcoolic, pasionat de escalade pe munţi, el cunoaşte succesul după multă trudă doar pentru a se retrage în ultimii ani de viaţă într-o cabană de munte ce seamănă foarte bine cu casa copilăriei. Aici trăieşte o iubire tomnatică şi misterioasă şi tot aici se confruntă cu o taină ce îl bîntuie pînă la moarte.

O carte ce degajă o tensiune uneori aproape insuportabilă, Ca o piatră în rîu este şi o meditaţie asupra destinului, cu o poveste care alunecă imperceptibil în fantastic, ţinînd treze atenţia şi curiozitatea cititorului pînă la ultima pagină.

Ca o piatră în rîu, cel mai autobiografic roman al lui Mauro Corona, a apărut de curînd în colecția Biblioteca Polirom, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone.

„Corona este un poet al lemnului, al misterului său dureros şi pasional... El sculptează limba ca pe un trunchi: mîna iscusită elimină tot ce e inutil, tot ce e de prisos, şi astfel apar trăsăturile, chipurile, corpurile, poveştile. Poveştile sale au autoritatea unei fabule în care miraculosul se impune cu o simplitate absolută, graţie mărturiilor vieţii de zi cu zi. În ele există o comuniune cu natura, cu fluxul tainic şi neîntrerupt al vieţii, precum şi o singurătate infinită şi neînfricată.” (Claudio Magris)

„Mauro a explorat asiduu întunecimea. El povesteşte despre izolare, mizerie, mînie, violenţă asupra femeilor şi animalelor, despre alcool, care îi înnebuneşte pe bărbaţi şi în cele din urmă îi ucide, despre sentimentul trădării într-o lume înfrîntă, pe cale de dispariţie. Dar tot el ne oferă pagini luminoase atunci cînd scrie despre copaci şi animale sălbatice, despre lemn, piatră, pîraie, zile petrecute în pădure, singur sau alături de prieteni, despre muntele care se îngrijeşte de oameni.” (Paolo Cognetti)

Mauro Corona (n. Baselga di Piné, 1950) este un scriitor, sculptor şi alpinist italian. A copilărit în provincia Trentino, după care familia lui s-a mutat în satul Erto din provincia Udine. Viitorul scriitor şi-a însoţit tatăl în expediţii de braconaj prin munţii din zonă, de unde şi interesul lui ulterior pentru alpinism, în vreme ce pasiunea pentru sculptură i-a fost inculcată de bunicul său, cioplitor în lemn. În adolescenţă, Mauro Corona a studiat la colegiul Don Bosco din Pordenone, iar apoi, din cauza lipsurilor financiare, s-a înscris la Institutul de Topografie din Udine, ale cărui cursuri erau gratuite. Firea sa rebelă l-a făcut să se retragă de la şcoală şi o vreme a lucrat ca muncitor într-o carieră de marmură. După încheierea stagiului militar obligatoriu a muncit ca pietrar şi sculptor amator. A început să se facă remarcat în anii 1970 şi a avut prima expoziţie personală în 1975, devenind încetul cu încetul un artist apreciat şi premiat. Şi-a început cariera literară în 1997, cînd a publicat cîteva povestiri în cotidianul Il Gazzettino. În acelaşi an a debutat în volum cu Il volo della martora şi de atunci a publicat într-un ritm susţinut mai multe cărţi bine primite atît de public, cît şi de criticii literari. În 1998 i-a apărut romanul Le voci del bosco, pentru care i s-a acordat Premio Letterario Nazionale Carnia (1998) şi Premio Letterario Nazionale Majella (2002). Volumul său de proză scurtă La fine del mondo storto (2010) a fost recompensat cu premiul Bancarella, iar în 2014 romanul La voce degli uomini freddi a obţinut premiul Selezione Campiello şi premiul Mario Rigoni Stern. Cărţile lui Mauro Corona au fost traduse în mai multe limbi. În 2021 scriitorul italian, supranumit de Claudio Magris „poetul lemnului”, a primit premiul La Tore Isola d’Elba, ca o recunoaştere a meritelor sale şi a întregii sale activităţi.