Jaful ca poveste culturală: Care sunt motivele pentru care jafurile în lumea artei au explodat în anii 1970?

Anii ’60 şi ’70 au adus schimbări profunde prin creşterea globală a pieţei de artă, deschiderea la investiţii şi speculaţii, dar şi vulnerabilitate sporită a instituţiilor culturale. În această epocă, opera de artă încetează să fie doar ­ obiect expoziţional sau simbol cultural, şi devine, chiar dacă în mod paradoxal, o marfă, o „monedă” alternativă, un activ „portabil”. Acest statut în plină schimbare a creat terenul pentru o creştere importantă a furturilor.

Conform unui studiu privind infracţiunile asupra patrimoniului cultural, una dintre explicaţii este interestul în artă în ultimii ani a impulsionat preţurile, fenomen despre care s-a raportat pe larg în media francofonă şi anglofonă, iar hoţii ştiau, chiar dacă nu erau cunoscători de artă, ce sunt dispuşi să plătească colecţionarii pentru obiecte relativ uşor de transportat. Astfel, tablourile devin „lichide”, iar cultura se intersectează periculos cu piaţa şi criminalitatea.

Într-o lume în care Van Gogh și Rembrandt se vindeau pentru sume astronomice, iar muzeele mici abia își permiteau sisteme de alarmă, furturile de artă au devenit brusc o afacere profitabilă. Tablourile, ușor de transportat și imposibil de înlocuit, deveniseră „aur lichid” pentru cei care știau cum să le sustragă. Un studiu al AXA Art arăta că, în acea perioadă, numărul furturilor din muzee, colecții private și galerii aproape s-a dublat. Arta, altădată domeniu al rafinamentului și al emoției, devenise o marfă și, prin urmare, o pradă.

Pe 21 august 1911, La Gioconda a dispărut din Luvru. Pictura lui Leonardo da Vinci a fost furată de un tâmplar italian, Vincenzo Peruggia, care lucrase anterior la muzeu. El a ascuns tabloul timp de doi ani într-o cutie de lemn, în apartamentul său din Paris, dorind să restituie opera Italiei.

Când a încercat s-o vândă galeriei Uffizi din Florența, a fost prins. Între timp, însă, furtul transformase tabloul într-un simbol global. Până atunci, Mona Lisa era doar una dintre multele capodopere ale Renașterii. După 1911, a devenit cea mai faimoasă pictură din lume.

În 1918, pictura lui Francisco de Goya „Portretul ducelui de Wellington” a dispărut din Prado. Furtul a fost intens mediatizat, iar presa spaniolă l-a transformat într-un scandal național. Cazul a fost închis după ce tabloul a fost găsit, dar misterul a revenit decenii mai târziu, când același portret, o copie ulterioară, a fost furat din National Gallery din Londra, în 1961. Autorul jafului de la Londra, un poștaș pensionar pe nume Kempton Bunton, a spus că a făcut-o din protest, voia ca guvernul să folosească banii pentru a-i ajuta pe săraci. Povestea a devenit ulterior filmul „The Duke” (2020), cu Jim Broadbent și Helen Mirren.

În zorii zilei de 18 martie 1990, doi bărbați deghizați în polițiști au pătruns în Muzeul Gardner din Boston, spunând paznicilor că răspund la un apel de urgență. I-au imobilizat, i-au legat cu bandă adezivă, apoi au rămas înăuntru peste o oră și jumătate. Au plecat cu 13 opere de artă în valoare de peste 500 de milioane de dolari, printre care „The Concert” de Vermeer, „Storm on the Sea of Galilee” de Rembrandt și desene de Degas și o cupă chineză din bronz.

Până astăzi, niciuna dintre lucrări nu a fost recuperată, iar în sălile muzeului, ramele goale atârnă încă pe pereți, ca un memorial tăcut. Cazul a inspirat documentare, filme și o miniserie Netflix, iar FBI-ul îl consideră „cel mai mare furt de artă nerezolvat din lume”.

Pe 4 septembrie 1972, la Montréal, trei bărbați înarmați au pătruns printr-o lucarnă aflată în reparații în Muzeul de Arte Frumoase. Au imobilizat paznicii și, în mai puțin de o oră, au sustras 18 tablouri și 38 de obiecte decorative, o pierdere estimată atunci la două milioane de dolari. Printre lucrările dispărute se numărau pânze atribuite lui Rembrandt și Delacroix. Furtul a rămas nerezolvat până astăzi, iar majoritatea operelor nu au mai fost recuperate. A fost, cum aveau să scrie ulterior ziarele canadiene, „cel mai tăcut jaf din istoria artei”.

Doi ani mai târziu, un alt caz cutremura lumea culturală europeană. În Irlanda, la Russborough House, membri ai Armatei Republicane Irlandeze (IRA) au pătruns în reședința aristocratică a familiei Beit și au furat 19 tablouri în valoare de opt milioane de lire sterline. Printre ele se aflau lucrări de Goya, Rubens, Vermeer. De data aceasta, furtul avea o motivație politică: IRA intenționa să folosească operele ca monedă de schimb pentru prizonierii organizației. Arta devenise, în mod literal, armă de negociere.

Dar nu doar motivațiile financiare sau politice au alimentat acest fenomen. În epocă, furturile de artă deveniseră parte dintr-un imaginar colectiv romantizat. Filmele și presa portretizau hoții de artă ca pe niște personaje elegante, sofisticate, capabile să fure frumusețea dintr-un muzeu. Cazuri precum cel al „Gentleman Thief”, o figură populară în Franța și Italia, au alimentat fascinația publicului, făcând din infracțiune o formă perversă de artă în sine.

Pe fundalul acestor povești, piața artei devenea tot mai globalizată. Tranzacțiile internaționale se înmulțeau, iar colecționarii privați cumpărau adesea prin intermediari, fără să știe cu exactitate proveniența lucrărilor. În lipsa unei baze de date internaționale, un tablou furat la Amsterdam putea fi vândut în Buenos Aires sau New York fără prea mari dificultăți. Iar muzee din întreaga lume, de la Florența la Copenhaga, începeau să-și dea seama că operele lor nu erau doar fragmente de memorie, ci și trofee râvnite de rețele de crimă organizată.

Consecințele acestei perioade au fost majore. După seria de furturi spectaculoase din anii ’70, multe state au înființat unități speciale de poliție dedicate patrimoniului cultural, iar muzee și case de licitație au început să adopte registre stricte de proveniență. Tot atunci au apărut primele baze de date internaționale pentru operele dispărute. Arta a fost pusă sub pază, dar, în același timp, și sub lupă.

Privind în urmă, anii ’70 par o oglindă a relației noastre complicate cu arta, o epocă în care frumusețea și lăcomia au mers mână în mână. Furturile nu au distrus doar patrimoniul cultural, ci au redefinit felul în care privim valoarea. Când un tablou devine o investiție, când emoția se transformă în profit, arta riscă să-și piardă cea mai pură esență.

Astăzi, în era digitală, când NFT-urile, licitațiile online și colecțiile virtuale ocupă tot mai mult teren, întrebarea rămâne aceeași ca acum jumătate de secol: cum protejăm sensibilitatea și memoria unei lumi care, de multe ori, uită că valoarea unei opere nu stă în prețul ei, ci în tăcerea din fața ei?