Oaza de muzică - În direct, prin telefon, de la Viena, Raluca Ştirbăţ

Luni 21 noiembrie 2016

Integrala partiturilor enesciene dedicate exclusiv pianului apare tipărită în două volume, graţie pianistei Raluca Ştirbăţ

„Prin Enescu, muzica a devenit vocea umanității înseși, o voce care exprimă ceea ce cuvintele nu pot spune.” Yehudi Menuhin

* * * * *

GEORGE ENESCU – OPERE COMPLETE PENTRU PIAN SOLO (VOL. 1)

Editura Grafoart, București noiembrie 2016, ediție critică îngrijită și prefațată de Raluca Știrbăț.

Partiturile au aparut la Editura Grafoart intr-un proiect care se bucura de spriijinul Ministerului Culturii.

 Urmat de blestemul lui „face multe și pe toate bine”, Enescu a suferit – și suferă încă – de pe urma incapacității unora dintre semeni de a-­i cuprinde personalitatea fabuloasă, de tip renascentist, pe de o parte, și a încăpățânării altora de a-­l include cu orice preț în sertărașe și clasificări stilistice cărora le scapă suveran, cu dezinvoltura și detașarea geniului autentic.

În ciuda faptului că pentru melomanul – și chiar pentru o (prea) mare parte a muzicienilor profesioniști – din lumea largă, George Enescu este încă (în primul rând) violonistul cu „sunet inconfundabil” și o tehnică „înspăimântătoare”, el a fost, în egală măsură, un pianist cel puțin la fel de extraordinar, care s-a bucurat de admirația și chiar „invidia” profund admirativă a colegilor săi.

Încă din copilărie, după ce a descoperit instrumentul „mare și greu” din casa mamei sale de la Mihăileni, pianul a devenit – după cum o recunoștea el însuși în numeroase rânduri – instrumentul preferat, aspect care se oglindește plenar în compozițiile sale (nu doar în cele pentru pian solo, ci și în muzica de cameră, lied sau chiar în creații orchestrale ori Œdipe).

Ediția completă va cuprinde, în premieră, creația enesciană pentru pian în integralitatea ei. Vorbim aici despre toate compozițiile finite, semnate și datate de compozitor – în cazul lui Enescu, lucru deloc de la sine înțeles, având în vedere perfecționismul ce-l făcea să aibă uneori nevoie de decenii pentru finisarea unei lucrări (vezi cazul lui Œdipe care, deși conceput, practic, în totalitate încă din anii 1922-24, a avut nevoie de mai bine de un deceniu până la premiera din 1936) sau, nu de puține ori, să nu se considere pe deplin satisfăcut, unele capodopere rămânând în sertare până la moartea sa (grăitor în acest sens este exemplul Cvintetului cu pian op. 29).

Am considerat oportună gruparea compozițiilor în două volume. Primul va cuprinde lucrările de maturitate: Sonatele op. 24, nr. 1 (în fa diez minor) și nr. 3 (în Re major), Pièces Impromptues op. 18, Hommage (Pièce pour Pianosur le nom de Fauré) și, ca o binevenită „senzație” editorială, Sonatensatz – Moderato, în fa diez minor (sau Sonata „Torso” pentru pian), inedită, compusă în 1912. În acest din urmă caz este vorba de varianta din 1912 a primei mișcări a Sonatei op. 24 nr. 1 (definitivată în 1924), descoperită de eminentul enescolog Clemansa Liliana Firca în arhiva Muzeului „George Enescu” din București, semnalată ca atare (și „botezată” de domnia sa atât de nimerit Sonatensatz) încă din 1993, urmată, mai apoi, de o analiză detaliată în Relevanța „secundarului” (Editura ICR, București 2005). Clemansa Firca – aspect interesant și demn de știut – a pornit în cercetarea și căutarea sa, printre altele, și de la un semnal al lui Noel Malcolm din volumul George Enescu. Viața și muzica (Humanitas, București 2011).

Volumul al doilea va cuprinde Suita op. 3 în sol minor, “dans le style ancien” („în stil vechi”), lucrările de tinerețe, unele inedite (Preludiu și Scherzo în fa diez minor, Barcarolle în Si bemol major, La Fileuse în Re major, Impromptus în La bemol major și Do major, Regrets – Valse), Preludiu și Fugă în Do major, Suita op. 10, în Re major și Nocturne în Re bemol major.

  Sursele folosite pentru realizarea ediției de față au fost: pentru toate compozițiile în discuție, manuscrisele enesciene păstrate în arhiva Muzeului „George Enescu” din București, variantele facsimil (publicate la Salabert, Paris, 1939, pentru Sonata op. 24 nr. 3, în Re major și în publicația L’Indépendance Roumaine, București, 19 oct./1 nov. 1915, pentru Mélodie, prima piesă a ciclului Pièces Impromptues op. 18), precum și, orientativ, edițiile apărute la Paris (Enoch și Salabert), preluate mai târziu, identic, de Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA) și de Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din București. În cazul Pieselor Impromptues op. 18, s-au consultat și cele trei ediții românești: cea din suplimentul revistei Muzica (nr. 8, București, 1958), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor (București 1982) și ediția pentru uz intern a Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” (București 1983); pentru Hommage (Pièce pour Piano sur le nom de Fauré), ediția franceză din suplimentul publicației pariziene Revue musicale (numărul din octombrie 1922).

Prezenta ediție a avut ca scop principal restituirea cu fidelitate absolută a manuscrisului enescian printr-un plus de precizieși o claritate sporită, față de edițiile precedente, în redarea indicațiilor compozitorului (dinamică, agogică, frazare, pedalizare, digitații etc.), misiune nu de puține ori sisifică în „jungla” semiografică enesciană (cum o descria plastic Pascal Bentoiu). Au fost revizuite omisiunile și impreciziile de frazare ori de pedalizare, acordându-se o atenție deosebită plasării milimetrice a pedalelor, exact așa cum au fost dorite de compozitor. De asemenea, s-au corectat toate erorile de text din edițiile precedente (puține în cazul Sonatelor op. 24 și nepermis de multe în cazul ciclului Pièces Impromptues op. 18, după cum se specifică mai jos).

  Dincolo de toate detaliile tehnice, am încercat să captăm, pe cât posibil cu maximă fidelitate, nu doar legea, dar și spiritul manuscrisului enescian, paginile sale constituindu-se, în egală măsură, într-o permanentă sursă de reflecție sau chiar de meditație poetică și filosofică.

 

Raluca Ştirbăţ

( fragmente din prefata volumului I)