Picasso şi dansul – de la baletele ruse la bacanale
06 Septembrie 2018, 14:21
Toată viaţa sa, Picasso a avut o legătură directă cu dansul. La Opéra Garnier din Paris este deschisă până pe 16 septembrie o expoziţie care ilustrează această filiaţie, pornind cu baletele ruse până la picturile cu dansatoare.
Când evocăm numele lui Picasso, ne gândim în mod firesc la cubism, la Guernica şi Domnişoarele din Avignon; cu siguranţă, mai puţin la raportul său cu dansul. O legătură mai puţin cunoscută însă puternică, ilustrată clar în expoziţia de la Palatul Garnier – Picasso et la Danse (Picasso şi Dansul) – organizată sub auspiciile Bibliotecii Naţionale a Franţei şi Opéra National de Paris.
Picasso şi dansul – o istorie cu mai multe faţete în care se împleteşte iubirea (prima sa soţie, Olga Koklova făcea parte din trupa Baletelor ruse) cu experienţele artistice. Dacă celebrul cubist a “intervenit” artistic în zece balete, patru producţii majore sunt demne de reţinut, toate realizate între 1917 şi 1924.
Picasso şi Baletele ruse
Încă din tinereţe, Picasso era preocupat de mişcarea şi expresia corpului uman, însă întâlnirea sa cu lumea dansului se întâmplă abia în 1916. Atunci când Jean Cocteau începe să lucreze la producţia pentru baletul Parade pe muzica lui Eric Satie, se întâlneşte cu Picasso. Serge Diaghilev, impresarul Baletelor ruse, îi comandă lui Cocteau un balet surprinzător iar acesta apelează la Picasso pentru a realiza spiritul inovator cerut.
Pentru prima sa colaborare cu Baletele ruse, Picasso va crea decorurile şi costumele, însă aceste realizări îl propulsează rapid spre o poziţie mai importantă. Pictorul îl influenţează pe Cocteau nu numai în definirea tipologică a personajelor; amprentează chiar şi coregrafia lui Léonide Massine, prin costumele mari, cubiste, din carton. Coregraful este în mod particular cât se poate de conciliant cu Picasso; acesta este, în mod sigur, motivul pentru care pictorul va mai colabora cu Massine la alte trei producţii: Tricornul (1919), Pulcinella (1920) şi Mercure (1924).
În afară de Diaghilev, Baletele ruse îi oferă lui Picasso posibilitatea unor alte mari întâlniri: Massine, Cocteau dar şi Igor Stravinsky, cu care pictorul colaborează la Pulcinella, şi mai ales Olga Koklova, prima sa soţie. Membră a trupei lui Diaghilev, dansatoarea îl cunoaşte pe Picasso în cadrul unui spectacol cu Parade, în 1917, şi se căsătoreşte cu el un an mai târziu. Olga va fi o importantă sursă de inspiraţie pentru artistul spaniol.
Această perioadă de colaborare cu lumea coregrafiei îi oferă lui Picasso spaţii noi de experimentare, cum subliniază şi Bérenger Hainaut, comisarul expoziţiei Picasso şi dansul: “Picasso desena, picta dansatoare de cabaret înainte de balete, însă studiile sale de mişcări dansante tipice baletului nu încep decât în cadrul Baletelor ruse. Dincolo de asta, Picasso este o persoană care a dansat toată viaţa sa. La fel cum astăzi mergem în cluburi de noapte, el se întâlnea cu prietenii să joace bile, dansa…În sfârşit, pe parcursul anilor 1917-1920, Picasso lucrează la tehnica liniei continue, şi perfecţionează utilizarea acesteia printr-un gest unic.”
Corpuri dansante sub pensula lui Picasso
Dacă perioada 1917-1924 influenţează universul picturii lui Picasso, dansul este totuşi prezent pe tot parcursul carierei sale. La 15 ani, când se instalează la Barcelona, adolescentul se îndrăgosteşte fulgerător de Rosita del Oro (o dansatoare ecvestră de la circ cu care va avea o relaţie amoroasă), fapt ce va deveni una dintre temele recurente în lucrările sale. Pentru Bérenger Hainaut, dansatoarea ecvestră este unul dintre arhetipurile lui Picasso, în titluri precum Arlechin sau Minotaur: “Pornind cu 1905, debutul perioadei roz, vedem figura dansatoarei ecvestre – foarte prezentă în prima perioadă Picasso – reapărând periodic; o vedem şi pe cortina pentru Parade din 1917.”
Pablo Picasso, Fauni şi capre, 1959 – BnF, Estampes et photographie, © ©Succession Picasso 2018
Prin translaţie, anii 1920 aduc o evoluţie în stilul lui Picasso, în picturile sale “dansante”: Dansul ţărănesc (1922) şi Trei dansatoare (1925). Progresiv, se orientează către temele dionisiace ale anilor 1940. Între cele două repere istorice, Picasso s-a rupt de universul baletului, odată cu separarea sa de Olga Koklova (1935). Sentimentul Libertăţii şi bucuria postbelică se multiplică în picturile sale prin trupurile dansante ale centaurilor şi faunilor.
Dincolo de tablouri, Picasso face să dansese gestul însuşi, aşa cum subliniază Bérenger Hainaut : “ În 1949, fotograful Gjon Mili îi propune să facă Light Painting: Mili îi dă lui Picasso un creion şi îi spune: “ Voi deschide obiectivul aparatului meu şi cât timp obiectivul este deschis, tu desenezi”. Interesant aici este faptul că dincolo de a desena într-un singur plan, Picasso deplasează traiectoria creionului într-o sferă, fapt pe care am putea să îl punem în context cu anumite teorii ale dansului din epoca respectivă. Cu Mili, raportul său cu gestul este analog celui pe care îl au dansatorii şi coregrafii. Picasso va înscrie gestul său în spaţiu, dintr-o singură mişcare, angajându-şi corpul său efemer (cărui nu îi păstrăm urma) într-o linie fotografică relevată de Gjon Mili, ce poate să apară aproape ca o notaţie coregrafică elementară…”
Picasso desenând cu pentsula luminoasă pentru fotograful Gjon Mili, © Getty
