ASSASIN’S CREED - un SF bulversant pe care îl putem vedea la HBO

Nu încape nici o îndoială că atunci când există un “precedent” într-un joc video de succes, şi vrei să îl adaptezi pt marele ecran, lumea se aşteaptă la ceva de excepţie şi, în caz că nu e chiar aşa întrutotul, este dezamăgită ca un copil căruia i s-a luat direct de pe limbă acadeaua.  Personal însă am avut prilejul să vizionez filmul fără să fiu în vreun fel tributară jocului, aşa că percepţia mea a fost liberă de preconcepţii, şi m-am bucurat de un film de acţiune, cu multe scene de combat excelent coregrafiate, pe un scenariu ok, cu o echipă de actori cu nume mari şi cu nivele de măiestrie diferite. Justin Kurzel, regizorul, a dat adunarea pentru tandemul Fassbender-Cotillard, care a funcţionat fără cusur în Macbeth în care ne propunea un univers populat de halucinaţii, vise şi personaje supranaturale, dark-shakespearean, tensionat, apăsător, aproape gotic, cu care reuşea acum doi ani trecut să ţină piept versiunilor lui Wells, Kurosawa şi Polanski.

Şi analizând acum mijloacele cu care Kurtzel abordează Assassin’s Creed, detectăm deja nişte trademark-uri personale, ce conturează atmosfera cu ajutorul tehnicii slow- motion şi a filtrelor de lumină ce vin să susţină CGI-ul bine manageriat, ca să livreze fabulosul acestei poveşti action-SF cu mult potenţial.

Iar dacă faci abstracţie de joc, mai că-ţi pică în poală un film gen The Da Vinci Code- cu care  Ron Howard dădea lovitura în 2006, în care adepții binelui şi cei ai răului dădeau bătălii pentru găsirea unui artefact de importanță capitală. Aici este “mărul din Eden”, un container ce conţine coduri genetice ce pot schimba radical soarta omenirii, şi care trebuie recuperat printr-un “artificiu” care este cea mai interesantă idee a scenariului: regresia temporală şi sincronizarea unor personaje aflate în puncte diferite pe scara temporală, cu ajutorul unui angrenaj spectaculos numit Animus, parte a unui proiect al fundaţiei Abstergo ( în fapt o divizie a organizaţiei oculte Cavalerii Templieri).

Michael Fassbender este Callum Lynch, un “războinic” al zilelor noastre aflat într-o filiaţie directă cu Aguilar, strămoşul său din secolul al XV-lea, aşa că acţiunea se mută periodic în Spania Inchiziţiei, în care –aflăm acum- că se practica parkur, dar nu ca hobby! Într-o formă fizică excepţională, avantajat de coregrafiile spectaculoase (pe alocuri cu citate explicite din antologicul Matrix), mr. Fassbender lăsa să se înţeleagă că această producţie ar putea fi startul unei serii, succesul la Box Office a acestui prim episod devenind definitoriu pt concretizare.

Şi nu ştiu dacă indicaţiile regizorale au poziţionat-o pe Marion Cotillard în rol în felul acesta, dar interpretarea ei mi s-a părut puţin mecanică, ambigua chiar pe alocuri, aşa că prefer să nu intru în amănunte. Pe afiş mai strălucesc alte trei nume - Jeremy Irons, Charlotte Rampling şi Brendan Gleeson, dar în roluri nici atât de întinse şi nici atât de ofertante pentru calibrul lor profesional.

Cert e că filmul te cucereste prin cât e de action, şi nu în mod gratuit, ci într-o formulă de un dinamism elaborat, original, filmat într-o tehnică ce te târăşte în desfăşurare, şi care îţi pompează adrenalină. Aşa că nu m-aş grăbi să declar că e sub aşteptări, căci nu toată suflarea planetei s-a jucat de-a Creed-ălea pe calculator, aşa că ăia care NU, au şi ei dreptul la o părere de neimplicaţi.

Din perspectiva asta Assassin’s  Creed nu e cu nimic mai prejos decât alte filme de gen, căci are tensiune, scenariul este destul de ofertant, şi nu lipseşte mai nimic ca să aibă fiecare ce-şi doreşte ( …nu e nici un love story, deşi se prefigura ceva ceva în privirile sticloase şi tresăririle impacientate ale doctoriţei Sofia Rikkin…dar pâna la urmă n-a fost să fie!!) Minus cele câteva luşaje şi inconsistenţe ale scenariului, povestea este captivantă- deşi nu şi originală- dar cum de la Biblie încoace nu prea mai e nimic nou sub soare, nu cred că asta ar fi un handicap de nesurmontat!

Coloana sonoră cu The Black Angels cântând Entrance Song, cu Crazy- interpretat inegalabil de Patsy Cline, cu Ella Fitzgerald şi Louis Armstrong în The Frim Fram Sauce şi ThreeD and Young Fathers în duet pe He Says He Needs Me, se completează cu pasajele simfonice excepţionale cu care Jed Kurzel, cel ce semnează acest remarcabil soundtrack- potenţează la maximum acţiunea, reconfirmându-şi valoarea după exceptionala prestaţie din Macbeth.

Să nu uităm nici termenul de comparaţie pe care îl reprezintă  Assassin’s Creed: Lineage din 2009 al lui Yves Simoneau, un prequel al acţiunii jocului omonim,  plasat temporal în acelaşi secol al XV-lea , dar în Italia Renascentistă în care celebra familie Medici este ţinta unui complot complicat.

Aşa că părerea mea e să vedeţi Assassin’s Creed la HBO, căci aveţi mult mai multe motive să faceţi asta, decât să nu! Vă garantez că dacă reuşiţi să lăsaţi preconcepţiile deoparte, veţi avea satisfacţii cinefile neaşteptate!

Recomandat de Michaela PLATON