Eran Kolirin: ”Unii îl consideră film israelian, alții palestinian, dar oamenii au identitate, nu filmele”

După ce filmul lui de debut, Band’s Visit (2007) a câștigat o mulțime de premii, inclusiv la Cannes (Award of the Youth și Un Certain Regard – Jury Coup de Coeur), Eran Kolirin a devenit un regizor extrem de popular, iar filmele sale sunt așteptate cu sufletul la gură de fani. Anul acesta, la TIFF, pentru că avem Focus Israel, Eran Kolirin a venit cu cel mai recent film al său, Să fie dimineață (Let It Be Morning), o ecranizare a unui roman scris de faimosul scriitor palestinian, Sayed Kashua.

Sami trăiește în Ierusalim cu soția și fiul lui. Se întoarce în micul sat natal pentru nunta fratelui său. Când soldații israelieni închid accesul dinspre și înspre sat, Sami devine izolat atât în mica lui familie (gândul îi este la amanta rămasă în Ierusalim cu care nu poate lua legătura), cât și în comunitatea din care a plecat și cu care nu mai vrea să aibă nicio legătură. Recunoaștem aici interesul lui Kolirin pentru sondarea emoțiilor, a sentimentului de izolare, pentru relațiile din sânul comunităților mici și pentru acest străin generic, care poate fi oricine până la urmă.

Elena Vlădăreanu a vorbit cu regizorul prezent la Cluj-Napoca zilele acestea și discuția a pornit de la ideea de a adapta cartea lui Kashua pentru ecran.

E.K. În primul rând, mi s-a părut o idee discutabilă această adptare. Pentru mine nu a fost o alegere naturală. Eu sunt israelian, el e palestinian, dar dacă tot mi-a propus, am simțit asta ca pe o invitație, apoi am citit cartea și mi-a plăcut foarte mult, am simțit-o plină de adevăr și mi-am dat seama de ce s-a gândit el că aș fi persoana potrivită să o adapteze. Pentru că am găsit o mulțime de elemente care mă interesează, cum ar fi absurditatea zilei de zi cu zi, dislocarea, izolarea, sentimentul de a fi exclus și de a nu aparține timpului, așa că am decis să merg mai departe.

E.V. Ai spus undeva că acest proiect a fost un fel de invitație la o sinucidere publică. De ce?

E.K. În primul rând, cred că orice film e un fel de sinucidere publică. Dar în discursul public prezent, cred că toată lumea e obsedată de cine spune povestea și despre cine e povestea, cine are dreptul să vorbească și despre cine, iar proiectul ăsta se anunța a fi împotriva oricărei convenții. Iar partea amuzantă a fost să spun că nu îmi pasă. Și dacă autorul a crezut că eu pot face asta, atunci loialitatea mea îi privea strict povestea, nu anumite teorii. Dar desigur că am fost speriat de ceea ce urma să se spună despre film.

E.V. El a scris cartea în ebraică, dar tu ai făcut un film palestinian vorbit în arabă. A fost o decizie politică?

E.K. Da, el a scris cartea în ebraică, dar eu nu aș fi putut face filmul în ebraică, nu ar fi avut niciun sens. Pentru că oamenii vorbesc și trebuia să fie în arabă pentru că personajele principale  vorbesc în arabă. E mai degrabă o decizie cinematografică naturală, nu mi-am dorit să fac un film ca unul din filmele alea americane în care ai nemți vorbind în engleză cu accent german și despre care trebuie să-ți imaginezi că ar fi germani. Nu are niciun sens. Așa că evident că am făcut acest film cu actori palestinieni care vorbesc în arabă.

E.V. Chiar dacă filmul este bazat pe un roman, am recunoscut aici câteva dintre motivele tale recurente, cum ar fi comunitățile mici și izolate, interesul pentru sufletul uman și pentru emoții, această curiozitate față de ”străin”.

E.K. Da, desigur. Eu nu sunt un regizor profesionist, nu fac un film profesionist, trebuie să mă găsesc pe mine în el. Au fost o grămadă de rescrieri, de schimbări astfel încât să ajung la această armonie între felul în care Sayed vedea lucrurile și felul în care le vedeam eu și desigur că are legătură cu celelalte filme ale mele și cu lucrurile care mă interesează. Munca adaptării constă în a aduce lucrurile în interiorul tău.

E.V. Dar ce ți-a plăcut mai mult din roman, ce ai încercat să păstrezi? Ai pus ceva din propria ta poveste aici?

E.K. Da, am făcut multe schimbări și am pus multe elemente care erau ale mele pentru că a adapta nu înseamnă doar a lua o carte și a o face film, filmul funcționează altfel. Înțelegerea pe care am făcut-o cu mine a fost că pot schimba orice vreau dar că trebuie să rămân loial spiritului cărții. Iar spiritul cărții, de fapt ceea ce m-a condus în acest proiect, este sentimentul de asediu, sentimentul că nu ai unde merge, al omului care se simte neînsemnat în fața sistemului. M-a interesat ce se întâmplă cu clasele sociale într-o astfel de situație, cum asediul poate crea noi clase sociale și noi distanțe între oameni. Dacă ridici un zid, oamenii vor începe imediat să construiască ziduri mai mici. Este ceea ce m-a condus în acest proiect.

E.V. Înțeleg că a fost o controversă legată de acest film, care este prezentat ca fiind film israelian. Actorii au fost nemulțumiți de această încadrare, spunând că nu e drept, din moment ce toată distribuția este palestiniană și jumătate din echipa de producție la fel. Care este poziția ta?

E.K. Aici nu cred că este vorba despre mine. Personal, respect sentimentele tuturor față de film. Iar filmul în sine nu este ceva ce are identitate. Oamenii au identitate, nu filmele. Oamenii au această dorință de a categorisi filmele ca pe ființe umane, ceea ce e ciudat. Guvernul a spus că e un film israelian pentru că a investit financiar în el, iar asta a dus la reacția actorilor, care au zis că nu e așa, că e un film palestinian. În ceea ce mă privește, mă simt foarte onorat că filmul este considerat palestinian. Înseamnă că oamenii s-au simțit ca acasă în acest film. Dacă însă altcineva din motive personale vrea să considere filmul ca fiind unul israelian, dacă un evreu găsește aici ceva ce are legătură cu el, sunt la fel de mulțumit. Eu am făcut un film care e deschis tuturor, nu e o ființă umană, este ceva față de care fiecare se poate poziționa așa cum simte și cum își dorește.

E.V. Dar e dificil să accesezi fonduri israeliene pentru a-ți face filmele?

E.K. Nu știu. Să-ți finanțezi un film e mereu foarte dificil. Eu sunt un regizor de succes, așa că nu spun că viața mea e dificilă. Sunt respectat ca regizor și pot accesa fonduri, dar cu toate astea îț ia timp. Tot petreci șapte ani pentru a începe să filmezi. Dar nu, nu aș spune că am probleme într-un mod specific. Cel puțin nu acum, dar vom vedea.

E.V. Mă gândeam la locul din acest film, dar și la orășelul din Band’s Visit (Orchestra). Cum ai găsit aceste locuri?

E.K. În felul în care găsești locații. Pur și simplu te urci în mașină și începi să cauți și vezi locuri. Am văzut multe sate palestiniene și de fapt am găsit două locuri care mi-au plăcut mult și am construit unul singur din ele pentru că am vrut să am un sentiment al locului aflat în afara timpului și a spațiului, nu este un anumit loc. Așa a funcționat.

E.V. Ai locuit vreodată într-un astfel de loc?

E.K. Nu, eu sunt un băiat de oraș. E mica mea lume fantezistă, dar în viața reală am nevoie de oraș în jurul meu.

E.V. După proiecție, au fost câteva întrebări legate de pandemie și de coincidența între lockdown-ul din filmul tău și lockdown-ul pe care l-am trăit cu toții. Înțeleg că filmul a fost turnat înainte de pandemie, dar de montat l-ai montat în timpul pandemiei?

E.K. Da, da.

E.V. Ți-a influențat în vreun fel pandemia deciziile pe care le-ai luat în timpul montajului?

E.K. Da. De exemplu, este o secvență pe care am filmat-o înainte de pandemie, în care tânăra mireasă are un monolog despre dezinfectanți, din anumite motive pare obsedată de acești dezifectanți. E o scenă față de care nu am fost niciodată sigur dacă să o păstrez sau să renunț la ea. Apoi a venit pandemia și a devenit atât de vizibil că este parte din povestea izolării această nevoie de a te curăța și dintr-odată a căpătat sens și am fost siguri că această scenă trebuie să rămână.

E.V. Mărturisesc că m-a interesat și am fost intrigată de felul în care Sami și fratele său se raportează la viața sexuală. Pare că amândurora le e teamă de această dimensiune a vieții. De ce?

E.K. De ce? Nu știu de ce. Presupun că e un sentiment care, cumva, există în mine. Cred că în general atunci când bărbații trăiesc sub presiune, potența le este amenințată de marile puteri, guvernul, armata. Bărbații sunt mereu sub această presiune, orice reprezentat al Poliției îi poate ridica din stradă, în orice revoluție, ei vor fi primii răniți. Într-un fel, femeile sunt mai puternice în această situație pentru că există o teamă de a le răni pe ele primele. Dar apare apoi acest conflict, dacă femeile rezistă, atunci îi pun pe bărbați în umbră și se ivesc problemele, femeile simt nevoia să se facă mai mici tocmai pentru a nu-i răni pe bărbați. Cred că este vorba despre această legătură între potență și putere, care este foarte strânsă în ceea ce îi privește pe bărbați. Nu zic că e bine sau rău, ci doar că lucrurile așa funcționează.

E.V. Oricum, este un punct de vedere interesant asupra masculinității. Pentru că trebuie să încheiem, vreau să îți spun că scena mea preferată este cea în care Mira dansează lângă mașină, în spatele ei este acel zid care a fost gătit pentru nuntă, iar imediat urmează o secvență cu soacra ei zâmbind, se creează cumva între ele o legătură foarte subtilă.

E.K. Da, așa e. Iar pentru mine chiar felul în care dansează Mira este o poveste în sine. Începe cu un dans foarte agresiv, care exprimă furie, apoi, când o vede pe soacra ei și înțelege că lucrurile au stat întotdeauna așa pentru femei, își schimbă dansul într-unul oriental, ca și cum ar spune că poate fi și tandră, și conectată cu originile, dar în același timp modernă și furioasă. Cam același lucru și despre soacra ei, care este dintr-o altă generație, dar care păstrează înăuntrul ei aceeași furie. De aici această legătură.