Karol Palka: ”Cred că esențial pentru filmul documentar este motivul pentru care protagonistul acceptă să apară în film”

În Bucolic, regizorul polonez Karol Palka urmărește viața a două femei, mamă și fiică, Danusia și Basia, trăind într-o sărăcie extremă, într-o casă dărăpănată, înconjurate de pisici, căței, câteva capre și două vaci, dar cumva împăcate și foarte conectate cu natura din jurul lor.

Filmul a fost prezentat la TIFF în secțiunea What’s up, doc?, iar Elena Vlădăreanu a vorbit cu regizorul la Cluj-Napoca.

E.V. Mă gândeam în prima parte a filmului, care este așa de întunecată și așa de greu de privit, că o să fie mai bine când o să vină primăvara. De ce ai început cu acea iarnă atât de deprimantă?

K.P. E important pentru că prima oară când le-am văzut pe Danusia și Basia mi s-a făcut teamă, m-am gândit locul ăsta e un pic înfiorător și mi-am dat seama că o să am nevoie de timp pentru a dezvolta o relație cu ele. Când am început m-am gândit că locul acesta are multe prea multe mistere și că și eu, ca mulții alții dintre noi, mă grăbesc să îl judec. Și așa am decis ca iarna să fie momentul în care începe filmul. Totodată, e și un adevăr aici pentru că am început lucrul la film iarna iar primele noastre întâlniri, când ne observam reciproc de la distanță, și îmi dădeam seama că eu reprezint cumva o altă lume și sunt un fel de pericol. Eu însumi m-am temut de aceste femei, cred că și ele de mine, dar s-au schimbat anotimpurile și automat și ce gândeam noi despre acest loc. Am putut să le vedem pe aceste femei trăind în mijlocul naturii cu animalele lor, dar și cu spiritele celor morți, iar asta se vede în dansul Basiei. Când se schimbă anotimpurile, Basia începe să danseze, transformându-se totodată într-un fel de ghid pentru lumea nostră.

E.V. Cum ai aflat de ele?

K.P. În urmă cu șase sau șapte ani, m-am trezit uitându-mă îndelung la o fotografie. L-am contactat pe autor, apoi am mers acolo și le-am întrebat dacă ar fi de acord să fac un film cu ele. Danusia a zis ok, dacă tu vrei asta și ai timp…

E.V. Cât de mult ai stat cu ele? Chiar ai stat cu ele acolo, în casă, sau veneai dimineața și plecai seara?

K.P. Am stat în zonă, în cel mai apropiat sat, și am filmat timp de patru ani. Sigur, nu tot timpul, dar am încercat pe cât a fost posibil să am câte 5 sau 7 zile consecutive pe lună.

E.V. Ai fost tot timpul singur sau ai fost cu un DOP?

K.P. De cele mai multe ori, singur, pentru că eu am și filmat, dar alteori am mai venit cu sunetistul, dar nu tot timpul. Oricum, am fost o chipă minusculă, maximum două persoane.

E.V. Cum ai negociat cu ele? Pentru că eu le-am simțit acceptând prezența camerei și tratând-o ca parte din natura lor.

K.P. Probabil că pare așa datorită timpului petrecut împreună. Ne uitam la tv împreună sau povesteam și la un moment dat începeam să filmăm. A fost foarte bine pentru că nu e un documentar tipic, nu e numai documentar observațional, a fost mai degrabă o cooperare cu ele. Am lucrat fără să vorbim și am încercat să le ghidez intuitiv, dar destul de des Danusia și Basia decideau asupra scenelor, asupra momentelor în care puteam sau nu să filmez, în ce moment ar fi mai bine sau nu pentru film. Uneori doar le priveam în ochi, a fost un fel de muncă intangibilă care a presupus multă încredere și o bună relație între noi.

E.V. Pentru că e o situație specială, aceste femei trăiesc într-o sărăcie profundă, au fost plătite ca actrițe profesioniste?

K.P. Da, da, sigur. Deși ele își dăduseră acordul să fie filmate fără să fie vorba de bani. Dar da, desigur că au fost plătite. Dar cred că esențial pentru filmul documentar este motivul pentru care protagonistul acceptă să apară în film. Și mă gândesc că aceste femei au crezut în mine și în acest film și în ideea mea și au avut încredere, iar legătura dintre noi a fost un aspect important, eu eram un fel de conexiune între viața și lumea noastră și ele, deseori mă întrebau despre familia mea, despre orașul natal.

E.V. Dar simți că această experiență le-a schimbat în vreun fel viața?

K.P. Desigur. De exemplu, situația lor s-a schimbat, s-au mutat într-o altă casă, care este într-o stare mult mai bună față de cea care apare în film, au primit multe cadouri. Un alt exemplu, când am câștigat un premiul la festivalul A Millennium Against Gravity în Polonia, m-a contactat Millennium Bank și mi-a oferit un suport financiar pentru ele, le-am făcut niște cumpărături. Dar continuu să cred că cel mai important aspect a fost relația noastră. Cred că acum Basia are mai multă încredere în ea și în oameni, poate fără acest film nu ar fi avut suficient curaj pentru o relație cu Franek.

E.V. Dar Franek a venit vreodată să o vadă?

K.P. Da, probabil că da.

E.V. Că noi nu îl vedem deloc.

K.P. Am făcut un fel de cercetare și am încercat să iau legătura cu el. Dar într-o zi, Basia mi-a spus că Franek nu vrea să mă întâlnească. Și foarte rapid am înțeles că Basia este cheia  pentru a înțelege și dezvolta relația dintre ei doi. E un mister.

E.V. Mie mi se pare important că Franek nu apare deloc, e un fel de ”așteptând pe cineva, așteptând să se întâmple ceva”.

K.P. În film, e un simbol, așteptându-l pe Godot sau poate o altă fantomă.

E.V. Dar în același timp este vorba despre o pierdere, despre singurătate. Voiam să te mai întreb de muzică, folosești acest foarte, foarte frumos cântec pe care eu nu îl știam, Specially for you, DakhaBrakha. Cred că folosind acest cântec duci filmul într-o direcție foarte poetică. Asta a fost intenția ta?

K.P. Da. Din punctul meu de vedere, Bucolic e un film mult mai poetic decât un documentar obișnuit. Sau poate e un nou stil de documentar, documentarul-basm, care stă între ficțiune și documentar. Și muzica, poate se potrivește mai bine cu un film de ficțiune. Dar și eu m-am lăsat ghidat de intuiție în alegerea muzicii. A fost o coincidență că am găsit pe Spotify acest cântec și m-am gândit imediat la Danusia și Basia și mi-am zis să încerc că pun câteva minute din materialul filmat pe acest cântec și am văzut că merge. Nu știu de ce, mi-am zis, dar merge. Iar doi ani mai târziu, mi-am dat seama că versurile acestui cântec spun ceva despre povestea din filmul meu, totul este special pentru tine, toate cântecele, toți oameni sunt speciali pentru tine, Danusia și Basia sunt speciale pentru tine și că au un mesaj special pentru noi. Cel mai des, aceste femei erau tăcute. De exemplu, în ultima scenă, când o privim pe Basia foarte de aproape, este singurul moment din film când o putem vedea atât de aproape și Basia stă în grădină, e foarte dimineață, Basia e tăcută dar parcă urlă înăuntrul ei Eu sunt! Nu e nimic, dar în noi funcționează, este foarte emoționant, probabil Eu sunt este cea mai importantă propoziție din lume. Iar cântecul acesta spune o poveste asemănătoare. Restul muzicii am făcut-o cu un compozitor de muzică tehno-eletronică și tot fără cuvinte am lucrat, i-am trimis doar scenele pentru care aveam nevoie de muzică, îi descriam emoțiile mele în legătură cu momentul respectiv, eu primeam muzica, o verificam. Și aici a fost mai degrabă o muncă intuitivă, ceva între ce s-a creat între mine și emoțiile mele și compozitor, ceva total intangibil, de aceea nici nu îmi este ușor să vorbesc despre această muzică.

E.V. Danusia și Basia au văzut filmul?

K.P. Doar fragmente, s-au plictisit și mi-au zis că mai bine le povestesc de mine și ce mai fac eu. Dar poate o să reușim să-l vedem integral, știu că le e dor de perioada în care lucram împreună și poate e un moment bun să ne gândim la acest episod din viața lor și din viața mea.