Teatrul Stela Popescu se alătură campaniei UNITER  Artiști români pentru artiști ucraineni cu un spectacol-lectură a cărui avanpremieră va avea loc la Noaptea Muzeelor 
12 May 2022
„Dușmănie v.2.0”, unul dintre cele mai apreciate spectacole Teatrelli, scris și regizat de Gabriel Sandu, se joacă în cadrul ONE WORLD ROMÂNIA pe 17 și 18 mai
13 May 2022

Teatrul este foarte important acum, pentru că le dă oamenilor sentimentul că nu sunt singuri

 

Andrii Bondarenko este dramaturgul Teatrului de Păpuși din Lviv, Ucraina, unde și locuiește, dar este și co-fondator al Teatrului Dramaturgilor din Kiev, și autorul poemului-dramatic „Sindromul supraviețuitorului”, cu care Radio România Cultural va deschide sâmbătă 14 mai 2022, în Noaptea Muzeelor, la Muzeul Național de Artă al României, dar și în direct la Radio Romania Cultural – campania „Artiști români pentru Artiști ucraineni” inițiată de Raluca Rădulescu, organizată și coordonată de UNITER. În această campanie de strângere de fonduri, dar și de informare și conștientizare a atrocităților războului sunt implicate aproape 50 de teatre publice și independente din toată țara, dar și muzee, și Radio România Cultural, producătorul evenimentului de deschidere a campaniei, cu un micro-recital Firma și monologul „Sindromul supraviețuitorului” în lectura actorului Șerban Pavlu. „Sindromul supraviețuitorului” de Andrii Bondarenko este unul dintre textele comisionate de Centrul Internațional de Cercetare și Teatrală din Baltimore, Maryland, SUA pentru programul mondial „Ukrainian Worldwide Reading Project”, căruia i se alătură și campania din România. Dramaturgul Andrii Bondarenko ne-a acordat un interviu în exclusivitate pentru Radio Romania Cultural, difuzatîn emisiunea Scena și ecranul.

Raluca Rădulescu: Cum ați scris acest text în martie, chiar la începutul războiului din Ucraina, în perioada aceea de șoc?

Andrii Bondarenko: Acele prime zile de război au fost cu adevărat grele. Mulți colegi mi-au spus că le-a fost dificil să scrie în perioada aceea, dar pentru mine mine era tocmai pe dos. Nu știu de ce. Pur și simplu am simțit că trebuie să scriu și că pot să scriu, iar asta chiar m-a ajutat să rezist acelui șoc și durității situației în care ne aflam. Scrisul m-a ajutat să mă regăsesc pe mine însumi și să găsesc puterea de a rezista și de a merge mai departe. Dar cred că e ceva foarte personal și a depins de fiecare în parte. Pe mine personal m-a ajutat scrisul.

RR: Deci scrisul a funcționat ca o terapie în vremuri de război?

AB: Da. Cam așa ceva. Am scris cu senzația că acele cuvinte se tot repetă în capul meu. Erau bombardamente în mod constant și tot treceam de la o stare la alta, ba eram plin de speranță, ba aveam căderi, dar aveam în permanență în cap niște cuvinte, pe care le-am pus apoi pe hârtie și da, au funcționat pentru mine ca o terapie. Dar nu a fost așa pentru toată lumea, fiindcă știu că alți dramaturgi nu au putut scrie nimic, erau într-un soi de blocadă a scrisului…

RR: Și temele pentru textele scrise au venit tot de la sine?

AB: N-am stat prea mult să aleg. N-a fost ca de obicei, când îmi aleg temele, mă gândesc la ele, fac schițe de idei, planuri, acum temele erau peste tot în jurul meu, erau în capul meu și nu a trebuit decât să le ascult și să le dau o voce.

RR: „Sindromul supraviețuitorului” aș spune că este un poem-dramatic, tot de la sine a venit?

AB: Da. E scris ca un poem. Am ales forma asta pentru că toate cuvintele scrise acolo sunt o expresie a conștiinței pentru mine. Cum spuneam mai devreme, se tot repetau în mintea mea, iar eu nu am făcut decât să le ascult și să le scriu. Și cred că forma a venit de la sine, pentru că acele cuvinte din capul meu au curs pe hârtie ca un șuvoi și voiam să fie clar că nu e o proză sau un text dramatic obișnuit, este expresia a ceea ce trăiam, pur și simplu așa mi-a ieșit…

RR: Cred că atunci când scriați, știați cu toții că aceste texte vor fi traduse și citite în toată lumea. V-a influențat acest lucru în vreun fel creația?

AB: Da, știam că textele pe care le scriem vor intra în proiectul lui John Freedman „Ukrainian Worldwide Reading”, dar în momentul ăla nici eu și cred că nici colegii mei nu eram conștienți de ce se va întâmpla cu textele noastre. Noi știam doar că John ne-a rugat să scriem niște texte despre viața noastră în plin război. N-am stat prea mult să mă gândesc care e scopul, unde vor fi citite pentru ce public… în capul meu era doar că John ne-a rugat să scriem și că probabil, publicul va fi din străinătate și poate că da, m-am gândit că aș vrea să spun oamenilor din afara Ucrainei cum se simte de aici războiul. Dar a rămas și ceva foarte personal. Ca și cum vorbeam cu mine însumi, pentru mine însumi. Deci da, așa e, știam cumva că textele mele vor ajunge la spectatori din diverse țări, dar nu m-am gândit foarte mult la asta. Atunci, la sfârșit de februarie, început de martie, eram toți în stare de șoc, era greu pentru noi să gândim normal.

RR: Și acum?

AB: Acum încercăm să revenim la o viață oarecum normală. În fine, cât de normală poate fi viața în război. Bine, eu trăiesc în Lviv, în vestul Ucrainei, și e mai mult sau mai puțin liniște aici. Au fost și aici câteva bombe și explozii, dar nu la fel de multe ca în Odessa, de exemplu. Sigur că sunt situații foarte diferite. Eu am norocul să fi putut rămâne în orașul meu, nu am fost printre cei evacuați, dar am prieteni care au fost obligați să părăsească orașele în care trăiau: Harkiv sau Kiev, de exemplu, și au venit în Lviv ori s-au dus în Polonia sau Germania. Dar chiar și în cazul meu, deși am rămas acasă, și pentru noi toți în general, situația e în continuare îngrozitoare, încă se întâmplă lucruri foarte dure pentru că războiul continuă și este un război extrem de brutal și oribil. Eu unul nu pot să nu mă gândesc tot timpul la asta, e tot timpul cu mine și lângă mine. E ca o gaură neagră care rămâne lângă mine și toate gândurile mele sunt atrase în direcția ei. Dar chiar și așa, noi aici la Lviv, în teatrul în care lucrez, încercăm să ne continuăm munca, pentru ca oamenii să poată merge la teatru. Eu chiar simt nevoia să particip la evenimente culturale, ca să simt că sunt încă viu și îmi pot continua viața,  cred că acum aș vrea să merg la niște concerte, mai mult decât îmi doream înainte să înceapă acest război.

RR: Știu că în multe zone din Ucraina școlile sunt închise și funcționează în regim online. Vin copiii la teatru?

AB:  Da. Copiii vin, dar cred că publicul nostru s-a schimbat. Spectatorii noștri obișnuiți, de la Teatrul de Păpuși din Lviv, erau mame cu copii, care însă acum au plecat în alte țări, în vestul Europei, iar noi avem acum alți spectatori, veniți din orașe din estul Ucrainei. Și lor le place foarte mult să vină la teatru, așa că noi avem la fel de mult public ca întotdeauna, doar că probabil sunt mulți copii din alte orașe acum.

RR: Andrii Bondarenko, v-aș întreba și cum se vede de la Lviv rolul artistului și al teatrului pe timp de război?

AB: Ei bine, eu cred că teatrul acum, pe timp de război, are foarte multe funcții. De exemplu, aceea de face auzită și cunoscută situația noastră în lume, exact ce facem și noi cu acest program mondial de lecturi „Ukrainian Worldwide Reading Project”. Cred că este extrem de important. Și e de asemenea important pentru că înainte, vocile artiștilor ucraineni erau puse în umbră de ruși și nimeni nu ne percepea ca ucraineni, ci cumva prin lentila rușilor, dar acum începem să facem auzită propria noastră voce în teatru și cred că asta ne ajută foarte mult. Și de asemenea, teatrul e foarte important acum pentru că le dă oamenilor sentimentul că nu sunt singuri. Am făcut și noi aici, în Lviv un spectacol-lectură cu aceste texte scrise după 24 februarie 2022 și apoi am avut o discuție cu publicul, iar un spectator ne-a spus că ascultând cuvintele noastre a înțeles că toată lumea simte ca el și asta l-a ajutat foarte mult să nu se mai simtă singur. Eu cred că teatrul ne oferă posibilitatea de a exprima ce simțim și ce trăim acum și cred că e foarte important să împărtășim aceste lucruri, iar teatrul este un mijloc important prin care putem face acest lucru. Aceste spectacole-lectură care se fac în toată lumea, pentru mine sunt foarte importante fiindcă simt că nu mai sunt singur în fața acestor atrocități devastatoare pe care rușii le-au comis în țara noastră. E foarte ușor să cazi în disperare. Iar de când știm câtă lume a adunat acest proiect și câți oameni s-au implicat, ne-a ajutat să nu ne mai simțim singuri și ne-a dat mai multă putere.

RR: „Sindromul supravieșuitorului” de Andrii Bondarenko, va fi citit la Radio Romania Cultural și apoi în mai multe teatre din România, aveți un mesaj pentru publicul român?

AB: Mă bucur foarte-foarte tare că românii îmi vor auzi textul, pentru că România este unul dintre marii noștri vecini. România ne-a ajutat foarte mult în acest război, a primit foarte mulți refugiați din Ucraina și am auzit o mulțime de povești despre cât de bine i-au primit românii pe refugiații ucraineni. De asememenea, eu am și câțiva prieteni buni în România și îmi face plăcere să-mi imaginez că și ei îmi vor auzi textul și va fi un semn pentru ei, că sunt bine, sunt în viață, scriu… pentru că m-au întrebat mereu ce fac, cum mă simt. Știu că își fac griji pentru mine și m-au încurajat mult de când a început războiul, așa că mă bucur să le arăt că sunt bine și prin ceea ce scriu. Și aș vrea să vă mulțumesc tuturor. Și dumneavoastră, și Radio Romania Cultural, și organizatorilor acestei campanii și ascultătorilor, fiincă ne arătați că într-adevăr vă pasă.

Un interviu in exclusivitate pentru Radio România Cultural, realizat de Raluca Rădulescu cu dramaturgul ucrainean Andrii Bondarenko, dinfuzat în emisiunea Scena și ecranul