Relaţia dintre Creştinătate şi Islam (despre Turcia modernă) ( partea secundă) - Episodul 110

Un episod cu totul aparte în evoluţia sistemului religios şi politic islamic îl reprezintă, fără îndoială, secvenţa modernităţii turceşti. Graţie unui personaj cu totul excepţional, Mustafa Kemal Atatürk, supranumit „părintele Turciei moderne”, fosta naţiune imperială, una băltindă într-o nefastă prelungire a Evului mediu, avea să ajungă la un stat de invidiat în zilele noastre. Dezmembrat şi aproape falimentar după Primul război mondial, statul turc avea să fie zguduit la propriu de războiul civil şi de asaltul militar şi politic al Junilor turci. Conduşi cu mînă de fier de Atatürk, aceşti promotori ai reformelor radicale au eliminat reflexele modelului arab şi islamic din ţesătura puterii otomane. Mustafa Kemal s-a bizuit pe regîndirea structurilor armate, aşezînd la baza reformelor sociale şi instituţionale fidelitatea contingentelor militare. A laicizat administraţia, a pus un accent deosebit pe dezvoltarea industrială şi tehnologică, a introdus alfabetul latin, care l-a înlocuit pe cel islamic, a sprijinit reforma şcolară, a stimulat comerţul, dezvoltarea infrastructurii şi a cercetării ştiinţifice. Ba a interzis şi purtarea turbanului şi a fesului otoman, revoluţionînd inclusiv în plan vestimentar naţiunea. Ce vedem astăzi în vremea alegerilor este şi nu este o luptă între conservatorii islamizanţi şi adepţii unei apropieri mai mari în raport cu modelul occidental. Probabil că Atatürk ar fi fost la jumătatea distanţei dintre conservatori şi democraţi, diminuînd radicalismul islamic, dar punînd accentul pe independentismul lui Erdogan.

Iată orizontul intelectual asupra căruia ne aplecăm în episodul cu numărul 110 al Dialogurilor noastre.