Ilustrată din Amsterdam - Cum îi mai supraveghem pe cei care ne supraveghează

Cum îi mai supraveghem pe cei care ne supraveghează

În curând, editura Tritonic va prezenta pe piața din România volumul Cum îi mai supraveghem pe cei care ne supraveghează, scris de dr. Vlad Niculescu-Dincă. Cartea, care face parte din colecția Studii de securitate, este o cercetare etnografică realizată în cadrul organizațiilor de poliție din trei țări: Marea Britanie, Olanda și România. De ce acest titlu, în ce a constat exact cercetarea, cui i se adresează cartea – sunt câteva întrebări la care autorul răspunde în interviul de mai jos, realizat în holul Universității Leiden.

Îi supraveghem pe cei care ne supraveghează?

Nu prea. De asta e nevoie de carte. E o parafrază, bineînțeles, după dictonul latin quis custodiet ipsos custodes – cine îi mai supraveghează pe supraveghetori?

După 2000 de ani era cazul să oferim și o metodă. Deci acel „cum” se referă la metodologia etnografică abordată, cartea fiind bazată pe cercetări etnografice pe care le-am făcut în cadrul organizațiilor de poliție din Marea Britanie, Olanda și, desigur, România.

În ce a constat exact cercetarea?

Tematica acestei cărți și a studiilor pe care se bazează se referă la modul în care structurile de poliție și în general cele de securitate folosesc noile tehnologii. Ăsta e unghiul pe care l-am investigat: noile tehnologii în particular folosite în practici de supraveghere. De acolo vine problematica supravegherii.

E o tematică foarte amplă și delicată în același timp. Ne-am uitat cumva la ei cum se uită la noi, de unde și titlul. Am stat „pe umărul” ofițerilor de poliție, am stat în camerele de control, am mers împreună cu ei în diferite misiuni și am studiat ce se întâmplă acolo.

Este o cercetare calitativă dar cu un bogat fundal teoretic, și aici putem să vorbim despre ce oferă cartea publicului din România.

Partea empirică se referă la cum anume iau ofițerii decizii, care sunt percepțiile lor, care sunt atitudinile lor, ce înțeleg din ceea ce oferă tehnologia, cum dau ei sens unei sugestii făcute de un algoritm de inteligență artificială, de exemplu, și cum se traduce asta în acțiunea pe care ei o fac ulterior.

Ai putea să alegi un exemplu concret?

Asta o să-l las pe cititor să descopere. Ofer acum un teaser, un sumar al cărții, pe care – dacă îmi permiți metafora – m-am gândit să-l prezint ca pe un meniu à la carte.

Putem să vedem un aperitiv, ca să spunem așa, într-o istorie a modelelor de poliție, pornind din anii ʼ50-ʼ60, în relație cu tehnologiile timpului – introducerea radioului, a stațiilor de emisie-recepție, a dispeceratului și așa mai departe, până la tehnologiile recente de poliție predictivă, deci folosirea algoritmilor predictivi pentru detectarea criminalității și alocarea eficientă a resurselor. Deci iată exemplele concrete de care mă întrebai.

Apoi, la felul întâi, pentru că vorbim de tehnologie, avem nevoie – și ăsta ar fi unul dintre punctele principale ale cărții – să ne luăm la trântă mult mai serios cu tehnologiile.

Tehnologiile vin foarte repede peste noi, iar gândirea noastră în relație cu ele este un pic ancorată în concepte tradiționale. Ce oferă cartea în acest sens, la felul întâi, este o trecere în revistă – mi-aș dori să devină un soi de sursă de referință – a dezvoltării conceptelor din filozofia tehnologiei din ultimele decenii, deci cam la ce s-au gândit filozofii tehnologiei în relație cu diferite tehnologii.

Felul întâi poate fi folosit nu numai pentru a înțelege tehnologiile de supraveghere – despre care va fi vorba în capitolele următoare –, dar și despre tehnologii în general, pentru că vorbim și de tehnologii de supraveghere a social media, a traficului, dar toate folosesc concepte de bază din filozofia tehnologiei.

Apoi avem întregul domeniu al studiilor de supraveghere – eu tot la felul întâi îl văd. Ele, sigur, au rădăcini vechi în literatură, de la Orwell și Foucault, dar în ultimele decenii au evoluat foarte mult. Și ne apropiem de studiile contemporane de supraveghere, care oferă un bogat vocabular și aparat conceptual pentru a înțelege această varietate fantastică de proiecte.

Iată, recent discutăm despre proiecte care nu mai sunt undeva într-o zonă științifico-fantastică, a supravegherii ubicue, ci pe străzile din București. Vorbim de un proiect recent, de folosire a camerelor din autobuzele care vor fi introduse în traficul bucureștean, pe post de dovezi pentru poliția care ar vrea să rezolve un caz. Deci problematica supravegherii era actuală, dar acum ne intră în ogradă, ca să spunem așa. Prin urmare, cum ne gândim la lucrurile astea, ce putem face în acest sens, cum să înțelegem ce se întâmplă, ce ni se întâmplă?

Apoi vorbim de felul principal al cărții, care sunt capitole cu cercetări empirice, etnografice, făcute în rândul forțelor de poliție din țările de care am menționat. Aceste capitole oferă acces publicului românesc în spatele ecranelor, la ce se vorbește în camerele de supraveghere, la cum gândesc oamenii de acolo, de ce anume spun ce spun. Apoi e această relație cu tehnologia, pentru că aceste practici de securitate sunt mediate tehnologic. Accesul forțelor de poliție este aproape total mediat tehnologic. Ei nu au acces direct – au din ce în ce mai puțin acces direct –, ci mediat tehnologic.

Presupunerea este că acel acces este obiectiv, e direct, e neinfluențat. Totuși cercetările etnografice arată că asta e foarte departe de adevăr. Adică interacțiunea omului cu tehnologia are în sine o complexitate, trebuie arătată, trebuie pusă pe masă și analizată. Și ăsta e modul în care îi putem supraveghea pe supraveghetori.

Vlad Niculescu Dincă la Academia de Poliție Olandeză, fotografie din arhiva personală

Este un meniu à la carte fără desert?

Avem și desert. Avem desert, să zicem așa, cu cireașă pe tort, pentru că îi observăm, îi studiem, dar atunci se pune întrebarea ce putem face. Și cartea vine să deschidă un întreg set de problematici care arată că nu putem înțelege impactul pe care aceste noi tehnologii îl au dacă nu privim întregul context, întregul set de contexte ale tehnologiilor.

Adică nu doar în contextul utilizării lor, ci trebuie să mergem până la contextul de design, până la arhitecți, până la ingineri. Și asta face cartea, discută și cu ingineri implicați în procesul de dezvoltare a tehnologiilor pe care ulterior polițiștii ajung să le folosească. Cum au gândit ei designul respectiv? Ce idee au avut când au făcut un algoritm?

Mai mult de atât, cartea discută care este relația dintre problematica supravegherii și valorile democratice. Ce facem cu nediscriminarea ca valoare la care ținem, dar care este puternic influențată de aceste tehnologii? Deci trebuie să ne gândim și în sens mai larg. Pornind de la aceste studii, de la aceste tehnologii concrete, deschidem o dezbatere mai largă despre problematica supravegherii mediate tehnologic.

Pentru cine este de fapt această carte? Pentru forțele de poliție, pentru noi, pentru acei specialiști de care ai vorbit?

Pentru că este o carte care poate fi citită ca un meniu à la carte, ea oferă ceva oricărei categorii de public. Este scrisă pentru oricine ar fi interesat de problematica supravegherii, în ultimă instanță.

Este scrisă pentru noua generație de studenți la științe politice, la științe sociale, la drept, la științele comunicării, la inginerie, studenți care vor trăi aceste tehnologii și vor ajunge să se ia la trântă cu situațiile în diferite poziții în care vor ajunge. Ei au nevoie de un bagaj conceptual bogat cu care să poată face distincțiile de care avem nevoie pentru ca folosirea acestor tehnologii să aducă beneficiile scontate și să minimizeze riscurile pe care cu toții le putem anticipa sau de care n-aș vrea să ne speriem.

Adică aș vrea să fie o carte care să ofere această abordare nuanțată a fenomenelor și – fără să cădem pradă, să spunem – a fricilor pe care poate suntem justificați să le avem, dar pe care avem nevoie să le depășim.

De ce în limba română?

Pentru că publicul de limba română are nevoie, cred, să depășească anumite traume. Adică are nevoie să se angajeze într-o discuție foarte serioasă legată de noile tehnologii. Pentru că avem nevoie de îmbogățirea unei tradiții de filozofie a tehnologiei și în spațiul românesc. Pentru că sunt român eu și pentru că mi-am dorit să scriu pentru publicul de limba română.

Trebuie să mărturisesc că o parte din studiile incluse în carte vin din lucrări academice premiate în publicații academice internaționale. Unul dintre studiile pe care le-am făcut în România cu poliția de acolo este premiat de Societatea pentru Filozofie și Tehnologie.

Cartea mai prezintă și un studiu recent la care am participat, premiat în cadrul Europol Excellence Awards, legat de folosirea tehnologiilor de realitate virtuală și deepfake în procesul educațional al forțelor de poliție.

Dr. Vlad Niculescu-Dincă este cercetător și profesor la Haga, la Institutul pentru Securitate și Afaceri Globale al Universității Leiden. Face parte dintr-o echipă multidisciplinară de studii polițienești cu scopul de a contracara fragmentarea domeniului și de a crea profunzime științifică.

Și-a dat doctoratul la Universitatea din Maastricht cu o cercetare despre filozofia tehnologiei și supravegherii, bazată pe studii etnografice în diferite organizații de poliție europene. Pentru o lucrare derivată din această cercetare a fost distins cu premiul Early Career de către Societatea pentru Filozofie și Tehnologie, organizație internațională care promovează reflecția filozofică față de tehnologie.

Pentru realizările sale academice, precum și pentru activitățile extracurriculare mai ample legate de înființarea și conducerea unei școli românești de weekend, a fost inclus de Președinția României în Ordinul „Meritul pentru Educație” în grad de Cavaler. De altfel, Școala Românească din Eindhoven este proiectul lui de suflet: www.scoalaromaneasca.eu

Autor: Claudia Marcu

Editare: Mihaela Niţă