Timpul prezent în literatură - „Retroversiuni”: femeile și munca lor, văzută și nevăzută

„Retroversiuni”, antologia de proză scrisă de femei, a ajuns la ediția a treia și are ca temă munca. Victor Cobuz și Cristina Ispas, coordonatorii ei, s-au gândit la diverse înțelesuri ale acestui concept generos, după cum explică în prefață. Au scris despre muncă autoare din România, Republica Moldova, Bulgaria, Serbia, Slovenia și o autoare de limba maghiară din România.

Am vorbit cu Cristina Ispas și cu Andreea Răsuceanu, prezentă în antologie, despre această a treia ediție „Retroversiuni”, apărută, ca și celelalte două, la Paralela 45.

Cristina Ispas: „Tema a fost abordată foarte personal, de foarte multe autoare. Se pare că este una dintre cele mai sensibile teme pentru femei și scriitoare. (...) Am propus munca în toate valențele ei, de la munca emoțională, munca de tip afectiv, pe care o întâlnim inclusiv în cadrul unor joburi, mai ales în cadrul acelor servicii tradițional distribuite către femei, mă refer la asistente medicale, profesoare... dar și munca productivă, pur și simplu munca obișnuită și ne-am gândit la inegalitatea salarială dintre femei și bărbați, ne-am gândit la faptul că de multe ori munca ajunge să fie tratată ca un fel de terapie sau ajunge să fie un refugiu în anumite perioade foarte dure pentru noi, pe plan personal. Deși are și cealaltă latură, pentru că de multe ori ajunge să fie distructivă sau autodistructivă, ajungem în epuizare, în burn-out. Este vorba de statut, este o presiune socială care se exercită asupra noastră încă de când suntem copii - să ne alegem o anumită meserie, care e privită în societate ca având un statut mai bun. Este un concept care se infiltrează în absolut toate sectoarele vieții noastre, inclusiv în viața privată, în viața domestică, unde avem un alt tip de muncă, de multe ori neplătită.”

Andreea Răsuceanu a scris un text despre Bucureștiul vechi, de secol 19, bântuit de spectrul ciumei. Personajul central este o femeie care face o muncă ingrată: adună cadavrele animalelor, ale câinilor uciși de stăpâni în prima zi a Postului Mare, după un obicei numit jujeul.

Andreea Răsuceanu: „Am avut în minte imaginea femeii de secol 19, despre care noi avem credința că nu prea muncea sau nu muncea într-un mod instituțional. Avem aici o trăitoare la marginea Bucureștiului, o femeie care are o slujbă destul de complicată și ingrată, ar putea părea inventată, dar nu e deloc așa. Ea e cea care adună cadavrele animalelor și, aș putea spune că le aduna și pe cele umane, în timpul epidemiilor, ne aflăm în timpul Ciumei lui Caragea. (...) E o meserie care nu pare destinată femeilor și pe de altă parte e ceva sinistru. Ideea mi-a venit când am citit despre Marea Ciumă din Londra secolului al 17-lea, când femeile îi ajutau pe copii, le ajutau pe celelalte femei bolnave, pe fete să se îngrijească. Nu erau bărbați, erau femei cele care făceau asta și care deveneau ulterior chiar ciocli, deci erau realmente cărătoare de cadavre infestate. E vorba de persoane care, evident, intrau cumva în contact cu boala și se imunizau. Ei bine, mi-am imaginat acest personaj - erau multe astfel de femei pe care istoria de manual, oficială, nu le consemnează, dar ele făceau aceste munci.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

16 mai 2025, ora 18.00

Realizatoare: Adela Greceanu