„Fuziunea la rece” - p2

Reacția nucleară numită „fuziune la rece” sau „reacție nucleară de joasă energie” (LENR, în abreviere engleză) este respinsă de știința convențională de 27 de ani. De atunci, însă, au fost acumulate indicii solide în sensul că reacții nucleare pot fi declanșate în anumite materiale, fără aport inițial energetic semnificativ și fără producerea de radiații importante.

Reamintim că,  în martie 1989, profesorii Fleishmann și Pons, atunci la Universitatea Utah, anunțau că au descoperit un procedeu nou de generare energetică, prin mijloace obișnuite, de laborator. Ei au considerat că s-a produs fuziunea deuteriului dirijat prin catod de paladiu, într-un proces de electroliză. În alte cuvinte, un procedeu electrochimic ar fi generat reacții nucleare „curate”, plus degajare de energie termică.

Comunicarea a fost respinsă și chiar ironizată de știința și media mainstream, din motivecare păreau întemeiate. Cu toate acestea, cercetările au continuat cu seriozitate în cel puțin 8 țări, generându-se astfel o masivă bază de date. Motivul era simplu: cu toate dificultățile, inclusiv teoretice, sau lipsa de constanță experimentală, fenomenul nu a putut fi negat. Este adevărat – nici reprodus constant ori teoretizat acceptabil pentru toți.

Într-un articol publicat în 2015 de Innovative Energy Policies, omul de știință Edmund Storms, în prezent cercetător independent, după 34 de ani de activitate la Los Alamos National Laboratory, remarcă polarizarea negativă excesivă în prezentarea „fuziunii la rece”, în condițiile în care detectează trei idei esențiale, comunicabile publicului larg privind fenomenul LENR (reacția nucleară de joasă energie): 1) - acesta este real; 2) - poate genera, în condiții ideale, energie, cu implicații politico-economice majore; 3) – relevă un tip nou de interacțiune nucleară, cu implicații științifice importante.

În susținerea realității fenomenului LENR, sunt invocate cercetările aprofundate, depășind cu mult în variație și instrumentar experimentul inițial Pons-Fleischmann din 1989. Numeroase materiale alternative au fost utilizate, precum și cel puțin 5 metode electochimice, în căutarea acelui Nuclear Active Environment – Mediu Nuclear Activ, care permite fenomenul. În fiecare metodă, experimentele reușite au condus la degajarea unor energii superioare oricărui proces chimic care s-ar solda cu produșii de reacție detectați.

Nu a fost emisă, deocamdată, public, o explicație acceptabilă privind reacția nucleară de joasă energie (LENR). Marea dispersie a rezultatelor și denumirea inițială „scandaloasă” - fuziune la rece – au contribuit și contribuie, încă, la atitudinea majoritar refractară față de fenomen. Cunoștințele despre fuziunea nucleară ”clasică” sunt folosite pentru respingerea LENR, în condițiile în care – se remarcă – fenomenele nu au multe în comun. Sunt posibile, cu adevărat, în verdictele științei, sechele ale unor termeni inițiali „riscanți”, negări datorate unei denumiri prea îndrăznețe, lipsite de realism ?  Răspunsul trebuie să fie negativ.

Sunt disponibile pe net reprezentări grafice ale rezultatelor încercărilor de obținere a „fuziunii la rece”. Într-un exemplu, pe verticală este numărul de încercări, iar pe orizontală – puterile rezultate. Marea majoritate a testelor s-au soldat cu puteri de ordinul waților, nesemnificative. În câteva situații, însă, puterile produse au fost de ordinul zecilor de wați și chiar mai mari, depășind în mod semnificativ puterea electrică a curentului de electroliză. Adică - ar fi eliminată confuzia între fenomene, invocată de negaționiști.

Recent, susținerile că s-au obținut energii de ordinul kilowaților prin aplicarea hidrogenului asupra unui catod din nichel activ nuclear au încurajat continuarea cercetărilor în domeniul „fuziunii la rece” pentru producerea energiei în cantități comercializabile.

Ipoteza energiei „curate”, care ar fi permisă de fenomenul LENR (reacții nucleare de joasă energie), ar implica avantaje precum lipsa radiațiilor dăunătoare, inexistența riscurilor specifice tehnologiei nucleare actuale, disponibilitatea generatoarelor scalabile și a „combustibilului” - apa, oriunde și oricând. Toate, independente de  circuitele energetice actuale. Deoarece nu se generează oxid de carbon, nu s-ar potența încălzirea globală. În aceste condiții, se naște firesc întrebarea – de ce nu se concentrează mai multe eforturi pentru perfecționarea și multiplicarea unei astfel de surse de energie.

Trecerea timpului și respingerea din partea mainstream  nu a contribuit la descurajarea cercetărilor LENR, a căror miză (potențială) este enormă. Să notăm și că protagoniștii nu sunt/erau „aventurieri” ignoranți în cercetarea științifică – domeniul nici nu ar permite-o – ci, majoritatea, oameni de știință respectabili, activi la catedre și în laboratoare susținute de finanțatori deloc naivi.

Cel mai citat exemplu este al inventatorului italian Andrea Rossi, care a anunțat, în 2011, dispozitivul E-Cat, (de la Energy Catalyser – catalizator de energie), considerat capabil să producă zeci de kilowați. Dispozitivul nu a fost prezentat fizic public, ci prin intermediul unui raport de testare efectuată în Italia, emis în august 2012, disponibil la https://www.scribd.com/doc/105322688/Penon4-1. Temperaturile atinse raportate au fost în gama 800-1200 grade Celsius – suficiente pentru producerea electricității prin vaporizarea apei și acționarea unei turbine.

Rezultatele au fost infirmate de o testare ulterioară, efectuată în Suedia – țară prezentă, de la începutul marcat de experimentul Fleischmann-Pons,  între interesații în „fuziunea la rece”.

Sunt disponibile, de asemenea, pe net, fotografii ale inventatorul italian Andrea Rossi și dispozitivul sau E-Cat, în reprezentare fizică, respectiv schematică. Adagiul „O imagine face cât o mie de cuvinte” nu (mai) este, neapărat, valabil: o pretinsă invenție cu asemenea potențial „se lasă” fotografiată cu mare prudență!

Revenind la italianul Andrea Rossi cu al său „catalizator de energie” E-Cat, la scurt timp după anunțuri, acesta a intrat în contact cu un investitor american a cărui identitate nu a fost dezvăluită.

Nu este surprinzător că descrierile și rezultatele unor astfel de cercetări sunt confidențiale. Atât succesele cât și eșecurile costă și produc cunoștințe valorificabile.

Coreea de Sud este, de asemenea, o țară în care s-a manifestat interesul constant pentru „fuziunea la rece”. Firme de tehnologie rămase în umbră au susținut cercetările pentru avans tehnologic în domeniu. Tot în Coreea a fost găzduită ediția din 2012 a ICCF (Conferința Internațională asupra Fuziunii la Rece) – în cursul căreia alt italian, Francesco Celani, a prezentat un dispozitiv experimental bazat pe „un filament de nichel încărcat cu hidrogen”. Dispozitivul a produs 62 de wați fiindu-i furnizati 48 și, spre deosebire de Rossi, Celani a prezentat în mod deschis detaliile constructive și a descris ipotezele teoretice ale funcționării. Un startup britanic a cumpărat apoi drepturile pentru dezvoltarea și comercializarea dispozitivului Celani.

Datorită dificultății formale de obținere a dreptului de publicare, de aici a fost extrasă fotogeafia omului de știință italian Francesco Celani, prim-cercetător la Institutul Național de Fizică Nucleară din Frascati – Italia. Cititorul interesat o poate, însă, găsi pe net.

Toyota – despre care menționam în episodul trecut că investise masiv (circa 12 milioane dolari) în continuarea, în anii 1990, a cercetărilor conduse de Fleischmann-Pons într-un laborator din Franța, a reluat, după 2010, sponsorizarea unui grup de cercetare japonez care a confirmat – tot la sus-menționata conferință ICCF din 2012 - fenomenul de transmutație asociat reacției nucleare de joasă energie, ceea ce arată că reacții nucleare, nu (doar) chimice, s-ar fi produs!

Trebuie menționat că, precum „fuziunea la rece”, și anuala Conferință Internațională de profil este subiect al contestării și discreditării. Ediția din 2016 va avea loc în octombrie, în Japonia. Lista țărilor-gazdă , începând cu 1990, cuprinde, fără excepție, poli ai dezvoltării tehnologice.

Finalul oricărui episod al Ereziilor moderne este deschis.  De exemplu, ultimele informații arată că saga științifică și comercială a lui Andrea Rossi continuă în 2016 în Suedia, cu demersuri declarate pentru reamenajarea unei fabrici  în vederea construirii în serie a celei de-a treia versiuni a catalizorului de energie E-Cat, denumit Quark X. Sunt menționate contacte intense cu oameni de știință de la Universitatea Uppsala, precum și piedici de ordin legal, generate de disputele în justiție, care ar împiedica demararea proiectului.

Există, desigur, suspiciunea că s-ar monta, prin toate acestea, o operațiune de marketing destinată atragerii de investitori într-un domeniu riscant sau chiar înșelător. Nu este, însă, exclusă, interpretarea opusă: lupta mascată, pe toate planurile, pentru obținerea celei mai bune poziții pe linia de start a cursei pentru energia viitorului.

redactor Florin Vasiliu