Poate fi Știința reprimată, cenzurată, politizată? (p3)

Sugestiile existenței, în timpuri străvechi, a unor tehnologii remarcabile sunt respinse azi de mediile mainstream. Cu toate declarațiile că teoriile științifice sunt (prin definiție!) falsificabile - adică și-ar putea accepta negarea (desigur, justificată) - există câteva domenii sau subiecte care par să fie „bătute în cuie” în ciuda evidențelor . Istoria accceptabilă a umanității este susținută prin procedee mai mult sau mai puțin subtile de convingere. Ereticii - care au negat dogmele și, prin acelea, echilibrele de putere - au fost, mai mereu, marginalizați sau persecutați. Atitudinea se încadrează în menținerea „straturilor protectoare ale adevărului” („the truth's protective layers”) - expresie folosită de astronautul Neil Armstrong în 1994, la aniversarea a 25 de ani de la misiunea lunară Apollo 11.

Această mențiune semnalează, în plus, unul dintre
subiectele intens disputate, în diverse chei: autenticitatea aselenizărilor. Actualizări
periodice pro sau contra indică importanța și actualitatea „marketingului de
idei”, în lipsa închiderii discuțiilor prin argumente cu adevărat convingătoare.

S-au petrecut, însă, în lumea științifică, multe episoade
controversate ca urmare a apariției unor descoperiri și ipoteze „neautorizate”.
Puținele domenii în care s-a întâmplat sunt, însă, cruciale pentru paradigmele
„acceptabile” ale umanității.

Bineînțeles, nu numai contemporaneitatea este „rea” cu unii pionieri.

La sfârșitul anilor 1900, eruditul lingvist, teolog,
educator, politician Nathaniel Schmidt (1832-1939) a pierdut funcția de
profesor la Colgate University (SUA).

De origine suedeză, Schmidt a dobândit pregătire
științifică și lingvistică la Universitatea din Stockholm, apoi emigând (din
1884) - teologică, la Seminarul Hamilton
al Universității Colgate. A studiat apoi civilizațiile arabă și etiopiană,
îndrumat de reputați profesori la Universitatea din Berlin. În 1931, a obținut
doctoratul Institutului de Studii Iudaice.

La rându-i, a predat cursuri de ebraică, aramaică,
coptică, siriacă, fiind unul din cei mai respectabili specialiști americani în
domeniu, al timpului. O personalitate prodigioasă, cu biografie pe care
cititorul este invitat să o descopere. În plus - un creștin devotat, pastor
baptist, totuși a fost judecat pentru „erezie” și concediat.

Acesta era omul demis de Universitatea Colgate (care
includea seminarul teologic, unde susținea cursuri). Motivul...? s-a considerat
că teoriile sale atacau temeliile a două religii dominante: creștinismul și
iudaismul. În urma
studiilor scrierilor cuneiforme, profesorul Schmidt a observat că textele
sumeriene, babiloniene, siriene conțineau numeroase referiri cu înțelesuri
identice. Erau paralele de neignorat cu personaje, împrejurări și
evenimente veterotestamentare. Schmidt susținea că relatările sumeriene din
urmă cu șase milenii se aflau la originea filiației legendare, mitice și
religioase conducătoare la părți (esențiale)
din Tora și Vechiul Testament.

Observațiile profesorului Schmidt, comune azi, erau inacceptabile
la sfârșitul secolului al XIX-lea, când teologii erau preocupați de adaptarea
doctrinară și identitară în raport cu explozia cunoașterii științifice. Observația
că o parte a cărții de căpătâi a creștinătății este presărată cu istorii
esențiale multimilenare era, pe atunci, inacceptabilă: o adevărată erezie!

În particular - sensibilitatea identificării,
mai ales funcționale, a divinităților
sumeriene sau babiloniene cu cele vechi-creștine sau iudaice impune și azi
prudență, chiar și pentru un nespecialist.

Concedierea profesorului Schmidt
de la Universitatea Colgate nu a avut repercursiuni: el a urmat o lungă,
prodigioasă carieră academică la o și mai reputabilă universitate: Cornell, cu
prezențe extinse în lumea orientală. Iar ideile atât de tulburătoare pentru
dogme, au prevalat. Reușita descifrării scrierii cuneiforme, în secolul al
XIX-lea, implicase studiul filiației istorice biblice: nu se mai putea susține,
în mod absurd, că rândurile de glife străvechi reprezentau decorațiuni. Dar, contextul traversat
în anii 1890 de profesorul Nathaniel Schmidt a fost elocvent pentru reacția
comunităților mainstream în
prezervarea status-quo-ului asigurator al influenței în societate.

Înțelesul exemplului prezentat ar
fi, deci, că, din perspectiva curentelor dominante, trecutul îndepărtat nu
trebuie pus în discuție, nicicum contestat, ca linie a timpului, evenimente,
apariție și filiație a civilizațiilor.

Nu toate ipotezele eretice vizează „răsturnarea istoriei”;
unele au, însă, acest potențial, chiar dacă se ocupă de subiecte aparent
„insulare”. Interesant
și remarcabil - „detectoarele mainstream” funcționează prompt întru contrarea
oricăror idei periculoase.

Un astfel de exemplu este
avatarul omului de știință (și de afaceri) francez Joseph Davidovits (n. 1935).
Considerat întemeietor al științei geopolimerilor,
el a susținut, la mijlocul anilor '80, ipoteza că o parte din blocurile
piramidelor egiptene ar fi turnate dintr-o compoziție solidificabilă, pe bază
de calcar, disponibilă din abundență lângă unele situri, inclusiv pe platoul
Gizeh.

Procedeul de
obținere a materialului a fost acceptat de egiptologi ca fezabil folosind
cunoștințele, resursele și mijloacele cu care egiptenii vremii erau creditați.
În termeni comuni actuali, ar fi fost un ”beton ecologic”, imposibil de distins
de roca naturală în absența mijloacelor de analiză (și, desigur, cunoștințelor)
moderne.

Prof. Joseph
Davidovits a numit aceste materiale ”geopolimeri”, le-a dezvoltat și promovat
în construcții actuale.

Revenind la
ipoteza ”pietrei aglomerate” ca material folosit la piramida lui Keops (și nu
numai), este de menționat că a fost respinsă de majoritatea arheologilor
egiptologi, îndeosebi de cei egipteni. Prelevarea de eșantioane reprezentative
în scopul analizelor de compoziție cu mijloace ultramoderne a fost refuzată
după emiterea ipotezei pietrei aglomerate, situație care continuă și azi.

În susținerea ideii, profesorul
Davidovitz aducea analizele petrografice ale câtorva eșantioane prelevate anterior,
cu permisiunea autorităților egiptene. Între altele, era esențială observația
caracterului nedirecțional, amorf, al fragmentelor fosile - caracteristică
specifică preparării, turnării și solidificării în timp scurt. În cazul rocilor
naturale, respectivele fragmente au orientări în general directive,
„polarizate”, datorită timpului lung
de „așezare în poziție” sub influențe geomagnetice. Este - trebuie spus -
unanim acceptat că zonele și rocile, materialele în discuție au fost, inițial,
imerse; curenți acvatici puternici, abrazivi, au fost, de asemenea, plauzibili.

Sunteți invitați să parcurgeți,
pentru mai multe informații, cele două episoade postate în datele de 7 și 20
februarie 2017. Un fragment din interviul acordat de prof. Davidovits Ereziilor moderne este ilustrativ pentru
subiectul acestui episod:

Prof. Joseph Davidovits: În anul 2008, deci în urmă cu 7 ani, o echipă condusă de
profesorul Hobbs, de la Massachussets Institute of Technology – una dintre cele
mai reputate universități din lume – a decis să realizeze blocuri ca ale
piramidelor; au construit o mică piramidă, după metoda mea.

Pentru că experimentul a mers foarte bine, au
decis să informeze ziarul local, de altfel foarte cunoscut – Boston Globe – unde
apărut un articol preluat apoi de agenții de presă din lume. Apoi,
New York Times a reluat știrea și a decis să ceară poziția guvernului egiptean,
în particular a dr. Zahi Hawass –
responabilul pentru sectorul de antichități, în particular al sitului de la
Giseh. Răspunsul lui a fost următorul: acești oameni de știință sunt idioți,
repet – cei de la MIT, ca și alți oameni de știință care lucrează alături de
Davidovits sunt niște imbecili, deoarece există atâta piatră în jurul
piramidelor, încât nu este necesară folosirea metodei turnării. Punct. Iată, în
rezumat, stadiul disputei. Mai mulți oameni de știință, din alte tări, care
sunt alături de mine, erau, elegant spus, desconsiderați, cel puțin până în
2011 – anul revoluției în Egipt.

În 2011, aveam în plan să ținem mai multe
conferințe în Egipt, cu deosebire un congres al egiptologilor la Cairo; toate
acestea au fost suprimate. Ultimul congres al egiptologilor a avut loc în 2015
la Florența. Acolo, atmosfera generală nu a fost de natură să permită discutarea
ideilor neconforme și, în consecință, am prezentat doar anumite descoperiri
privind fabricația obiectelor din ceramică, faianță și a mulajelor egiptene;
aceasta, pentru a nu acutiza polemica. Iată stadiul actual al dezbaterii:
reprezentanții unei tări califică drept idioțenii cercetarea întreprinsă de
oamenii de știință.

Red: informațiile despre eșantioanele prelevate din piramide
sugerează o adevărată dificultate în obținerea acestor eșantioane, care totuși,
sunt indispensabile pentru analizele științifice. Aceeași reticență din parte
autorităților pare să împiedice investigațiile – să le numim îndrăznețe –
asupra siturilor străvechi. Ați avut impresia, pe parcursul cercetărilor
dumneavoastră, că o astfel de atitudine ar fi justificată doar de grija autorităților
de a nu deteriora siturile?

J.D.: Nu, bineînțeles. Există alte motive pentru aceasta.
Pentru a vă răspunde, mă voi întoarce în 1994; eram profesor la o universitate
din Statele Unite și înființasem Institutul pentru Stiință Aplicată în Arheologie.
Am adresat o scrisoare oficială Departamentului pentru Antichități din Cairo,
cerând autorizația de a preleva eșantioane. Un set complet, realizat prin
mijloace științifice corecte, din care sunt suficiente câteva grame bine
selectate pentru analize. Primesc răspunsul: ”Nu, nu vă autorizăm, deoarece
ideea pe care o aveți este una personală și nici un egiptolog nu vă susține”.
De atunci, din 1994, nu am reușit să primim autorizația. Alte echipe
științifice au spus ”noi suntem alții decât Davidovits; noi includem arheologi
egipteni, cerem autorizație pentru ceva diferit, mai puțin dur privind zonele
de acces. Ei bine, nici acestor echipe, formate din oameni de știință egipteni,
geologi de la Universitatea din Cairo, nu li s-a acordat autorizatie pentru cercetări
conform cerințelor. Li s-au permis cercetări exterioare, bazale, mereu cu un
soldat înarmat alături, care le interzicea prelevarea sau luarea de eșantioane.

Motivul
acestei atitudini este foarte simplu: turismul aduce în Egipt sume enorme; le
este frică să nu le piardă și vor să păstreze scena celor 100.000 de sclavi
care târăsc pietrele în sus pe plane înclinate în imaginația turiștilor. Este
ceea ce turiștii trebuie să ”vadă”.

Red: Eu mă gândeam mai curând la temerea privind bulversarea
întregii istorii tehnice a antichității, chiar umanității, dacă tehnologii
precum cele propuse de dumneavoastră s-ar dovedi fezabile…

J.D.: Asta e deja altceva. Dar, trebuie mai întâi
eliminate reținerile care împiedică asemena abordări. Există și o altă
consecință a acestei atitudini a guvernului egiptean: toate echipele de
egiptologi care doreau să cerceteze și care susțineau ideile mele nu au mai
primit autorizații de lucru în Egipt.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

Respingerea furibundă a ipotezei profesorului Davidovits s-a produs
prin obișnuitul melanj de interdicții a verificărilor și accesului la
evenimente, atacuri la persoană, rezoluții indignate, apariții de eșantioane false. Acestea, în condițiile
în care, oricum, un contingent masiv de „roci procesate” rămânea inexplicabil
tehnologic - lucru recunoscut, de altfel, de autor. De ce să fi fost „betonul antic” atât de
„coroziv” pentru egiptologii mainstream? De unde fanatismul susținerilor că
minuni arhitecturale și inginerești antice, imposibil de reconstituit, ar fi
produse „cu dalta și ciocanul”? Mai mult
- cum se poate explica identitatea ideatică și comportamentală, profund
conservatoare, a autorităților de pretutindeni, față de ipotezele nealiniate?

Acest al treilea episod al seriei a cuprins doar două exemple, din
religie și istorie-arheologie, ilustrative pentru „frânarea” ideilor noi,
susținute argumentat de oameni de știință respectabili.

Reamintim că episodul precedent a ilustrat fie dificultățile, fie chiar
avatarul personal al unor personalități precum Jacques Boucher de Perthes, Hans
Reck, Michael Cremo, Virginia Steen-McIntyre, care susțineau idei neconforme
cel puțin dogmei antropogenetice. Inutil de menționat - respingerile (rebuttals)
au fost marcate de indignare, pervertire a metodei științifice, deraieri de la
obiect.

Recapitularea se încheie cu accentele primului episod - ilustrarea unor controverse (extra)științifice de actualitate, generate de opiniile atipice privind epidemia Covid-19 sau încălzirea globală. Nu în ultimul rând - din deceniile '60-'70 - prevalența filozofiei proiectării software rapide, cu erori, față de abordarea (și educarea) mult mai pretențioasă, apropiată perfecțiunii. În situațiile descrise, considerente politice sau economice au intervenit în balanța argumentelor pur științifice.

Cum se poate distinge o ipoteză revoluționară de o non-valoare, poate chiar
de o fraudă bine „ambalată”? Sunt căile științei trasate și protejate de
considerente „superioare”? Este, la limită, suficient un singur caz contrar,
pentru distrugerea unei paradigme „inatacabile”? Dv. ce credeți?

redactor Florin Vasiliu