Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Opt decenii de la „Rebeliunea legionară” (1). Invitat, dr. Ottmar Trașcă, șeful sectorului Istorie Universală și Relații Internaționale al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române

Realizator, Dan Manolache

În următoarele două emisiuni vom analiza unui eveniment singular în istoria noastră. Vă reamintim că invitatul emisiunii, dr. Ottmar Trașcă, este un excelent specialist în istoria acestei perioade fiind, între altele, autorul unei lucrări de referință - „Relațiile politice și militare româno-germane, septembrie 1940-august 1944” - lucrare pe care am folosit-o și în alcătuirea acestei scurte prezentări.

Unicitatea evenimentului constă în faptul că, în ianuarie 1941, Mișcarea Legionară, singurul partid din România a cărui existență era recunoscută oficial, partid aflat la guvernare, declanșează o acțiune de forță pentru a prelua deplin puterea în țara noastră. Să menționăm că Mișcarea Legionară deținea în guvern portofolii importante între care pe cele de vice-prim ministru, internele și externele. Principalul obstacol în calea ambițiilor lor era generalul Antonescu, „Conducătorul” statului puternic sprijinit de Armată.

Vom urmări pe parcursul primei emisiuni pregătirea celor două tabere pentru înfruntarea ce avea să se producă în perioada 21-23 ianuarie 1941, stăruind deopotrivă asupra factorilor interni ce au marcat pregătirea și desfășurarea rebeliunii, dar și eforturile celor două tabere pentru a se asigura de susținerea Germaniei lui Hitler.

Ne propunem ca mai întâi să analizăm funcționarea „Statului național-legionar” instaurat la 14 septembrie 1940, cum s-a desfășurat colaborarea dintre general și mișcare și cum s-a ajuns la „divorț” mai ales după asasinatele legionare din 26- 27 noiembrie 1940. În context vom vorbi despre activitatea „comisiilor de românizare”, despre abuzurile poliției legionare, despre persecuțiile îndreptate împotriva evreilor, despre starea de anarhie pe care mișcarea o impunea treptat ca principiu director al funcționării statului.

Principalul sprijin al lui Antonescu era Armata și pentru a se putea bizui fără rezerve pe loialitatea ei, generalul a luat toate măsurile pentru a nu fi infiltrată de elemente legionare care să o facă să se ralieze la ideologia mișcării. Eforturile sale au avut succes. Chiar la 28 noiembrie 1940, într-o reuniune a corpului de comandă al armatei, generaluil Ciupercă îl asigura pe generalul Antonescu de sprijinul ferm al armatei „Noi vedem că este amenințată ființa Statului și a Neamului și cum noi suntem naționaliști prin definiție, vă rog să vă bizuiți cu toată convingerea pe concursul neprecupețit și necondiționat al oștirei. Nu putem să vedem cu ochi buni această situație ce poate duce la dezagregarea statului.Când veți simți nevoia, vă rog să apelați la Armată, care vă ști să-și facă datoria.”

Pentru a fi sigur de fidelitatea armatei, generalul Antonescu a promulgat la 5 decembrie 1940 un decret-lege care introducea în Codul Justiției Militare pedeapsa cu moartea pentru instigatorii la rebeliune și muncă silnică pe viață pentru eventualii participați. Pentru asigurarea ordinii în București, generalul Antonescu a transferat în Capitală Divizia a 3-a de Infanterie care fusese sub comanda sa.

Conflictul final între generalul Antonescu și Mișcarea Legionară se prefigura a fi de neevitat și era esențial însă pentru fiecare dintre cele două tabere să-și asigure sprijinul Reich-ului. Aliații legionarilor păreau a fi NSDAP și SS, iar cei ai lui Antonescu Wehrmachtul și Ministerul de Extrene. Desigur însă că ultimul cuvânt îi aparținea Fuhrerului. Hitler era deja preocupat de declanșarea a două operațiuni militare „Marița”, invadarea Greciei, și „Barbarossa”, atacarea URSS. În acest context, nu dorea conflicte interne în România și în final a mizat pe stabilitatea pe care i-o garanta eliminarea influenței legionare și concentrarea puterii în mâinile generalului Antonescu. I-o spune mai voalat pe parcursul întrevederilor ce au avut loc în 22-23 noiembrie 1940 și mult mai clar la 14 ianuarie, când Ion Antonescu s-a întâlnit din nou cu Hitler. Acesta i-a spus că relațiile între România și Germania nu sunt condiționate de „existența unei organizații române identice sau adoptate după partidul național-socialist” și chiar mai mult că el, Fuhrerul, „orice s-ar întâmpla, este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”. 

Vom discuta în emisiunea viitoare despre desfășurarea rebeliunii, înfrângerea și consecințele ei. Vom mai sublinia doar că evenimentele se produc cu doar cinci luni înainte ca România să fie angrenată în Cel de-al Doilea Război Mondial.