Birmingham derivé. Continuare

Din Brindleyplace, continui să parcurg spațiul canalelor din Birmingham. Sunt pur și simplu o turistă, nimic altceva. Dansez când aud de la unul dintre baruri "Brimful of Asha", fotografiez la nesfârșit alăturări de clădiri, apa "deranjată de niște rațe", bărcile. Unele dintre bărci au niște măsuțe improvizate pe punți; nu-mi imaginez pe nimeni reușind să bea o cafea liniștit...

Când ies din zona aglomerată mă uit la plante. Viața la sat din ultimii ani își spune cuvântul și îmi descopăr ochiul format să recunosc sunătoare, limba șarpelui, salvie - floră foarte asemănătoare cu cea din Podișul Hârtibaciu unde locuim. Până recent, aș fi recunoscut doar muzica, îmi zic.

Greșesc drumul și mă pierd printr-o zonă de locuit. Dincolo de barurile zgomotoase și podul cu Black Sabbath, casele acestea îți dau senzația unei vieți mult mai puțin expansive, bine compartimentată. Mă simt de-a dreptul intrusă în liniștea acestui cartier, caut ieșiri, găsesc doar garduri și treceri oprite, merg minute în șir până găsesc bulevardul.

La simpozionul pentru care am venit s-a dezbătut precaritatea sub nenumărate înfățișări. Artă, arhive naționale, mișcări de protest, ecologie, contracte cu timp limitat. Eu am ales să vorbesc despre cum chiar practica de a asculta este precară într-o țară ca România; am reflectat asupra multiplelor sensuri care fac și mai problematică relația cu spațiul sonor și cu ideea de a asculta sensibil. Când simpozionul, desfășurat în frumoasa galerie IKON, s-a terminat, am simțit nevoia de a "spăla" precaritatea și îngrijorările pllitice cu două cocktailuri. În "The Alchemist", ascult Bonobo și coveruri lounge, beau încet din lichidul arămiu și aromat, mă pierd printre amintiri, le scriu prietenilor mesaje emoționale.

E dimineață. De pe podul din Brindleyplace trimit, modern, un mesaj video către copilul meu. Încet, îmi revin la matcă. Dintr-o galerie mă privesc câteva picturi de Bob Dylan și textul "A lot of people don't like the road, but it is as natural to me as breathing. I do it because I'm driven to do it. It's the only place you can be who you want to be." Bine le spui, Bob.

Și scriu textul acesta dintr-o cafenea de lângă gara centrală. Stau sprijinită de un perete și prin geamurile largi particip la viața acestui mic colț de lume; în dreapta am strada și tramvaiele care trec din când în când, în față un mic magazin de ochelari, aici înăuntru oamenii vin și pleacă urmând căi necunoscute mie. "We're Open" - scrie pe ușă. Mai rămân încă puțin aici ca să ascult voci și muzici, sunetele pentru pregătirea cafelei și a sandwich-urilor, mici conversații de fiecare dimineață, să particip la familiaritatea acestui spațiu. Și apoi, spre casă.

Material realizat de Maria Balabaș