O zi în Birmingham

Avionul a început să se zgâlțâie și a continuat să meargă prin turbulențe mult timp. Când tremurul a devenit mai puternic, m-am întors aproape instinctiv către domnul de lângă mine care mi-a zâmbit și m-a liniștit: "It's not nice... but they are built to handle this." Printre zgâlțâituri, am găsit o cale de a spune o poveste de viață într-un fel anume, pentru că cel care te ascultă are urechile calibrate pentru a face cuvintele să fie vii.

Peter avea 80 de ani și cel mai calm și autoironic fel de a fi. Chiar și când mi-a spus că nu se va putea da jos din avion împreună cu mine pentru că se află pentru prima oară în situația de a fi invalid. Și așa am aterizat la Birmingham, la primul meu simpozion internațional în calitate de doctorandă. Paul Mellon Centre for Studies in British Art m-au acceptat cu o propunere privind precaritatea de a asculta. Până atunci, petrec duminica dimineața pe străzile din Birmingham, ascultând mașini, linistea străzilor fără oameni, păsări răzlețe, apa din canale, cafenelele.

Astfel de vizite scurte într-o altă cultură au efectul unui espresso. Te trezesc dintr-o dată, îți destupă simțurile, îți dau energia pe care altminteri nu o găsești, de a merge ore în șir pe străzi după doar câteva ore de somn.

Pe mine, cel mai tare mă entuziasmează expunerea aceasta directă la sunetul și prezența altei limbi decât cea pe care o vorbești acasă. Mă scufund în auzul englezei britanice, o absorb prin toți porii, mă răsfăț cu fiecare cuvânt pe care-l aud, îl locuiesc temporar. Mă lipesc cu auzul de oameni, le pătrund în vieți.

Prin ei, îmi readuc aminte de marele farmec al călătoriilor - acela de a te face părtaș/ă la o altă ordine, la un alt fel de a fi al lumii. Un cuvânt pe care îl auzi pe stradă dezvăluie o întreagă existență, în care timpul, valorile, cultura se află în raporturi diferite. Tu, anonimul, devii un martor necunoscut al unei alte vieți, cu care altfel nu ai avea nicio legătură. Cu aceste gânduri aproape, merg încet prin oraș și ascult.

Dimineața aceasta mă face să fiu, din nou, o călătoare, ca în anii în care tot ce îmi doream era să cunosc lumea. Acasă mă simțeam cu adevărat în forfota orașelor mari, în care toate neamurile pământului pot trăi impreună, în amestestecul de dialecte și culori de piele, printre tineri cu statementuri vestimentare, într-un anonimat care, de fapt, te făcea parte din tot. Îmi văd reflexia într-o fereastră, mă fotografiez, îmi spun "e bine, Maria, ca acum 20 de ani arăți, la fel te îmbraci, la fel privești."

Intru timidă în micuța catedrală anglicană din Birmingham. Un domn binevoitor mă invită să iau loc pe o bancă, mă roagă să nu fac fotografii. Îmi amintesc cum, în anii mei vijelioși, mă năpustisem pur și simplu într-o dimineață, în timpul Liturghiei, în Biserica Sfântul Toma din Leipzig, mânată de dorința de a auzi orga pe care cântase Bach.

Traversasem întreaga biserică în căutarea unui loc, sub privirile îngrijorate ale comunității, tulburând ceremonia și, mi se părea mie, întreaga viață. De data aceasta, însă, comunitatea m-a primit în ritual și m-a invitat, chiar, la o binecuvântare. Birmingham crează o punte între Maria de la 20 și cea de la 40 de ani. Zâmbesc și îmi continui periplul pe străzi și prin amintiri.

Înainte să se lase seara, m-am așezat pe o bancă și m-am uitat minute în șir la un grup de tineri care dansa. Pe lângă costumațiile lor, m-a uimit precizia mișcărilor, siguranța coregrafiei. Nu era un grup profesionist, dar tinerii luau în serios fiecare gest pe care îl făceau. Totul avea semnificație. Și se "plimbau" plini de naturalețe între corpul normal, corpul lejer din lipsa dansului și corpul activ, performativ.

O zi ca o poartă spre o nouă înțelegere a nevoii de a călători. Să fii un călător în sensul unui om care uită temporar cine e, care se pierde pe sine tocmai pentru a se regăsi într-o experiență trăită mai profundă. Peter, englezul de 80 de ani din avionul turbulent, îmi spunea că cel mai mult în București îi place să fie recunoscut de chelnerii din restaurante. Îi răspund și îi spun că în Birmingham, cel mai mult îmi place să nu mă cunoască nimeni, dar să mă re-cunosc eu însămi.

Material realizat de Maria Balabaș.