Joi, 3 mai, se împlinesc 458 de ani de la începerea tipăririi uneia din primele cărţi în limba română, Tetraevanghelul, autor fiind diaconul Coresi, un volum care cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii, la traducerea căruia au contribuit şi preoţii români din Şcheii Braşovului. Tetraevangheliarul avea să fie finalizat la 30 ianuarie 1561, şi apărea la Braşov.

Dacă dovezile scrise sau tipărite reflectă existenţa şi supravieţuirea civilizaţiei unei epoci, prin intermediul cărţilor sau scrierilor moştenindu-se, peste generaţii, informaţii, idei, ori documente, putem afirma că introducerea tiparului a permis nu numai transmiterea din generaţie în generaţie a datelor evoluţiei omenirii dar şi răspândirea rapidă a unor informaţii, multiplicarea lor, mai ales în sensul cunoaşterii şi învăţării.

Cea mai veche scriere cunoscută este cea cuneiformă, pe tăbliţe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru şi Eufrat, în antichitate.

În mileniul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenţie – papirusul -, apoi pergamentul, materiale mult mai pretabile inscripţionării şi răspândirii informaţiilor.

Apoi, apariţia în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus şi în secolul al XIII-lea, a celor de hârtie, sub formatul cărţii din zilele noastre – a reprezentat un pas esenţial spre noţiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizaţii.

Din informaţiile obţinute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani !

Ulterior a apărut xilogravura – un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă şi de durată. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărţilor importante.

În Europa, în anul 1445, germanul Johannes Gutenberg a produs o revoluţie în tipărirea cărţilor, inventând tiparul cu litere mobile de plumb, care prezenta avantajul că literele din plumb erau rezistente, se puteau refolosi şi, mai ales, reaşeza în funcţie de text, aveau dimensiuni standard şi o perioadă de realizare incomparabil mai scurtă faţă de orice procedeu cunoscut până la acel moment.

Astfel, tipăriturile apărute în această perioadă (din 1445 până aproximativ în anul 1500), au fost numite incunabile, caracteristic acestora fiind lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” şi încheierea cu un „explicit”. De asemenea, literele de început de rând erau executate manual, după tipărirea paginilor, iar coperţile se realizau separat.

Lui Gutenberg îi este atribuită tipărirea „Bibliei în 42 de rânduri” – prima carte importantă tiparită după tehnologia sa, fiecare pagină fiind tipărită pe două coloane, a câte 42 de rânduri fiecare, în două volume totalizând 1282 de pagini, scrise cu litere gotice, cerneală neagră, în 180 de exemplare.

Treptat, imprimerii s-au înfiinţat în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor, a academiilor.

Principiile fundamentale ale procesului de tipărire a cărţilor, introduse de Gutenberg, au rămas neschimbate până în secolul al XX-lea, doar că viteza de tipărire a fost mult îmbunătăţită de presele rotative, cu bobine enorme de hârtie. În anii 1940 a apărut tehnica peliculei, iar după 1980, apariţia computerului şi introducerea tipăririi asistate de calculator a realizat progrese enorme în domeniu.

Am realizat toată această contextualizare, pentru a raporta mai precis apariţia şi dezvoltarea tipăriturilor în ţara noastră faţă de evoluţiile din lume, dar şi pentru a individualiza în timp introducerea limbii române în tipăriturile vremii.

Aşadar, în ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii şi un „Evangheliar”, în anul 1512.

Prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut.

Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 şi 1553.

Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.

Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.

Aşadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipăreşte Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.

De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.

Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată.

În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brasovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri.

Coresi traduce şi tipăreşte în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel.

În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.

În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare.

De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

de Răzvan Moceanu

sursa: RADOR