Compozitorul şi profesorul Octavian Nemescu a murit

Născut în 1940, la Paşcani, a studiat compoziţia cu
Mihail Jora la Universitatea de Muzică din Bucureşti, în perioada 1956-1963,
ulterior participând la cursurile internaţionale de specializare Ferienkurse de
la Darmstadt.

În 1978 obţine titlul de doctor în muzicologie, la
Academia de Muzică din Cluj-Napoca, avându-l ca îndrumător ştiinţific pe
Sigismund Toduţă. Tema tezei sale de doctorat a fost: Capacităţile semantice ale muzicii, iar teza a fost tipărită de
Editura Muzicală Bucureşti, în cartea ce poartă acelaşi titlu, în 1983.

A fost asistent şi lector universitar la Universitatea
din Brașov (Facultatea de Muzică) între 1970-1978. A fost apoi profesor la
Liceul de Arte din Bucureşti (1978-1990).

A fost profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică
din Bucureşti, unde a predat compoziţia din 1990 şi a fost conducător de
doctorat. A susţinut un Workshop de creaţie muzicală la Conservatorul de muzică
din Lausanne (Elveţia), în 2000 şi la Academia de muzică şi dans din Ierusalim,
în 2006.

A fost membru al S.A.C.E.M. (Franţa) şi UCMR-ADA
(Societatea Română de Administrare a Drepturilor de Autor), iar între 1990-1992
şi, apoi, din 1994 până în 2010, a avut funcţia de coordonator al secţiei simfonice,
de muzică de cameră, operă şi balet, din cadrul U.C.M.R.( Uniunea
Compozitorilor şi Muzicologilor din România).

A avut o contribuţie decisivă la emanciparea mişcării de
avangardă din componistica românească. Octavian Nemescu a făcut parte din a doua
generaţie, și ultima, pe această direcţie care a avut drept ideal nu negarea
tradiţiei, precum precedentele , ci recuperarea originilor, a PRIMORDIALITăŢII
existente la baza tuturor tradiţiilor muzicale în spiritul unei recuperări
înnoitoare şi în dorinţa atingerii unei noi universalităţi artistice. Această
generaţie poate fi considerată şi prima care a avut o aspiraţie de factură postmodernă.

De numele său (şi al altor colegi din generaţia sa) este
legată apariţia şi evoluţia „curentului spectral romanesc” („Iluminatii pentru
orchestră”, 1967). Împreună cu Corneliu Dan Georgescu teoretizează şi practică
ideile arhetipale, aplicate în muzică, avându-l coleg de direcţie şi pe
pictorul Marin Gherasim. Apoi, participă la evolutia tendinţei artistice ce are
în vedere problematica operei deschise, a celei conceptualiste (exersând
conceptualismul preocupat de schema formei). Practică muzica ambientală (cu
tentă ecologistă, colaborând cu artista plastică Wanda Mihuleac ), cea
procesuală (sau transformaţională, împreună cu Lucian Meţianu), ritualistă („Combinaţii
în cercuri” 1965, „Regele
va muri!?”, „Sugestii”, „Memorial”
1968) . Realizează proiecte, având o factură ritualică, cu desfăşurări vaste,
în spaţiu şi timp, în dorinţa de a scoate actul de interpretare muzicală din
contextul spectacular al sălii de concert şi de a-l reamplasa în ambianţa, în
anturajul energetic al Naturii, al Cosmosului ( „Nonsimfonia
V-a, a Sfârşiturilor”, Etapa a 2-a, ritualică,
non spectaculară şi colectivă, intitulată: „Le
Lac des Larmes”, 1992, sau „Presimfonia
a VI-a, a Începuturilor”, Etapa a 2-a,
non spectaculară 2000 etc.).

Este interesat de problematica discursului muzical
multidirecţionat, din punct de vedere temporal, sau, altfel spus, de polifonia
de timpuri, cu alte cuvinte, de POLITEMPORALITATE (sinteza timpului linear,
continuu şi discontinuu, cu cel circular, închis şi\sau deschis, de factură spiralică,
şi cu atemporalitatea). În unele dintre lucrările sale au loc procese de
dilatare sau de condensare ale Timpului şi/sau Spaţiului sonor, rezultând un
discurs fonic fluid, elastic, energetic şi non-repetitiv (în permanentă
schimbare, înnoire), cu o deplasare pe vaste teritorii fonice. Alteori, starea
de dilatare şi cea de condensare coexistă polifonic într-o exprimare artistică
complexă, luxuriantă, barocă.

Abordează, în câteva creaţii, aspecte legate de procesele
memoriei, ale raportului Natură-Cultură sau
Natură, Cultură, Transcultură. Anticipează, împreună cu Anatol Vieru, apariţia
direcţiei procesualităţii morfogenetice în creaţia muzicală, direcţie
consacrată, ulterior, de Aurel Stroe. Plasează actul de exprimare estetică, de
tip recuperator, într-un plan METASTILISTIC, ca replică la tendinţele care
abundă în perioada postmodernă.

Plasează diferite tipuri de cadenţe şi intervale muzicale
în ipostaze de arhetipuri (culturale). Utilizează moduri de sunete constituite
din toate tipurile de acorduri trisonice, ale tradiţiei europene, întruchipând arhetipuri culturale cât şi
psihice: bucuria, tristeţea, fragilitatea (instabilitatea) angoasei
(anxietăţii) şi respectiv conştiinţa dilatată. Este autorul „Spectacolelor
pentru o clipă” 1974, ce întruchipează problematica operei
de artă în stare implozivă, condensată, de absorbţie (resorbţie), a timpului şi
a spaţiului muzical. Rezultă practicarea unei estetici a sunetelor foarte
scurte (scurtisime), aflate într-o stare hiperdensă.

După o etapă metamuzicală unde îşi pune problema
recuperării s e n s u l u i , s e m n i f i c a ţ i e i în creaţia muzicală, a
urmat (după 1974) perioada muzicii imaginare, o practicare sonoră individuală,
intimă, lăuntrică, în contextul unei modalităţi de ritual individual, în care
senzaţii vizuale, gustative, olfactive şi tactile sunt convertite în sunete
imaginate.

Este preocupat de recuperarea, în creaţia sa artistică, a
dimensiunii teleologice în discursul muzical, astfel încât finalurile
lucrărilor sale implică,de cele mai multe ori, o Eliberare, Iluminare, Ieşire,
Revelaţie, Evadare din starea anterioară, prin apariţia unor noi instrumente
muzicale şi, în general, printr-o înnoire de ordin timbral sau/şi dinamic.

Repune în discuţie, într-un ciclu de opt lucrări
simfonice, conceptul de simfonie (readus la accepţiunea sa originară,
bizantină).

De asemenea, promovează, în ultima vreme, o muzică cu
caracter iniţiatic, desfăşurată într-un cadru nespectacular, ritualic ca mijloc
de revigorare a vechilor mistere şi ca modalitate de TREZIRE din somnul
biologic, mental şi spiritual.

A compus piese simfonice, corale, camerale,
electroacustice, muzică ambientală, metamuzici, muzică imaginară, ritualuri
colective şi individuale ce implică, pe lângă auz, şi celelalte simţuri:
vizualul, olfactivul, gustativul şi tactilul. Timpul de desfăşurare a acestor
ritualuri este de ordinul secundelor, minutelor, orelor, zilelor, săptămânilor,
lunilor, deceniilor şi a secolelor.

Muzica lui s-a cântat în multe dintre centrele culturale
importante ale Europei, Asiei şi S.U.A. Parte din lucrările sale sunt
înregistrate, în ultima vreme, pe 10 CD-uri de autor şi multe antologii cu
creaţii muzicale contemporane, editate de către diferite case de discuri din
România si Europa.

România are o tradiție destul de bogată în ceea ce
privește muzica electronică avangardistă, iar unul din primele și cele mai
importante albume de muzică electronică din România este Gradeatia/Natural,
lansat de compozitorul român Octavian Nemescu în 1984 la casa de discuri
Electrecord. Albumul Gradeatia/Natural a fost relansat recent la casa de
discuri belgiană Sub Rosa.

A obținut de mai multe ori premii ale U.C.M.R. (1980,
1982, 1987, 1990, 1993, 1997, 2010, 2013). Premiul Academiei Române(1980), Premiul
internațional de compoziție Aaron Copland (S.U.A.) -1970, două premii ale
Grupului de muzică experimentală de la Bourges (Franța) -1980,1982, Prix de la
Confédération Internationale de Musique Electroacoustique (C.I.M.E.) -1985, Medalia jubiliară "Tristan Tzara"
(pentru contribuții deosebite la emanciparea mișcării de avangardă în artă) – 1996,
Ordinul și Medalia "Meritul Cultural" în grad de Ofițer clasa I
(2004).