Leontina Văduva la Radio România Cultural

Soprana Leontina Văduva a fost invitata Ioanei Bâldea
Constantinescu, în cadrul emisiunii „Oraşul vorbeşte“, prin telefon, de la
Paris.

IBC: Deşi trăim o perioadă nu foarte fericită, una cel puţin
ciudată în ultima sută de anii, una în care suntem izolaţi, dar în care totuşi
rămânem împreună, cum vă descurcaţi, cum treceţi de aceste zile grele pentru
noi toţi?

LV: După părerea mea, cred că, într-un fel, această
confinare ne este, pe de o parte, şi foarte necesară şi din punct de vedere
personal şi intim personal pentru că ne obligă să ne gândim puţin mai mult la
noi, la cei care ne sunt apropiaţi, să ne reevaluăm priorităţile. Eu, în aceste
două săptămâni, de când stau în casă fără să ies, pentru că am respectat şi
n-am ieşit din casă două săptămâni deja, mi-am făcut un plan de atac pentru
viitor, într-un fel, să ne gândim la copiii noştri, să ne gândim la noi înşine,
să ne ocupăm de noi înşine puţin mai mult şi nu numai să câştigăm bani mulţi şi
să facem nu ştiu ce minuni, să avem glorie, să ne mai gândim şi la noi. Asta ar
fi învăţătura care ar trebui luată din tot ce se întâmplă actualmente şi va fi
cu siguranţă o reorganizare a vieţii fiecăruia după această perioadă de
restrişte. Eu continui să dau lecţii de acasă pe Skype.

IBC: Chiar asta voiam să vă întreb, dacă viaţa continuă
totuşi într-un oarecare ritm pentru că ştiu că predaţi, că elevii dumneavoastră
au nevoie de dumneavoastră şi că le sunteţi alături chiar dacă nu fizic acum.

LV: Da, adevărul e că chiar astăzi vorbeam cu una dintre
eleve care începuse să plângă în mijlocul unei vocalize şi am întrbat-o ce s-a
întâmplat. Îmi spune: „Nu ştiu, nu ştiu ce să fac, nu ştiu cum să mă adun, nu
ştiu cum să mă gândesc la viitor“. I-am zis: „De fapt, viitorul ţi l-ai ales
deja şi va trebui doar să-l continui, dar trebuie să schimbi puţin regulile“.
Cred că asta e valabil pentru toată lumea şi de-asta, într-un fel, mă bucur că
am această posibilitate şi că viaţa, această avansare tehnologică ne-a oferit
această posibilitate de a comunica între noi în ciuda limitării acasă, deci
chestia asta ne pune în gardă cum să reuşim să ne continuăm viaţa şi încerc
prin lecţiile pe care le dau în fiecare zi, am cam 30 de ore în fiecare
săptămână chiar dacă sunt acasă, încercăm să îi motivăm şi să îi facem să fie
mai atenţi cu ei înşişi, să lucreze mai bine, au timp acum să îşi facă
gimnastica, să facă tot ce trebuie ca să reuşească. Este o concentrare de forţe
şi este aproape ca o meditaţie interioară această perioadă.

IBC: Cum vă ajută muzica să traversaţi această perioadă
care, într-adevăr, cu tehnologia e mai uşor de mobilat, nu, cu prezenţele
celorlaţi, dar până la urmă e o perioadă de singurătate pentru noi toţi?

LV: Dacă aţi vedea, la mine este camera plină de partituri
peste tot. Acum am timpul necesar să deschid multe partituri şi să descopăr
arii noi, şi să descopăr melodii noi şi compozitori, tot ce am în jurul meu. Mă
îmbăt cu muzică, ascult şi asta îi sfătuiesc şi pe studenţii mei. Sunt fericită
că tocmai muzicienii care participă, după cum am văzut pe Facebook, şi pe
YouTube sunt tot felul de mici filmuleţe cu muzicieni care se exprimă pe calea undelor şi
împărtăşesc bucuria de a trăi, bucuria de a cânta. Deci cred că este un dar de
la Dumnezeu să putem face asta nu numai pentru noi, dar şi pentru cei din jurul
nostru.

IBC: Sunteţi de departe una dintre cele mai tonice prezenţe
din aceste zile. De unde vă luaţi aceste resurse de optimism, aparent
inepuizabile?

LV: Eu cred că lucrul acesta îl luăm din dragostea de viaţă
şi dragostea de oameni. Asta este fântâna care ne revigorează în fiecare zi şi
care ne dă speranţa că lucrurile se vor aranja cât de repede şi depinde enorm
de mult de noi. Fiecare, dacă este atent şi face exact ce trebuie la momentul
respectiv, suntem ca un mare puzzle, dacă toate elementele se pun la locul lor,
vom avea imaginea completă foarte rapid.

IBC: Să sperăm că aşa va fi, într-adevăr, şi o ultimă
întrebare. De ce vă este cel mai dor în aceste zile în care accesul, să spunem,
ne este limitat la ritualurile de zi cu zi, la lucrurile uneori mici despre
care nu ştiam că sunt importante pentru noi, dar care, iată, s-au dovedit a fi?

LV: Îmi este dor să-mi aud studenţii live, nu prin
intermediul aparaturii, şi să le simt emoţia trăirii muzicii în direct. Ori,
chestia asta n-o putem avea decât într-o sală de spectacol, într-o sală de
clasă. Şi relaţia umană în sine, în afară de relaţia pe care o avem cu cei
apropiaţi, din păcate şi fiul meu este în România, soţul meu este în Elveţia,
mama şi sora mea sunt în America, deci aceste distanţe, chiar dacă aparatura le
reduce, totuşi îmi lipseşte să îi iau în braţe şi să-i sărut.

IBC: Să sperăm că va fi aşa curând şi că nemediat ne vom
vedea, cu sănătate, cu bucurie, cu toată conştiinţa deplină a regăsirii. Mulţumesc
foarte, foarte mult.

LV: Cu mare drag şi capul sus tuturor! Multă speranţă şi curaj!