Pentru mine, românismul merge dincolo de această aniversare fericită a Centenarului Marii Uniri. Reperele românismului ar putea fi, fără îndoială, Mihai, căruia noi îi spunem Bravul sau Viteazul. Dacă omul ăsta nu ar fi adus aproape de sclavagism aproape toată populația sudului și Moldovei… pentru mine ar fi fost un înger la dreapta lui Dumnezeu. Totuși, faptul că a reunit teritoriile românești (cele care se puteau aduna într-o țărișoară la vremea aia) este aproape un miracol și a lăsat în sinea noastră un reper clar de românism.

Un reper mai puternic de-atât (care m-a adus la lacrimi) am găsit lângă zidurile vechi ale Constantinopolului devenit Istambul (care nu e nume turcesc, în greaca mai veche înseamnă ”către oraș”). Unul dintre prim-miniștrii noștri a pus o placă comemorativă acolo ca dovadă a “prieteniei” istorice… e locul în care a fost decapitat Brâncoveanu cu familia lui.

Nu știu reper mai de seamă pentru românism, Brâncoveanu n-a vrut să renunțe nici la țară, nici la religia lui! Păi dacă omul ăla a putut să privească cum copiii lui sunt căsăpiți, cu gândul și speranța că undeva, în ceruri, sufletele lor nevinovate vor fi înviate…cum aș putea eu să fiu altfel de român?

Cultura brâncovenească e mult mai cuprinzătoare decât sacrificiul final, pe ea clădim încă spiritul nostru ca nație, iar Centenarul Marii Uniri e împlinirea a nenumărate astfel de fapte de românism.