PORTRET: 450 de ani de la moartea lui Benvenuto Cellini, una dintre cele mai importante presonalităţi a Renaşterii italiene

Motto: „În orice parte s-ar învârti roata destinului, virtutea ramâne în picioare” – Benvenuto Cellini

Sâmbătă, 13 februarie, se împlinesc 450 de ani de la moartea lui Benvenuto Cellini, excepţional sculptor, orfevru, gravor și scriitor italian, un artist care în creaţia sa a demonstrat abilităţi artistice remarcabile, subsumate curentului manierist. Unele dintre cele mai reuşite lucrări are sale – o exemplificare a manierismului – sunt monumentele „Perseu”, lucrarea „Nimfa de la Fontainebleau” sau lucrarea de orfevrărie „Solnița lui Francisc I”.

Însă Cellini nu s-a remarcat doar prin realizări artistice deosebite, ci şi prin viaţa sa tumultuoasă, parte a unei epoci caracterizate de efervescenţă culturală, tumult cotidian, primejdii, asasinate ori trădări, dar şi creaţii artistice inegalabile – – pe care el însuşi le-a povestit în volumul „Viața lui Benvenuto Cellini, povestită de el însuși” – toate acestea constituind una dintre cele mai importante şi pitoreşti personalităţi a epocii Renaşterii italiene.

* * * * *

Benvenuto Cellini s-a născut la 1 noiembrie 1500, la Florenţa, în Republica Florenţa de atunci, azi în Italia, părinţii săi fiind Giovanni Cellini și Maria Lisabetta Granacci.
Cu toate că tatăl său, muzician și constructor de instrumente muzicale, îşi dorea ca şi fiul său să-i urmeze în carieră, Cellini manifestă, mai degrabă, înclinaţii artistice, devenind ucenic al meşterului aurar florentin Andrea di Sandro Marcone.
La vârsta de 16 ani, după o încăierere, va fi exilat la Siena, iar un an mai târziu va reveni la Florenţa.

În anul 1519, se va stabili la Roma, însă şi aici va duce o viaţă conflictuală. Drept urmare, în 1523, este anchetat şi condamnat la moarte pentru a fi luat parte la un duel. Imediat se refugiază la Roma, unde va lucra pentru episcopul de Salamanca, Sigismundo Chigi – primele sale lucrări la Roma fiind un sicriu de argint , sfeșnice de argint și o vază pentru episcop – , şi pentru papa Clement al VII-lea, pentru care gravează medalii, smălțuiește, face sigilii, relicvarii, tipare de monede.
Este acuzat de a fi falsificat monede, se apără și e absolvit de vină, îi este omorât fratele și îl va ucide cu sânge rece pe ucigaşul aproapelui său.
În anul 1527, Cellini participă la apărarea Romei în timpul asediului asupra oraşului, unde, printre faptele sale de vitejie sunt menţionate împuşcarea contabilului de Bourbon şi a prinţului de Orania.

În anul 1528, revine la Florenţa, pentru scurtă vreme, apoi se deplasează la Mantova, unde va realiza un sigiliu pentru cardinalul Gonzaga, conducător al Arhivelor Episcopale ale oraşului.

În anul 1529, începe să lucreze la trezoreria papală ca „maestru al matriţelor”. În următorii ani va realiza, printre altele, o cruce pectorală pentru papa Clement al VII-lea şi mai multe medalii, din care două au supravieţuit până în zilele noastre, fiind acum expuse la Galeriile Uffizi din Florenţa.
Cellini, fire conflictuală, este acuzat şi condamnat pentru uciderea unui bijutier concurent, însă, la scurtă vreme, va fi absolvit de pedeapsă de către papa Paul al III-lea.
Necazurile sale nu se vor opri, însă, aici. Va răni grav un notar, drept urmare se va refugia la Florenţa, perioadă în care va realiza mai multe monede pentru Alessandro de Medici, expuse acum la Cabinet des Médailles, Biblioteca Naţională din Paris.

În 1538, se deplasează în Franţa, unde va realiza o medalie portret a regelui Francisc I, aflată acum în proprietatea Palatului Bargello din Florenţa. Primește în dar castelul Petit Nesle, apoi se îmbolnăvește şi revine la Roma.
Aici este acuzat de delapidare – mai exact că i-ar fi furat Papei bijuteriile – şi este întemniţat la castelul St. Angelo, va evada, va fi prins şi închis din nou, pentru ca, un an mai târziu, să fie eliberat.

În anul 1540, va realiza, pentru cardinalul d’Este din Ferrara, un sigiliu.
În acelaşi an, se va deplasa, din nou, în Franţa, la Fontainebleau, unde va realiza, pentru regele Francisc I, o solniţă în aur, un exemplu edificator privind măiestria orfevrăriei Renaşterii.

În anul 1542, Cellini obţine şi cetăţenia franceză, iar doi ani mai târziu va începe să lucreze, tot pentru rege, 12 lumânări din argint, ornamentate cu chipuri mitologice.
În anii 1543-1544, a realizat prima sa lucrare de mari proporţii, o lunetă de bronz, reprezentând-o pe Nimfa de la Fontainebleau, pentru intrarea în palatul Luvru. În aceeaşi perioadă va realiza un model pentru o statuie uriaşă a lui Marte, pentru o viitoare fântână ce urma să fie construită la Fontainebleau şi va da o primă formă statuii lui Neptun.
În anul 1545, Cellini va reveni la Florenţa, unde Cosimo de Medici îi comandă ceea ce va deveni cea mai cunoscută sculptură a sa, o statuie din bronz a lui Perseu, aflată şi acum la Loggia dei Lanzi din Florenţa. Tot aici va realiza un bust uriaş al marelui duce de Toscana, în anul 1548.

Este acuzat, apoi, de imoralitate, şi este nevoit să se refugieze la Veneţia, în 1546, apoi va restaura un tors al lui Palestrina în chip de Ganymede şi va sculpta în marmură statuile lui Apollo, Hyacint şi Narcis – toate aflate acum în patrimoniul Palatului Bargello din Florenţa.
În anul 1550, va realiza, la Florenţa, un bust de bronz al unui bancher şi patron al artelor, Bindo Altoviti şi, mai apoi, un crucifix din marmură pentru propriul său mormânt din biserica florentină Sanctissima Annunziata, care se află în patrimoniul Mănăstirii regale de la Escorial din Spania.

În această perioadă a vieţii, i se nasc trei copii naturali, va înfia, apoi, un băiat, pe care apoi îl dezmoștenește, va cumpăra o moșie, însă vânzătorul va încerca să-l otrăvească.
Între anii 1558-1562, îşi redactează autobiografia, iar în 1565 a început să lucreze la tratate despre orfevrărie – „Trattato dell’oreficeria” – şi sculptură – „Trattato della scultura”.

La vârsta de 65 de ani se însoară, motiv pentru care își va reface, pentru a patra oară, testamentul.
Benvenuto Cellini moare la 13 februarie 1571, la Florenţa, la vârsta de 70 de ani, fiind înmormântat în biserica Santissima Annunziata.
„Viața lui Benvenuto Cellini, povestită de el însuși” va fi publicată mai întâi în Italia, la Napoli, în anul 1728, mai târziu fiind tradusă în engleză (1771), germană (1796) şi franceză (1882).

În secolul al XVIII-lea, după diverse aventuri, manuscrisul a dispărut, însă în anul 1805, a fost găsit într-una din librăriile din Florența și a fost transferat la biblioteca laurentiană, unde se află şi în prezent.

Volumul autobiografic, care a fost dictat unuia dintre ucenicii săi, Michele di Goro Vestri, este un document surprinzător, autentic, contribuind la cunoaşterea personalităţii lui Cellini, mai bine decât în cazul oricărei alte personalităţi a epocii sale. Scrierea lui Cellini, deşi marcant laudativă, este presărată cu extravaganțe imposibil de crezut, printre acestea aflându-se inclusiv modul relativ minuţios în care şi-a pregătit crimele pe care le-a săvârşit.
Autobiografia lui Benvenuto Cellini l-a inspirat pe Alexandre Dumas să creeze romanul „Ascanio” – care descrie perioada vieții lui Benvenuto Cellini din Franța, în care Dumas, tatăl, împletește cu pricepere povestea de dragoste a calfei Ascanio pentru fiica provostului parizian, Colomba.
Lumea lui Cellini, extrem de pasionantă pentru cei ce o vor aprofunda, înseamnă o lume de basm, pentru unii, extravagantă, pentru alţii, plină de năzbâtii, pasiune artistică, crime cu sânge rece şi din întâmplare, devieri sexuale scandaloase, evadări miraculoase, capodopere din aur şi argint purtate de regi, papi şi prinţi, confruntări pline de duşmănie cu metrese de rând şi favorite de monarhi şi, nu în ultimul rând, concurenţa în grandoare artistică cu Michelangelo Buonarotti şi Donatello…

Răzvan Moceanu – RADOR