PORTRET: Amedeo Modigliani – cel mai mare pictor italian al secolului trecut, artistul decadent dar rafinat, pasionat de portrete şi nuduri

Vineri, 24 ianuarie, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Amedeo Modigliani, pictor, sculptor şi desenator italian. Reprezentant al „Școlii Pariziene”, Modigliani a fost un artist caracterizat de eleganță și rafinament, pasionat de realizarea de nuduri şi portrete, în care a căutat să surprindă frumusețea perfectă, ușor abstractizată.

Amedeo Modigliani s-a născut la 12 iulie 1884 în Livorno, în regiunea Toscana, Italia, într-o familie de origine evreiască sefardă, tatăl său fiind Flaminio Modigliani, un negustor originar din Roma, iar mama sa, Eugenia Garsin.

Amedeo a mai avut doi fraţi, Emanuele şi Umberto, şi o soră, Margherita.

La scurt timp după naşterea sa, firma tatălui său intră în faliment, iar viaţa familiei intră într-o perioadă de privaţiuni de tot felul.

În anul 1895, la vârsta de unsprezece ani, se îmbolnăveşte grav la plămâni, iar în 1898, se îmbolnăveşte de tifos.

În acest timp, va descoperi pasiunea pentru pictură, iar mama sa îi va facilita lecții particulare, începând cu august 1898, când tânărul Modigliani va frecventa atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno. Se va perfecţiona în naturi moarte și portrete, însă noi probleme de sănătate îl vor determina să se mute la Napoli şi, mai apoi, la Amalfi, unde clima blândă îi va favoriza însănătoşirea.

Tablourile „Uliţa Toscană” şi „Băieţel şezând”, aparţin acestei perioade în care artistul era ucenicul maestrului Micheli şi reflectă experienţa postimpresionistă a maestrului, nelăsând să se întrevadă dezvoltarea ulterioară a stilului său.

În anul 1902, studiază la „Scuola libera di Nudo” („Școala de Nuduri”) din Florența, sub îndrumarea maestrului Giovanni Fattori, pictor italian, reprezentant al mișcării artistice „Macchiaioli” („Mâzgălitorii”).

În anul 1903, Modigliani frecventează cursurile „Institutului de Arte Frumoase” din Veneția.

În anul 1906, se stabileşte la Paris, unde va frecventa cursurile „Académie Colarossi”. Va locui în cartierul Montmartre şi va deveni un personaj pitoresc, îmbrăcat mai mereu într-o haină reiată, cu un fular roșu în jurul gâtului și pălărie cu boruri largi, un obișnuit al bistrourilor și barurilor din împrejurimi.

Modigliani va intra în contact cu avangarda artistică, printre care Pablo Picasso, Juan Gris sau Diego Rivera, precum și cu scriitorii André Salmon, Guillaume Apollinaire și Max Jacob, stilul său din această perioadă pare uşor nedefinit, iar execuția pare greoaie, cu anumite influenţe expresioniste şi fauviste. Deşi îl va admira pe Picasso, nu este atras de compoziţiile abstracte, ci mai degrabă manifestă un interes deosebit faţă de operele lui Gaguin şi Toulouse-Lautrec. Asemeni multor artişti tineri ai vremii, Amedeo Modigliani a fost copleşit de expoziţia comemorativă a operei lui Cézanne, organizată la Paris în anul 1907. De la Cézanne a învăţat despre grandoarea simplităţii unei compoziţii şi crearea subtilă a armoniei de culori.

Însă trebuie spus că Modigliani a trăit „ca un artist”, în desfrânare și depravare, a avut numeroase probleme cu alcoolul sau drogurile, iar starea sa de sănătate a fost mereu şubredă, existenţa sa fiind afectată de pleurezie, febra tifoidă, sau tuberculoză. Însă Modigliani era și un afemeiat, ceea ce e ușor de înțeles, în contextul în care artistul vedea frumusețea întunecată, gânditoare, fapt care a atras numeroase femei să-i fie modele pentru arta sa şi amante în viaţa reală.

În martie 1908, Modigliani va expune șase tablouri la „Salonul Artiștilor Independenți” de la Paris, iar în septembrie 1909, se mută din Montmartre în Cité Falguière, un cartier vechi al Parisului, unde Constantin Brâncuși, cu care între timp se împrietenise, îi găsise un atelier.

Continuă să picteze, însă în lipsa recunoaşterii creaţiilor sale, va deveni pasionat de sculptură. Din cauza îndoielilor artistice care-l tulburau şi a sănătăţii sale extrem de şubrede, multe din sculpturile sale rămâneau netermninate.

În martie 1911, va expune șapte sculpturi și lucrări în guașe la o expoziție în atelierul artistului portughez Amadeo de Souza Cardoso, iar în 1912, prezintă şapte lucrări la al X-lea „Salon de Toamnă”.

Va intra într-o perioadă de extenuare fizică, va rămâne fără mijloace de subzistență, drept urmare va reveni la Livorno, pentru a reface casa părintească.

La scurtă vreme, ia din nou calea Parisului, şi va reîncepe, în forţă, să picteze, folosind din plin experienţele acumulate în domeniul sculpturii, fiind profilat mai ales pe portrete, realizate foarte rapid, la comandă şi fiind deosebit de interesat de sentimentul artistic al transpuneri chipurilor umane.

În anul 1914, îl va cunoaţte Paul Guillaume, colecționar și negustor de artă, care îi va cumpăra mai multe picturi.

În acelaşi an va cunoaşte o puternică legătură de dragoste cu poeta engleză Beatrice Hastings, care se va stinge după doi ani, sănătatea artistului fiind cea care îi va crea, din nou, mari probleme.

„Nud şezând” (1916), este unul dintre nudurile de început, din seria de lucrări „mature” ale lui Modigliani. Lucrarea prezintă o siguranţă a desenului şi o tandreţe magnifică pe care nu a reuşit să le reproducă în altă lucrare. Chipul femeii este unul comun, dar seamănă într-o oarecare măsură cu cel al amantei sale, Beatrice Hastings, relaţie în care pictorul era implicat încă în perioada în care a fost pictat tabloul. Cu toate acestea, este puţin probabil ca ea să fi pozat în mod direct pentru acest tablou, de vreme ce artistul preferă să folosească modele profesioniste sau cunoştinţe ocazionale ca modele pentru nudurile sale.

Tot în această perioadă, îl cunoaște pe poetul polonez Leopold Zborowski, de care îl va lega o profundă prietenie, care îi pune la dispoziție cea mai mare încăpere din locuința sa şi care îi va deveni inclusiv îngrijitor și negustor exclusiv.

În aprilie 1917, Modigliani participă la o petrecere de carnaval, unde o va cunoaște pe Jeanne Hébuterne, o studentă la „Académie Colarossi” în vârstă de doar nouăsprezece ani – o femeie timidă, blândă, delicată, inocentă, o persoană în care Modigliani a găsit un companion adevărat și care întruchipa cele mai adânci aspirații ale sale către o relație profundă și semnificativă – , de care se îndrăgostește nebunește.

Momentul se suprapune cu naşterea pasiunii de a picta nuduri, iar artistul va respecta în această temă realitatea mai mult decât în portrete. El devine marcat de arta italiană clasică, iar temperamentul său artistic se traduce prin căutarea expresiei naturaliste și a ritmicității liniei trupului.

Jeanne a avut multe de îndurat pentru a fi alături de iubitul ei extrem de pretențios. Familia ei conservatoare a dezaprobat cu forță relația sa romantică: el era un artist fără niciun ban, era văzut ca „o creatură sălbatică și degenerată” şi, nu în ultimul rând, era evreu.

Cu toate acestea, la scurtă vreme, Amedeo şi Jeanne se mută împreună, se căsătoresc, iar Leopold Zborowski îl ajută pe artist să-şi organizeze prima expoziție individuală, la galeria „Berthe Weill”, unde va expune 32 de pânze.

La 3 decembrie 1917, va fi vernisată expoziţie, nu înainte ca poliția să-i rețină câteva nuduri, care erau catalogate de autorităţi drept „imorale”. Modigliani nu va reuși, însă, să vândă nici măcar un singur tablou.

A urmat o perioadă în care starea sănătăţii artistului se agravează, şi, cu sprijinul prietenului său polonez, în toamna anului 1918, acesta pleacă la Nisa, alături de soţia sa, unde Jeanne naște o fetiță, care va primi la botez numele mamei sale.

În mai 1919, cei doi revin la Paris, iar în atelierul său din „Rue de la Grande Chaumière”, Modigliani pictează portrete ale prietenilor săi, Max Jacob, Paul Guillaume, Leopold Zborowski, Lunia Czechowska, numeroase versiuni ale soţiei sale, dar și singurul său autoportret.

Jeanne a continuat să îndure multe: Modigliani fuma hașiș, bea în exces, avea momente de comă alcoolică și leșina pe străzile Parisului până când era ridicat de poliție.

Tocmai de aceea, sănătatea sa îi creează din nou suferinţă, iar către finalul anului 1919, este diagnosticat cu inflamație tuberculoasă a meningelor și este internat în spitalul „Charité”.

În noaptea de 24 ianuarie 1920, un vecin de la etajul inferior al locuinței familiei Modigliani, din Rue de la Grande Chaumiere, a bătut la ușa lor pentru că nu îi văzuse sau auzise de zile bune. Vecinul l-a descoperit pe Modigliani în pat, delirând de febră, tremurând, aproape inconștient. În pat, alături de el era Jeanne, cu brațele înfășurate în jurul său într-o îmbrățișare disperată, în căutarea salvării iubitului din ghearele morţii. Destinul său avea să se sfârşească în acea zi, la doar treizeci și șase de ani.

La mai puțin de 48 de ore după moartea lui Modigliani, Jeanne, care avea doar 22 de ani şi era însărcinată în nouă luni cu al doilea copil al lor, s-a aruncat de la fereastră, de la etajul al cincilea. Atât ea, cât și copilul ei nenăscut au murit în urma căderii, într-un gest disperat de protest şi loialitate…

Deşi Jeanne anunțase că dorește să fie înmormântată lângă Modigliani, familia sa, încă indignată, i-a nesocotit dorințele și a înmormântat-o în Cimitirul Bagneaux, în afara Parisului, iar Amedeo Modigliani a fost înmormântat în Cimitirul Père-Lachaise.

Abia zece ani mai târziu, trupul fără viaţă al ei a fost mutat alături de cel al lui „Modi”, spre a-şi dormi somnul de veci unul alături de celălalt, în Cimitirul Père – Lachaise.

Arta lui Modigliani îi va influenţa pe Pablo Picasso, care, începând cu anul 1910, va împrumuta elemente din tehnica artistului italian, iar în anii ’60 ai secolului trecut, Bernard Buffet – pictor francez expresionist și membru al grupului de artă anti-abstract „L’homme Témoin” – , realizează opere ale căror linii ferme, cromatică și simț al spațiului aduc aminte de Amedeo Modigliani.

În anul 2004, se lansa remarcabila peliculă „Modigliani” – inspirată din existenţa artistului – , în regia lui Mick Davis, avându-i în distribuţie, printre alţii, pe Andy Garcia, Elsa Zylberstein, Omid Djalili şi Eva Herzigova, un film filmat în întregime în România, în studiourile MediaPro şi pe străzile Bucureştiului, la care şi-au dat concursul şi artişti români precum Dan Bordeianu, Loredana Groza, Bianca Brad, Ernest Maftei, Lia Bugnar, Dorina Lazăr, Sandu Mihai Gruia, George Ivașcu, Theodor Danetti sau Ion Siminie.

de Razvan Moceanu - RADOR