PORTRET: Ion Irimescu – „Patriarhul artelor româneşti”, un sculptor al graţiei desăvârşite

Joi, 27 februarie, se împlinesc 117 ani de la naşterea lui Ion Irimescu, cel care este considerat cel mai mare sculptor român după Brâncuşi, fiind continuatorul unei generaţii de mari artişti care i-a cuprins pe Paciuirea, Oscar Han, Jalea sau Gheorghe Anghel. Arta lui Ion Irimescu entuziasmează simţurile, evoluînd de la neoclasicismul de început, la etapa formelor geometrice de tip Brâncuşi, la stilul arhaic sau primitiv, până la sculptura puternic stilizată, în bronz, în care acordă o atenţie specială şlefuirii artizanale a formelor. Ion Irimescu s-a impus în peisajul artei româneşti, temele predilecte fiind maternitatea şi muzica, folosind linia ondulată din Art Nouveau şi spiritul creator al Art Deco-ului, astfel încât să se păstreze departe de imitaţie şi să creeze un stil propriu, inconfundabil.

Ion (Nicu) Irimescu s-a născut la 27 februarie 1903, în satul Arghira, comuna Preuţești, judeţul Baia (actualmente judeţul Suceava), fiind fiul lui Petre Irimescu și al Mariei Cazaban.

A crescut alături de fraţii săi, Alexandru și Verona şi împreună cu părinţii, în Fălticeni, în casa părintească din strada Școala Domnească.

În perioada 1910 – 1915, a absolvit Şcoala primară nr. 1 din Fălticeni, apoi, între anii 1915 – 1924, a urmat Liceul „Nicu Gane” din același oraș, făcând parte, alături de viitorii mari actori Gr. Vasiliu-Birlic şi Jules Cazaban, din prima promoţie a instituţiei de învăţământ.

În perioada liceului, a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, realizând decorurile.

Între anii 1924 – 1928, a frecventat cursurile Școlii Naționale de Arte Frumoase din București, sub îndrumarea profesorilor de sculptură Dimitrie Paciurea și Oscar Han.

În perioada studenției, a realizat pictura bisericii cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din Oprișeni-Fălticeni.

În anul 1928, după absolvirea Școlii Naționale de Arte Frumoase, devine profesor de desen la Școala Normală „Ștefan Cel Mare” din Fălticeni, în acelaşi an având loc debutul său artistic la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde a expus lucrarea „Eden”.

Un an mai târziu, participă la Salonul oficial de pictură și sculptură, unde expune lucrările „Nud de fată”, și la Salonul artiștilor francezi.

În anul 1930, obține o bursă de studii la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, apoi se înscrie la Académie de la Grande Chaumière de la Paris, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind influențat , în special, de sculptura lui Antoine Bourdelle.

În anul 1932, primeşte Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea „Autoportret”, care fusese expusă la Salonul de primăvară de la Paris, pentru ca în toamna aceluiaşi an să participe la Salonul de toamnă de la Paris, cu lucrarea „Portret de fată”.

În 1933, anul întoarcerii în România, s-a căsătorit cu profesoara Eugenia Augustina Melidon, în acelaşi an devenind şi profesor de desen la Gimnaziul din Pașcani. De aici înainte va fi nelipsit de la toate expoziţiile importante de sculptură, din ţară sau străinătate.

În anul 1934 obţine postul de titluar al catedrei de desen de la Liceul C.F.R. din Paşcani, iar în 1936 este numit profesor de desen la Liceul C.F.R „Aurel Vlaicu” din București.

În anul 1939, se mută la Slatina, unde obţine postul de profesor de desen și caligrafie la Liceul teoretic de băieți „Radu Greceanu”.

În anul 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași – unde din 1944 devine rector -, iar doi ani mai târziu participă la Salonul oficial al Moldovei din Iași, unde i se acordă premiul Ministerului Culturii și al Artelor. Tot în anul 1942, participă la Expoziția de Artă românească din cadrul Bienalei de la Veneția, cu lucrarea „Cap în stil florentin”.

În anul 1950 este numit profesor la Cluj, iar în 1956, expune 15 lucrări personale la Bienala din Veneția, în cadrul pavilionului românesc.

În anul 1961, expune la Expoziția de sculptură contemporană de la Muzeul Rodin din Paris, participarea sa internaţională fiind completată de nenumărate expoziţii care au avut loc la Moscova, Berna, Roma, Berlin, Helsinki, Budapesta, Dresda, Varșovia, Praga, Stockholm, Londra, Istanbul, Ankara, Damasc, Cairo, Alexandria sau Tel Aviv.

În anul 1966, este numit profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

În anul 1975, donează muzeului orașului Fălticeni 314 sculpturi (în bronz, marmură, lemn, ipsos sau chiar plastilină), peste 1000 de lucrări de grafică şi desen, o întragă bibliotecă cu albume de artă românească şi universală – circa 1500 de titluri precum şi o colecţie de picturi, cu care se înființează Colecția „Ion Irimescu”, deschisă la 10 februarie, în acel an.

În perioada 1978-1989 este președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar începând cu 12 martie 1992, devine membru de onoare al Academiei Române.

La 27 februarie 2003, Academia Română îl sărbătorește cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani, fiind doar al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

În ultimii ani ai vieţii, se retrage la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului, fiind constituită astfel cea mai mare colecție permanentă de autor din România.

Pentru activitatea sa artistică excepţională, Ion Irimescu a fost recompensat cu multe premii și distincţii: Mențiunea de onoare a Societății Artiștilor Francezi – în 1932, Premiul Fundației Elena și Anastase Simu – în 1935, Meritul Cultural în grad de Cavaler clasa I, Premiul Ministerului Culturii și Artelor – în 1942, a fost desemnat Maestru emerit al artei – în 1954 şi a fost decorat cu Premiul de Stat clasa I – în anul 1955.

De asemenea, prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, sculptorului Ion Irimescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.

În anul 2001, preşedintele României, Ion Iliescu i-a conferit Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer, în acelaşi an artistul fiind distins cu Premiul pentru Excelență în Cultura Română şi, la 17 martie, cu diploma de excelenţă acordată de Societatea Română de Radiodifuziune.

În semn de apreciere a valorii operei sale, una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, fiind poziţionată chiar între statuile lui Dante și Shakespeare.

Un amănunt interesant al existenţei sale îl reprezintă solicitarea pe care i-a adresat-o, în cadrul unei întrevederi, chiar şefului comunist al statului, Nicolae Ceaușescu, de a-l sprijini cu furnizarea de material pentru ridicarea, la Fălticeni, a unei statui din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu. Spre surprinderea lui Irimescu, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R, astfel că artistul a realizat lucrarea dorită.

Ion Irimescu a trecut la Domnul la 28 octombrie 2005, la vârsta de 102 ani, fiind înhumat, alături de părinţi şi de soţie, în cimitirul parohiei Oprișeni din Fălticeni, lângă biserica zugrăvită de artist în anii studenţiei.

La 4 aprilie 2017, un anume Doru Zancu, patronul unei firme de pompe funebre din localitate, stârnea ilaritate după ce a „ajustat” sculptura reprezentând monumentul funerar al marelui sculptor fălticenean Ion Irimescu, folosind un polizor unghiular şi o vopsea cu var lavabil pe care a aplicat-o monumentului din marmură.

Despre muzeul care îi poartă numele, Ion Irimescu declara, în anul 1999: „Muzeul de-aici este expresia vieții mele din tinerețe până la cei 96 de ani, în care am pășit. Fiecare lucrare are povestea ei: cum am început-o, gândurile care m-au îndreptat spre ea, momentele de bucurie, dar și de deznădejde, când vezi că ceea ce ai făcut nu iese cum ai fi vrut. Ele îmi vorbesc fiecare de povestea sa. Unele au fost create la Iași, unde am fost profesor; altele la Cluj, unde iarăși am fost profesor, și la București, unde am trăit și ca profesor și unde se afla atelierul meu, pe strada Pangratti. Altfel spus”, a conchis Ion Irimescu, „Muzeul acesta îl consider o carte unde mi-am scris amintirile unei vieți”…

Imobilul a fost construit în anul 1846, de către vornicul Alecu Forăscu Botez, pe o structură solidă din cărămidă pe fundații de piatră și balast compact.

În jurul anului 1890, casa suferă din partea proprietarului modificări radicale, primind încă un nivel, iar cu această ocazie întreaga casă este regândită în spirit neoromânesc.

În anul 1923, clădirea devine sediul Prefecturii Județului Baia, iar între 1950 și 1968, sediul Consiliului Popular Raional Fălticeni. Odată cu desființarea raioanelor, în urma reorganizării teritoriale, clădirea devine sediul Casei Pionerilor, Radioficării și Casei de Cultură.

Din 1974, clădirea adăpostește, aşa cum aminteam, cea mai mare colecție de autor din țară – Ion Irimescu – , care reflectă marile teme în jurul cărora se țese universul sculpturii artistului: mitologia, maternitatea, muzica, omul ca model în univers.

În perioada 27 februarie 2010 – 25 mai 2012, clădirea muzeului, situată pe strada Mihai Eminescu nr. 2, a făcut obiectul unui proiect de reabilitare și modernizare finanțat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, proiect accesat de Primăria Municipiului Fălticeni.

Pentru a marca împlinirea a 115 ani de la naşterea marelui artist, la Muzeul de Artă Ion Irimescu Fălticeni a avut loc duminică, 18 februarie 2018, evenimentul cultural „IRIMESCU 115”. După o slujbă de pomenire la biserica Sfinții Voievozi din Oprișeni, au avut loc simpozionul „Irimescu – arc peste timp”,  expoziția de pictură a artistului Mihail Gavril, intitulată „Coloanele timpului” și un concert cameral susținut de cvartetul de coarde Icar al Colegiului de artă Iași. Evenimentul a fost prezentat de prof. univ. Jean Cazaban, scriitorul Grigore Ilisei și prof. Olimpia Coroamă.

de Răzvan Moceanu - RADOR