Postul de radio național (mai) aproape de centenar (1) Postul de radio național (mai) aproape de centenar (1)

1 noiembrie 1928 constituie STARTUL în activitatea Radio-ului. Ca atare, acum, în 2018 consemnăm 9 DECENII de existență ale instituției!

Mihai Eminescu scria în ziarul TIMPUL: vrei să distrugi un popor? Începe prin a-i deteriora cultura… Folosesc citatul pentru a explica de ce raportul între trecerea inevitabilă a vremii și acumulările culturii noastre naționale datorate Radio-ului, nu a fost unul armonios, de urmărire aș spune; pentru că RADIO-UL NAȚIONAL A FOST ȘI RĂMÂNE pentru cultură (și nu numai), un câștig URIAȘ. Petrecut rapid, eficient, pilduitor…

Iată câteva date concrete:

În 1925 s-a constituit SOCIETATEA PRIETENII RADIOFONIEI, condusă de Dragomir HURMUZESCU.

În 1926 s-a desfășurat la București CONGRESUL PRIETENILOR RADIOFONIEI.

În 1927 s-a constituit SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIO.

În 1928, Casa Marconi a pus la dispoziție Societății un post de emisie provizoriu. Durata de emisie era de cinci ore zilnic.

Sub coordonarea lui Theodor Rogalski,numărul instrumentiștilor din Orchestra Radio ajunsese la 60. Postul de radio național transmitea marți seara concertul propriu, joia pe cel al Filarmonicii, spectacole lirice ale Operei Române, dar și manifestări internaționale (preluări). Nu puține erau și manifestărle muzicale rezervate exclusiv creației românești. În 1938 s-a transmis, de pildă, Simfonia nr. 1 a lui Dimitrie Cuclin.

Exista în Radio și o orchestră de salon! Numită Luceafărul, la pupitrul căreia Alfred Alessandrescu dirija valsuri celebre.

În 1941 s-a înființat CORUL RADIO dirijat de Ioan Croitoru, discipol al lui Dumitru G. Kiriac.

La pupitrul dirijoral s-au succedat majoritatea șefilor de orchestră români și de peste hotare; desigur, și George Enescu.

Pe 11 septembrie  1961 a avut loc primul simfonic al Orchestrei Radio din cadrul celui de al doilea Festival Internațional “George Enescu”, dirijat de Lorin Maazel, solist fiind violonistul Ștefan Ruha. În 26 august avusese loc inaugurarea noului studio radio, cu 1000 de locuri, loji, parter și scena care putea găzdui 200 de muzicieni.

Dar, începuturile au fost deținute de genurile așa numite mici: muzică populară și ușoară. Erau, evident transmisii în direct, fiecare dintre soliștii nominalizați venind însoțiți de formațiile orchestrale care-i acompaniau în localurile unde aveau contract. Nu puține erau neajunsurile. Întârzierile instrumentiștilor, plecarea lor mai devreme decât fusese stabilit… Desigur și condițiile tehnice, dar și solicitările publicului audient erau diferite: mulți doreau mai multă muzică populară, alții muzică uşoară și șlagărele la modă…

Necesitățile tehnice au determinat o concentrare masivă asupra celor care realizau transmisiile: pe tehnicieni. Așa s-a ajuns peste timp la o virtuozitate a îndeletnicirii profesionale, care însemna și pricepere tehnică dar și o dotare muzicală de excepție. Inclusiv, specializarea pe genuri muzicale.

Nominalizez, sărind peste timp câteva nume, din  corpul tehnic, (nu întâmplător numiți MAEȘTRI DE SUNET): În domeniul vocal, DUMITRU DUȚU,  ION DRĂCEA pentru transmisiile mai complexe, la muzica ușoară, PAUL ENIGĂRESCU; ALEXANDRU PÂRLEA era neîntrecut în a reda frumusețea sonoră a producțiilor cu mari orchestre, în direct (transmisiile de la concertele din Festivalurile Enescu, aflate sub bagheta sa tehnică, erau și rămân  memorabile. Îl numesc de aceea un doctor al măiestriei de sunet). ALEXANDRU HOBAI, foarte eficient la pupitrul de înregistrare a formațiilor restrânse, dar și dirijor cu renume (ca urmare a talentului, a cunoașterii perfecte a planurilor sonore din partituri).

Cu timpul, necesitatea înființării unor formații proprii ale radio-ului a devenit obligatorie.

Orchestra dedicată  divertismetului în variile sale forme a luat naștere în 1949. O formaţie elitistă, de tip all stars. Colecţie de virtuozi, instrumentişti cu care s-au lăudat şi meridianele. Și turneele în Germania, Franţa, Israel o dovedeau. Câteva nume: saxofonistul Dan Mândrilă, fraţii Berindei,  Nelu Marinescu (fabulos trompetist), chitaristul Alexandru Avramovici (redutabil orchestrator), Corneliu Meraru (el însuși compozitor), C. Istrate – trombon. Dan Dimitriu (și compozitor), Eugen Tegu – chitarişti bass renumiţi; o vreme bună, Doru Danciu la baterie. I-am ales la întâmplare pentru că, repet, întreaga formulă a avut performanţe inegalabile. Sub bagheta lui SILE DINICU s-au înregistrat şi prezentat în concerte şi festivaluri, creaţiile tuturor compozitorilor de gen. Pot spune că producţiile acelui divertisment de aleasă ţinută au impregnat cotidianul timp de decenii. Festivalul de muzică uşoară de la Mamaia, în zilele lui faste, era de neconceput fără prezenţa orchestrei Radio-ului, care cânta live, orice partitură, creând soliştilor un background iradiant artistic.

Dincolo de calitatea instrumentală a componenţilor, o caracteristică a producţiilor orchestrei se regăseşte în eficienţa competitivă a orchestraţiilor. Cei care au condus-o fiind maeştri şi pe această pretenţioasă componentă – indispensdabilă, definitorie în context. Amintesc: pe înregistrările ori afişele occidentului, numele orchestratorului îl precede pe cel al compozitorului, al textierului. Am folosit pluralul referindu-mă la maeştrii baghetei formaţiei radio-ului, pentru că din 1949, lui Sile Dinicu i s-a alăturat un alt muzician rafinat, profesionist de elită: dirijorul Cornel Popescu, acum rezident canadian; el a îndreptat formaţia şi către musical. După plecarea celor doi – o vreme, Ion Cristinoiu le-a urmat  corifeilor, la pupitrul orchestrei (redenumită big band) aflându-se acum compozitorul și pianistul Ionel Tudor..

În 1949, la 1 decembrie a fost înființată și ORCHESTRA DE MUZICĂ POPULARĂ RADIO. Fondator, solist și dirijor Ion Luca Bănățeanu. I-au urmat: Victor Predescu, Radu Voinescu, Nicu Stănescu, George Vancu. Marius Olmazu, Paraschiv Oprea, Adrian Grigoraș. I-am nominalizat pentru că sarcina lor era dificilă. La înregistrări veneau soliști valoroși aleși și de redacția de profil, ori laureați cu premii importante, fiecare din alte vetre folclorice ale țării (și nu erau puține). Ca atare, dirijorul (de obicei și aranjor ori orchestrator) trebuia să țină seama de specificul fiecărei zone, pentru ca solistul să se simtă ca acasă, pentru acuratețea interpretării. De mare ajutor era virtuozitatea profesională a membrilor Redacției de muzică populară condusă de GHEORGHE TUDOR, dar și specializarea vizând un nivel mult superior, ample  cunoștințe în folclor ale celui ce s-a numit  GRUIA STOIA, ulterior șef de redacţie muzicală.

Între instrumentiștii notabili care și-au alăturat numele orchestrei de muzică populară a radio-ului îi numesc pe: Ionel Banu, Nicușor Predescu, Constantin Mirea, Nelu Stan, Moise Belmustață, Efta Botoca, Alexandru Țitruș, Ștefan Bibescu, Mihai Stoicescu (violoniști); Marin Cotoanță, Grigore Kiazim (cobză), Marcel Budală, Nelu Orian, Nicolae Florian, Constantin Bordeianu (acordeon), Iosif Cocoș, Nicolae Vișan, Tony Iordache, Iani Ciuciu (țambal), Constantin Dobre, Radu Simion, Gheorghe Zamfir (nai), Constantin Gherghina (trompetă), Dumitru Gherghina (fluiere) ș.a.. Selecția trimite la virtuozitatea aparte a celor nominalizați, majoritatea avănd și discuri personale la casa de discuri Electrecord; ca atare, popularitate.

Și astăzi, concertele susținute în Sala Radio se desfășoară cu săli pline, înregistrările neocolindu-i nici pe cei mai talentați dintre cei tineri.

Daniela Caraman Fotea