The Shape of Water by Guillermo del Toro, sau metafizica și filosofia iubirii – de Michaela Platon

A fost supus unui adevărat bombardament mediatic după de cele 13 nominalizări
la Oscar şi ceremonia de decernare a Globurilor de Aur, așa că vizionarea acestui film se anunţa chiar şi la HBO, una incitantă. În
primul rând pentru că Guillermo del Toro nu ştie să facă filme comune, fiecare
dintre producţiile lui mai adăugând încă o valenţă acestui creator absolut
special, şi în al doilea - pentru că în lumea asta nebună în care traim - eu simt permanent nevoia să mă întorc în poveste.

Magician al supranaturalului, Guillermo reconfirmă în The Shape of Water faptul că e un
cineast cu o viziune globală, calibrând perfect miraculosul cu un pic de thriller,
imaginea cu scenografia de excepţie, fiorul şi scenele dure cu izbăvirea prin
iubire. Şi chiar dacă e un
scenariu-basm care ne ia cu asalt din prima clipă (universul “ imponderabil” al viselor
Elizei deschizând pelicula într-un mod excepţional!), construcţia în sine este
cea care ne vrăjeşte, de ne lăsăm conduşi în poveste şi de sugestia narativă,
dar mai ales de detaliile înşirate genial, care ne poartă pas cu pas către
finalul- imprevizibil de previzibil ce era . Filmul însă nu este doar un alt
pretext pentru o istorioară suprarealistă şi metafizică, pusă în scenă cu
mijloace stilistice ce poartă fără dubiu amprenta lui del Toro. El aduce pe
ecran o poveste cu substanţă, vehiculată în literatură şi cinematografie: aceea
a contopirii prin iubire a două fiinţe diametral opuse, cel mai puternic
sentiment al Universului fiind capabil să şteargă diferenţele inter-regn, şi să
ne înfăţişeze o alchimie fabuloasă între două entităţi ce comunică empatic.
Magia îşi face întâi apariţia, apoi iubirea, căci dincolo de ceea ce se vede
este sufletul, este energia incomensurabilă a sentimentului, este comunicarea
fără frontiere în acest limbaj universal, este găsirea jumătăţii care ne face
întregi- şi care nu e musai să fie pământeană. Ideea comunicării totale, a
refacerii unui dipol, sparge tiparele şi povestea devine acaparatoare,
supranaturalul împletindu-se cu o realitate crudă a unei perioade dominate de rivalitatea
ruso-americană, în care s-a afirmat acelaşi tip de personaj fără scrupule şi
simţăminte umane, care chinuie şi omoară din plăcere.

Şi paradoxal, personajele supranaturale excepţional construite în filmele lui Del
Toro, sunt toate pozitive, nişte victime sau nişte mesageri buni – iadul,
negura conştiinţei şi răul incurabil fiind aici, pe pământ, în oameni.

Soundtrack-ul excepţional este
semnat de Alexandre Desplat, multiplu câştigător de Grammy, Oscar şi Golden
Globe şi cel care ne-a vrăjit cu sonoritatiel lui povestitoare în The Golden
Compass, The Curious Case of Benjamin Button, Twillight Saga, Harry Potter, The
King’s Speech, The Danish Girl, Zero Dark Thirty, The Imitation game, Unbroken
sau Grand Budapest Hotel- şi aici nu am citat decât selectiv repere ale
creaţiilor lui care sunt peste o sută, deopotrivă aparţinând cinematografiei
americane şi franceze.

Distribuţia este uimitoare şi îi pune în valoare pe Michael Shannon,
pe Richard Jenkins- un actor cu mare potenţial care încă aşteaptă un rol pe
măsură talentului lui, pe Octavia Spencer minunată orice ar juca, revelaţia fiind
Sally Hawkins- pe care filmul ăsta cu siguranţă a pus reflectoarele, căci Eliza
pe care o interpretează ea este delicată, atentă şi empatică, un suflet curat
care merită marea iubirea pe care i-o trimite Universul. Deşi este mută, Eliza
lui del Toro este în stare să comunice mai complex, mai adevărat şi mai uman
decât toţi vorbitorii din film, complementarul ei vădindu-se a fi creatura
fantastică acvatică alături de care îşi găseşte împlinirea în acest basm
romantic, fantezist şi dramatic ce ne impresionează.

Cu siguranţă filmul nu e o capodoperă cum e El Laberinto del Fauno din
2006 (şi acum unul dintre filmele mele de suflet!), dar amprentat fiind de
viziunea lui Guillermo del Toro, e ceva mai mult decât o peliculă oarecare,
bine jucată şi bine regizata. Dar până
la urmă nu asta înseamnă talentul? Acea sclipire care te scoate din pluton,
acea privire care vede ceea ce restul lumii nu reuşeşte, acel unghi care pune o
lumină unică pe o realitate altminteri comună? Eu cred că DA, superlativul
talentului fiind genialitatea!