Teme deschise – Prima traducere academică a Psalmilor, din limba ebraică. Partea I Invitată: Prof.univ. Madeea Axinciuc
22 February 2021
Scenografa VIORICA PETROVICI este invitata emisiunii „Vorba de cultură” în perioada 22 – 26 februarie
22 February 2021

Daniela Rei Vișan, realizator Radio România Cultural: Să particip la evenimente ecumenice, în preajma liderilor religioși ai lumii, a fost unul din cele mai frumoase daruri pe care le-am primit în viață

Daniela Rei Vișan realizează în fiecare sâmbătă emisiunea REConCHILLiant, în care abordează, la Radio România Cultural, subiecte diverse și interesante, de la cele strict medicale la cele de antropologie, sociologie, filosofie, literatură sau artă. Absolventă a Facultății de Medicină, bucovineanca Daniela Rei Vișan este un om curios, căruia i-a plăcut toată viața să învețe. La un anumit moment al vieții, se simte atrasă de radio și începe să realizeze aici emisiuni și rubrici legate de medicină, sănătate, și nu numai. Despre cele mai frumoase daruri pe care le-a primit în viață și cum a început să învețe limba ebraică, despre oamenii speciali pe care i-a cunoscut și care i-au marcat drumul profesional, dar și despre cele mai frumoase muzee ale Europei pe care a avut șansa să le viziteze în numeroasele sale călătorii, povestește, în cele ce urmează, DANIELA REI VIȘAN:

 

Realizați de aproape doi ani emisiunea REConCHILLiant, difuzată în fiecare sâmbătă, de la ora 14:30 la 15:00 la Radio România Cultural. Ce teme abordați în emisiune?

Încă de la început am avut în gând definiția „oficială” a sănătății, așa cum Organizația Mondială a Sănătății a conturat-o cu zeci de ani în urmă. Conform OMS, „Sănătatea reprezintă o stare de BINE fizic, psihic și social.” Este vorba deci de câteva paliere ale vieții noastre care ar trebui să fie în echilibru. O supradimensionare a unuia din termeni poate crea un dezechilibru pe un alt palier. Nu avem doar trup alergător și tumultuos, ci și o minte iscoditoare, mai vulnerabilă, mai puternică sau mai agitată decât trupul; dar mai ales avem sădită în noi acea fărâmă de eternitate pe care o prețuim sau o irosim, după înțelepciunea fiecăruia. Din acest motiv ne războim cu timpul câteodată, alteori încercăm să-l păcălim; cei mai înțelepți dintre noi încearcă să se împrietenească cu el.

Una din cărțile care m-au marcat în adolescență a fost Epopeea lui Ghilgameș; am recitit volumul de câteva ori cu senzația că abia îl descopăr. Îmi rămâne însă întotdeauna un gust ciudat, că omului îi este refuzată  veșnicia. O poate însă întrezări prin cunoaștere și prietenie. Am plecat la Paris ca să văd sculpturile imense care îl înfățișează pe Ghilgameș, așa cum mai apoi am ajuns până la Haga ca să văd celebra lucrare a lui Vermeer Fata cu cercel de perlă, după care s-a realizat și un film foarte bun. Voi închide paranteza pe care am deschis-o; am avut dintotdeauna convingerea că trebuie să-i oferim fiecărui palier al ființei noastre hrana de care are nevoie: trupului cele ale materiei; rațiunii și inteligenței noastre am putea să-i dăruim cunoaștere, iar fărâmei de veșnicie din noi am putea încerca să îi dăruim cele ale duhului. Acesta este și motivul pentru care emisiunea REConCHILLiant propune publicului teme atât de diverse, de la subiecte strict medicale, la subiecte de antropologie, sociologie, filosofie, literatură sau artă.

Nu mi se pare foarte inspirat să consideri omul strict ca un puzzle, cu câteva segmente care se articulează și se completează, dar care alteori par complet independente. Cred că acest lucru s-a resimțit în ultimul an mai mult decât altădată. Ne-a fost dor de prietenii noștri pe care nu am putut să îi îmbrățișăm, ne-a fost dor de spectacole, de concerte, de anumite locuri unde nu am mai putut să ajungem.

 

Sunt un om curios, mi-a plăcut să învăț tot timpul, așa încât fiecare temă pe care am propus-o publicului are în spate zeci sau sute de pagini citite

 

Cât de diferit arată emisiunea pe care o realizați acum, în comparație cu perioada de dinainte de pandemie?

Nu cred că au fost modificări semnificative din punct de vedere al tematicii. Sigur că am adaptat majoritatea subiectelor la diversele probleme medicale, sociale, psihologice care au fost pe agenda publică, la un moment dat. Am încercat însă o abordare holistică a problemelor provocate de pandemie, așa cum se intersectează în viața de zi cu zi: medicina cu politicile de sănătate, cu epidemiologia, turismul, evenimentele culturale. Dacă mi-a lipsit ceva în această perioadă, din punct de vedere al realizării emisiunii, aș putea spune că mi-a fost dor de întâlnirile face-to-face cu invitații mei. Toate interviurile au fost realizate telefonic, așa încât nu m-am mai putut bucura de dialogurile neoficiale înainte de înregistrarea propriu-zisă a interviului.

Sunt un om curios, mi-a plăcut să învăț tot timpul, așa încât fiecare temă pe care am propus-o publicului are în spate zeci sau sute de pagini citite. Consider că pot învăța câte ceva de la fiecare invitat în parte, mai ales că am încercat să aduc la Radio România Cultural specialiști de top din fiecare domeniu abordat. Din acest punct de vedere radioul îți oferă o șansă unică.

 

Cum s-a întâmplat să ajungeți la Radio România Cultural? Care este prima emisiune pe care ați realizat-o aici?

Înainte de a realiza emisiuni la Radio România Cultural am făcut timp de mai mulți ani de zile rubricile Sfatul medicului, o rubrică înființată de scriitorul Vasile Voiculescu, care a fost și un medic foarte bun, și Camera de gardă, difuzate de luni până vineri la Radio România Actualități.

Imediat după ce am dat rezidențiatul am aflat că se organizează la Radio România un curs de jurnalism pentru studenți la medicină sau medici. Pentru că meseria de medic include un lung șir de examene, unele extrem de dificile, m-am gândit să urmez acest  curs organizat la vremea aceea de Eugenia Grosu Popescu, medic și ea, dar care a lucrat în televiziune și mai apoi în radio întreaga viață.  Vă spuneam că sunt un om curios și că mi-a plăcut toată viața să învăț… m-am simțit atrasă de radio și de mobilitatea pe care ți-o oferă. Gina, cum îi spuneau colegii, a fost un profesor sever, dar care a știut să-i învețe pe cei care i-au stat în preajmă să construiască temeinic, să se documenteze din surse cât mai diferite, să prezinte clar și concis o informație. La vremea aceea, în radio fusese deja angajată Claudia Laslo, medic și ea, dar ar fi fost nevoie de încă cineva cu studii de specialitate care “să traducă” limbajul medical în termeni pe care să-i înțeleagă toată lumea.

Cu o lună înainte tocmai fusesem aleasă în Biroul Executiv al Consiliului Ecumenic European pentru Tineret/ Ecumenical Youth Council of Europe. Începusem să călătoresc și mi-am dat seama că dintr-un spital ar fi imposibil să lipsești două-trei luni pe an pentru a fi prezentă la diversele cursuri de instruire, planning-groups, workshops. În urmă cu un an începuseră să se organizeze și în România cursuri de educație non-formală cu sprijinul Consiliului Mondial al Bisericilor/ World Council of Churches. Aceste întâlniri ecumenice mi-au fost de mare folos în anii care au urmat. Fiind născută în Bucovina, un loc în care conviețuiesc de secole oameni de religii și etnii diferite, am fost obișnuită încă de mică să respect opiniile diferite de cele pe care le am eu; ar fi foarte plicticoasă lumea dacă toți am arăta la fel, dacă am avea aceleași gusturi, modalități de relaționare identice.

Experiența dobândită  în mediul ecumenic m-a ajutat și mai mult să apreciez diversitatea; îmi plac foarte mult florile de câmp, cu forme și culori diferite, crescând firesc sub cerul liber, fără intervenții artificiale. Cursurile de instruire la care am participat: conflict resolution, team building, management, fundraising, PR m-au ajutat să înțeleg faptul că în viață nimeni nu îți poate lua sau fura nimic; tu ești cel care se atașează de un lucru sau altul, ți-l apropii de suflet și îl ocrotești sau, din contra, îl lași în urmă. Din acest motiv am un mod aparte de a percepe competiția: consider că nu te lupți decât cu propriile idei, comodități sau chiar frici. Fiecare aleargă în viață pe propriul său culoar. Din acest motiv nu am invidiat pe nimeni niciodată, știind că fiecare trofeu pe care îl câștigăm are de cele mai multe ori un preț foarte amar.

Un alt beneficiu direct al acestor cursuri organizate la nivel internațional a fost legat de  familiarizarea rapidă cu diverse modalități de moderare; de la grupuri restrânse de trei-patru persoane până la grupuri complexe de 20-30 de persoane de vârste diferite, cu un background diferit. Ascultătorii radioului sunt și ei diferiți; fiecare așteaptă să primească altceva. Acesta este un motiv în plus pentru a aprecia eforturile colegilor mei de a fi originali, de a oferi un produs radiofonic la cele mai ridicate standarde. Iar din acest punct de vedere cred că astăzi Radio România Cultural este un punct de rezistență și un sprijin pentru toți cei care își doresc să fie la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, mai ales în cultură. Una din calitățile fundamentale ale unui jurnalist este capacitatea de a se adapta la interlocutori diferiți, adeseori cu moduri de gândire diferite decât cele proprii. A încerca să rămâi obiectiv în aceste condiții, echidistant, fără să favorizezi invitații care au același mod de gândire cu tine reprezintă și astăzi o mare încercare pentru cei care pretind că fac jurnalism de calitate. Mai ales în România.

Primii ani de radio sunt legați și de primele emisiuni în direct de la Radio România. Cenzura nu mai era atât de aprigă ca în perioada ceaușistă și se simțea deja vântul schimbării. În scurt timp am început să colaborez și la emisiunea Revista medicală, coordonată de Eugenia Grosu Popescu, iar mai apoi am început să realizez ediția de antropologie a fluxului de emisiuni Planeta Radio.

 

Să particip la evenimente ecumenice în preajma liderilor religioși din diverse zone ale lumii a fost unul din cele mai frumoase daruri pe care le-am primit în viață

 

Există oameni în viața dumneavoastră cărora le veți fi mereu recunoscătoare?

Desigur. Le port un gând bun și recunoștință tuturor celor care m-au sprijinit în timp, care au avut răbdare să mă învețe. Primul pe care l-aș numi este Andrei Banc, redactor-șef la secția de știință în perioada în care am fost proaspăt angajată. Am fost norocoși cu toții. Lucrul care m-a frapat încă de la început a fost legat de viziunea lui cu totul inedită de a încredința diverse sarcini sau emisiuni colegilor săi. Considera că un om va fi mai motivat și va realiza un nivel de performanță mai ridicat dacă poate să lucreze ceva care să îl pasioneze, să îi dea energie și să îl motiveze. Din acest motiv a avut o flexibilitate și o înțelegere extraordinare. Discuțiile lungi despre diverse emisiuni sau teme sensibile nu erau percepute ca modalități de exercitare a puterii sau de a umili, ci erau analize obiective prin care se puteau corecta greșelile sau scăpările inerente oricărui domeniu nou. Andrei era imbatabil în demonstrații. Cu o experiență și un fler extraordinar simțea în avans mersul evenimentelor. Se documenta el însuși din presa străină și, deși poziția pe care o deținea nu îl obliga să realizeze și emisiuni,  contribuia în permanență la updatarea subiectelor după cercetările care se realizau la nivel mondial. Probabil că această deschidere fantastică pentru tot ceea ce este nou și diferit de ceea ce se știa până atunci l-au ajutat să dea un sfat bun fiecărui coleg în parte. Considera că șefii care nu fac emisiuni nu știu ce este și ce nu este posibil de realizat pe un anume tronson.

M-a încurajat întotdeauna atunci când trebuia să particip la o întrunire, dar mai ales a acceptat să îmi pot fărâmița concediul, să las benzi înregistrate în avans, așa încât să pot pleca ori de câte ori a fost nevoie. În general, adunând toate “întâlnirile de lucru” din week-end-uri, plus seminariile propriu-zise, petreceam cam două-trei luni în străinătate anual. Din 1993 până în 1999. Evenimentele erau finanțate de Ecumenical Youth Council of Europe, World Council of Churches și Consiliul Europei. A participa la diverse evenimente ecumenice în preajma liderilor religioși din diverse zone ale lumii am considerat a fi unul din cele mai frumoase daruri pe care le-am primit în viață. La Geneva lucrul acesta l-am simțit cu o forță și mai mare.

Tot datorită lui Andrei Banc, l-am cunoscut pe Marc Clarian, cu care am început să învăț limba ebraică. Din păcate, după numai câteva luni s-a îmbolnăvit, așa încât acest proiect a rămas cumva pe stand-by. Am primit însă un cadou extraordinar: mi s-a acordat șansa de a-mi alege din biblioteca lui Marc Clarian orice carte mi-aș fi dorit. Erau cărți rare în apartamentul lui de lângă Armenească, foarte multe în limba franceză. M-a impresionat profund acest gest de maximă generozitate din partea unui om atât de erudit.

 

Ați lucrat inclusiv cu Paul Grigoriu, considerat o legendă a radioului. Ce vă amintiți despre el?

Primele gânduri care îmi vin în minte sunt cele legate de relația specială pe care un jurnalist o are cu… trecerea timpului; minutele și secundele petrecute pe post, mai ales într-o emisiune în direct nu sunt la fel cu cele petrecute în rest. Timp de câțiva ani de zile, luni și joi, Paul Grigoriu era gazda Matinalul de la Radio România Actualități; rubrica pe care o realizam nu trebuia să depășească 1,30 minute. Fiecare secundă în plus era taxată… auzeam pe holul radioului, câteodată: “Doctorițo, iar mi-ai depășit cronometrajul cu 2,3 secunde!”. La un moment dat, cred că devenise o formulă consacrată: „Sunt Paul Grigoriu și vă dau ora exactă…”. Asta însemna mult mai mult decât atât; însemna și o bună așezare în miezul evenimentelor, o documentare extraordinară, un amestec cu totul și cu totul special între rigoare, umor, perseverență, generozitate. Timp de câteva luni, Anca Bărbulescu, cea care coordona emsiunea „Cum vă place” și, mai apoi, „Destine și pasiuni” la Radio România Actualități a acceptat să realizez și eu, periodic, dialoguri de o oră difuzate seara, de la 21:00. S-a întâmplat în câteva rânduri să aud pe holurile radioului: „Doctorițo, te-am ascultat aseară: mi-a plăcut..”. Era unul din cele mai tari complimente pe care le puteam primi.

 

Călătoriile și oamenii pe care i-am întâlnit m-au ajutat să înțeleg că, până la urmă, când totul se șterge sau se risipește, nu rămâi decât cu ceea ce ai adunat în sufletul tău

 

Ați avut șansa să călătoriți foarte mult. Ați văzut, în călătoriile dumneavoastră aproape toate muzeele importante ale Europei. Care sunt cele mai interesante locuri pe care le-ați vizitat până acum? Dar cele care v-au lăsat efectiv mută de admirație sau emoție?

Cu excepția muzeelor din Londra, am vizitat într-adevăr cele mai importante muzee ale Europei. Când am renunțat la un curs de două luni în Marea Britanie pentru a pleca în Liban și mai apoi în Olanda, Andrei Banc s-a răstit pentru prima dată la mine. Spunea că o asemenea șansă nu o primești decât o dată în viață. Pe moment nu l-am crezut, întrucât eu eram cea care propunea tineri din Europa de Est să meagă la cursuri de limbă engleză la Londra; cursurile erau organizate de filiala britanică a EYCE. Din păcate, a avut dreptate și de această dată. Marea Britanie este singura țară din Europa de Vest pe care nu am vizitat-o nici până acum.

Mi-a plăcut foarte mult Muzeul Medici din Florența. Acolo am înțeles ce însemnă PRIVIREA, prin intermediul picturilor lui Tizian. Acest muzeu este foarte apropiat ca suflu de Muzeul El Prado din Madrid, unde am văzut mai multă artă flamandă decât la Reiks Museum din Amsterdam. Durer și Velasquez strălucesc pe simezele de acolo. Foarte mult mi-au plăcut și Muzeul Magritte din Bruxelles, Muzeul Chagall din Nisa, Muzeul Picasso din Antibes, Muzeul Van Gogh din Amsterdam, Muzeul de Artă Contemporană din Paris, dar și cel de Artă Orientală, Muzeul Guggenheim din Veneția precum și Catedrala San Marco. Siena și Roma mi-au plăcut în totalitate, ca și Castelul Tomar din Portugalia. Fără cuvinte și cu “respirația tăiată”, cum spun unii, m-au lăsat însă lucrările de la Luvru, secțiunea asiro-babiloneană despre Ghilgameș și, din aceeași familie spirituală, celebra Poartă cu Lei de la Berlin. Toate aceste călătorii, oamenii pe care i-am întâlnit, în radio sau la evenimentele la care am fost invitată, mi-au îmbogățit viața și m-au ajutat să înțeleg că, până la urmă, când totul se șterge sau se risipește, nu rămâi decât cu ceea ce ai adunat în sufletul tău. Restul e “suflare de vânt”, cum se spune în Eclesiastul.