Răzvan Mazilu: „Eu consider faptul de a fi pe scenă o mare bucurie. O mare șansă. Și faptul că sunt dansator – o profesie a tinereții –, faptul că dansez pe scenă la 50 de ani este un cadou, o șansă și o bucurie fără seamăn”

Seria de interviuri biografice „Ascultă Vocile de Azi” ni-l aduce în prim-plan pe artistul Răzvan Mazilu.

Răzvan Mazilu s-a născut la 21 iunie 1974, la București. De la vârsta de doar 3 ani începe să studieze dansul. Chiar dacă la început totul pare o joacă, traseul ulterior al studiilor își urmează cursul: devine absolvent al Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din București (1992) și al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică “I. L. Caragiale”, secția Creație Coregrafică (1996). În paralel, urmeaza stagii și work-shop-uri susținute de coregrafii Josef Nadj, Christine Bastin, Dominique Bagouet, Gigi Căciuleanu, Rusell Maliphant.

Încă din anii liceului devine solist al Companiei de Dans Contemporan „Contemp”, mai întâi la Opera Națională Română, apoi la Teatrul Evreiesc de Stat. Din 1993 este stăpânul propriului destin artistic, devenind free-lancer și își continuă cariera în dubla ipostază de interpret și creator.

Debutul lui Răzvan Mazilu în coregrafie este marcat spectaculos de câteva premii obținute la festivalurile de dans: Premiul special al juriului pentru debut coregrafic la Festivalul Internațional „Eurodans” de la Iași, Premiul I la Festivalul National „Mihail Jora”, București și Premiul pentru debut coregrafic de excepție, acordat de Uniunea Compozitorilor, Coregrafilor și Criticilor Muzicali din România.

În 1995, încă student, Răzvan montează la Teatrul Național București primul spectacol semnat integral: „Dama cu camelii” după Al. Dumas - fiul. Considerat de critica de specialitate drept un spectacol de răscruce, acesta marchează și întâlnirea cu actrița Maia Morgenstern, de care îl va lega o strânsă colaborare profesională și o prietenie pe măsură.

Tot în 1995, regizorul Andrei Șerban îl invită - în calitate de coregraf - în echipa cu care montează „Oedipe” de George Enescu la Opera Națională Română.

Răzvan Mazilu își continuă cercetarea în zona teatru – dans. „Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult”, după Tennessee Williams, este un nou spectacol și o primă întâlnire cu Teatrul Odeon din București (1996).

Acestea au fost începuturile. Iar cariera lui Răzvan Mazilu – regizor, coregraf, dansator – este în continuă evoluție.

După mai bine de 10 ani de pauză în ceea ce privește dansul și de concentrare pe regie, Răzvan Mazilu a revenit pe scenă în calitate de dansator.

„Cred că cel mai important lucru care ne lipsește tuturor este acel sistem care să te facă să fii mai performant și să-ți pună la dispoziție, mai ales creatorilor care am demonstrat în timp că facem spectacole cu sens, care înseamnă ceva, spectacole valabile, spectacole cu sălile pline... Sigur că te aștepți să primești mai multă finanțare, să primești mai multă grijă, mai multă atenție, să intri într-un sistem care să te ajute, nu să te destabilizeze.”

„Este atât de generoasă această profesie și, în subiectivismul ei, atât de fascinantă, încât este greu de restrâns în cuvinte. În același timp, eu cred în marile repere cu care am crescut, în marile legi teatrale pe care le-am învățat, mai mult de la artiștii, de la regizorii și de la actorii mari cu care am lucrat am învățat foarte multe și, până la urmă, acele legi rămân universal valabile”.

„Țin cont de opinia unui critic nu neapărat dacă este bună, dacă e o cronică bună, dacă el scrie de bine, ci dacă văd o intenție autentică, generoasă, de a înțelege actul artistic, de a se deschide către propunerea mea, de-a o înțelege, de-a o lua în serios, nu de a demola cu orice preț, ci, chiar dacă scrie de rău, să construiască. Din păcate, la noi nu există un aparat critic care să fie citit de către marele public. O cronică nu mai înseamnă nimic în zilele de astăzi. Astăzi văd că se merge foarte mult pe autopromovare. Mai ales de când a apărut social-media se autopromovează. Asta face ca toate criteriile și reperele și toată scara de valori cu care eram obișnuiți să explodeze și lucrurile cumva să se amestece. Aici ar fi trebuit să intervină rolul criticului care știe să facă o atentă scară de valori și să menționeze în mod special calitatea”.