Daniela Rațiu: „Nu e îndeajuns pentru un scriitor să scrie o carte bună. Trebuie să găsești contextul potrivit în raport cu editurile străine, pentru ca să se întâmple ceva”

Scriitoarea Daniela Rațiu, cunoscută pentru forța și claritatea cuvintelor sale, vorbește într-un interviu realizat de Anca Mateescu pentru Revista Literară Radio, despre romanul său Sfârșitul lumii e un tren. Apărut în 2023, la Editura Cartier din Chișinău, romanul a atras atenția unor importante edituri europene, urmând să fie publicat în Franța, Germania și Norvegia. În spatele acestui succes se află, însă, un drum presărat cu obstacole, tăceri dureroase și o profundă nevoie de a spune adevărul.

Drumul literar al Danielei Rațiu a început, editorial, în 2005, cu volumul de poezie Ciorapul cu firul dus, dar scrisul a fost o constantă a vieții sale, încă din copilărie. Drumul până la recunoaștere nu a fost nici scurt, nici ușor.

„E un drum lung, într-adevăr, pentru orice scriitor (...), dar e un drum necesar pentru că, în timp, te șlefuiește.”

Formată în Timișoara, în proximitatea literară a lui Daniel Vighi, Daniela Rațiu a crescut în mijlocul unei generații de scriitori care au învățat-o să aibă curajul de a tăia, de a rescrie, de a nu se agăța de propriile ei cuvinte.

„Ai nevoie de uși în nas. Ai nevoie să ți se spună adevărul și să nu fii mângâiat pe creștet. Ai nevoie să ți se spună, mai încearcă, aici nu e bine, aici tăiem. Și acest exercițiu pe care l-am învățat, de exemplu, în preajma lui Daniel Vighi, este curajul de a tăia din propriul tău text. De a înțelege unde are textul burtă, cum se spune.”

Sfârșitul lumii e un tren este un roman despre refugiu, durere și memorie. A purtat povestea cu ea încă din copilărie, fiind inspirată de istoria dramatică a familiei sale. Însă declanșatorul emoțional a venit mult mai târziu, în contextul războiului din Ucraina.

„Este povestea mamei cu care eu am crescut și care mi-a fost activată de acest teribil război care se petrece în proximitatea noastră. (…) Am văzut o fotografie cu o fetiță de vreo 5 anișori cu o păpușă în brațe, într-un compartiment plin de refugiați, de oameni disperați (...), și mi-am adus aminte de poveștile mamei.”

Această imagine a declanșat în ea nevoia de a spune o poveste dureroasă, dar esențială. Familia Danielei Rațiu a fost nevoită, în timpul foametei și al represiunilor sovietice, să-și vândă casa pentru cinci bilete de tren și să plece în necunoscut.

Romanul a fost scris într-un stil sobru, autoarea vorbind despre motivele care au făcut-o să aleagă „scrierea albă”.

„Am renunțat să folosesc semnul exclamării și semnul întrebării, pentru că mi se păreau mult prea decorative în raport cu povestea.”

Pentru a înțelege mai profund contextul istoric, autoarea s-a documentat intens. A citit cărți precum Imperiul Foamei de Vadim Guzun sau Cartea Foametei de Larisa Turea, descoperind detalii cutremurătoare despre modul în care foametea a fost folosită ca instrument politic.

Publicarea romanului în Franța, la Grasset, în Germania, la Suhrkamp și în Norvegia, la Bonnier Norsk Forlag nu este doar un succes personal pentru Daniela Rațiu, ci și o validare a valorii literaturii române contemporane.